dear diary

Letting go…

Unul dintre cele mai grele lucruri pe care le-am facut (si probabil le voi mai face) a fost sa-mi scot scheletele din dulap, sa le sterg de praf, sa purtam o ultima conversatie la un ceai si-o prajiturica imaginara, sa le leg de baloanele umflate ale unor vise din alte vieti, sa le dau drumul si sa le fac cu mana. Another chapter closed. E bine, neasteptat de bine… Consumerism died.

Visele se schimba, la fel si vietile. Ciudat, la multe renuntam dupa ce le-am atins. Alte vise, crezute de neinfaptuit, tinute sub lacat sa nu ma arunce in butoiul cu melancolie, prind forma, se vad pe radar. Relocation de vis(e). O fi de la hormoni sau de la smoothie-urile verzi, no idea. Oricum ar fi, e bine. Devenim mai usori, ne scuturam de posesiuni si poveri pentru a ne putea misca. Tot inainte.

Canta Cohen, ca tot s-a vorbit mult de el in ultimul timp. BTW, bibu’ loves Cohen.

Tot cam asa a zis si in Salzburg… cat a trecut de-atunci?

Memento mori!

Numa’ ce-mi cantam fericirile zilele trecute ca m-am si zguduit sanatos la vestea ca a mai plecat un suflet dintre noi.

I can’t deal with death… nu mi-e frica de moartea mea, nici pe departe, cand o fi timpul ma duc fluierand… insa am mari greutati a accepta moartea altora. Inca-mi jelesc pe dinauntru bunicii, verii, unchii si matusile, prietenii sau copiii lor care s-au dus si cu fiecare din ei ingrop iremediabil si o parte din mine. Incerc sa gasesc feluri noi de a-i tine aproape… cand am aflat ca port Irisul in burta a murit unchiul Irodin, despre care eu imi inchipui ca traieste mai departe in ea. La Radu a fost Simi… tot asa, cred ca inca-i cu noi prin pruncul nostru… ma intristeaza cumplit mortile unor oameni pe care nu i-am mai vazut de ani multi sau pe care nici macar nu i-am cunoscut in real life.

Azi am aflat de moartea unui prunc a carui lupta cu boala m-a umplut de furie si neputinta si speranta ca va fi bine.

Ma uit la brotacul meu razacios si mi se strange inima la gandul ca l-as putea pierde pe el, pe sora’sa, pe ta’su, pe mom&dad… imi vine sa vars la gandul asta.

Cateodata mi-e greu sa inteleg manevrele papusarului, mi-e foarte greu…

Odiseea hartzoagelor…

… sau de ce mi s-a acrit sa fiu cetatean roman.

Pentru ca da, inevitabil, la nascare, nunti, inmormantari tre’ sa dai cu batzul pe la diverse caprarii, si cum noi inca avem numa’ patalamale romanesti, am ajuns, nu-i asa, mai de voie mai de nevoie, inca o data la Consulatul Romaniei.

Aveam nevoie de certificat de nastere romanesc pentru prunc, ca sa-i putem face apoi pasaport. Dar lucrurile s-au complicat de cand am inregistrat Irisul, acum sapte ani au fost de ajuns certificatul de nastere german si pasapoartele noastre valabile. Acum, ntzntzntz…

Desi Radu are un certificat de nastere german valabil, care intr-o tara de bun simt (daca luam in considerare si apartenenta la UE) ar trebui doar transcris pentru a se inregistra nasterea in tara de origine a parintilor, la a carei cetatenie are dreptul prin nastere, la romani e… putin mai complicat. Pentru a inregistra nasterea, e nevoie de o intreaga lista de documente, care mai de care mai aberante.

Ne inarmam cu ce scrie pe lista si ne prezentam la ghiseu cu copilul de doua saptamani. In fata noastra, o pereche de tineri asteptau si ei dupa o hartzoaga, asteptare care a durat mai mult de jumatate de ora. Camaradul nostru devine nelinistit, asa ca am scos-o pe prietena lui din sutien, l-am mufat, l-am adormit si am asteptat mai departe. Intr-un tarziu, cercopitecul de la ghiseu le-a adus hartia celor din fata noastra, a disparut iar pentru vreo zece minute si si-a anuntat intoarcerea in scaunul de functionaras consular cu mugetul specific: “urmatorul!”.

Ta’su se apropie de ghiseu aproape scotand aburi pe urechi, io-i dau un ghiont si-i soptesc printre dinti un “Fii dragut!”, el pune un zambet crispat si scoate mapa cu acte. Bivolul se uita la certificatul de nastere si zice: “Nu e bun!” Adica avem certificat de nastere german, nu international. Si ne lipseste apostila conform conventiei de la Haga din 1961 (da, a specificat si anul). Deci s-a rezolvat, nu se poate. Se uita la pasapoartele noastre si zice… aaaa, nu se poate cu pasaportul, va trebuie cartile de identitate, ca n-aveti mentiunea domiciliului in Germania pe pasaport. He? Avem abtibildurile cu rezidenta nelimitata si printurile cu Freizügigkeitsbescheinigung, ce vrei mai mult? Nope, nu ajunge.

Motul pe rahat e asadar diferentierea romanilor cu domiciulul in strainatate fata de romanii cu domiciliul in Romania. Adica nu conteaza ca tu esti de 30 de ani plecat din tara, daca nu te-ai dus sa-ti predai buletinul si sa-ti schimbi pasaportul, se cheama ca esti cetatean cu domiciliul in Romania.

Ok, nene, atunci ia cartile de identitate, spala-te pe cap cu ele, oricum nu le-am mai folosit de cand am ajuns aici acum doisprezece ani si au expirat fara sa ne dam seama si pune-ne mentiunea domiciliului in strainate in pasapoarte. Again nope, nu merge asa usor. Nu se mai pune mentiunea asta in pasapoarte ci se fac pasapoarte noi cu mentiunea deja pusa.

Nene, esti nebun? Avem pasapoarte valabile, pline de vize inca valabile pentru diverse tari, de ce as vrea un pasaport nou, care costa o caruta de bani si dupa care trebuie sa astept 90 de zile? Iar apoi, daca ma mai mananca in fund sa zbor peste vreun ocean sau altul, s-o iau de la capat cu umblatura pe la diverse ambasade in cautare de vize pe care deja le am…

In cazul asta, suntem o cauza pierduta, nu se poate face nimic pentru noi. Vrem sa ne pastram pasapoartele asa cum sunt, ok, dar atunci trebuie sa venim cu carti de identitate valabile, altfel ne-am lins pe bot de certificat de nastere si cetatenie romana pentru copil.

Cu ultimele puteri ne pastram calmul si-i zicem omului ok, fa-ne carti de identitate noi. La care el nuuuuu, moment, ca nu merge asa usor. Cartile de identitate se elibereaza numai in Romania. In generozitatea lui, ne poate da un titlu de calatorie pentru copil, sa ajungem pana in Romania. Unde probabil ca ar dura la fel de mult pana i-am rezolva actele si de unde ne-am putea intoarce repede fara copil sau dupa cateva luni cu copilul cetatean roman.

Singura cale de iesire, daca nu vrem sa mergem in Romania, ca niste cetateni netrebnici si nerecunoscatori ce suntem, e sa imputernicim pe cineva din Romania sa ne faca noi carti de identitate. Imputernicirile sunt valabile numai daca sunt facute la consulat, alea de la notar nu merg. Si by the way, o imputernicire costa 60 de euro. Ca avem nevoie de poze, stiam? Si nu orice fel de poze, ci ne trimite bivolul unde stie el ca se fac poze bune, la un cunoscut de-al lui. Great!

Asadar, am plecat de la consulat injurand printre dinti, ferm hotarati sa investim timpul si banii pe care i-am risipi pe hartzogaraia romaneasca, in obtinerea cetateniei germane. Pana acum nu ni se parea necesar, eram ok ca romani, dar acum ni s-a cam aplecat de la atata contact cu reprezentantii diplomatici.

What the fuck???

Ajunsi acasa, ne calmam, ta’su merge resemnat la primarie sa ceara pentru Radu certificat de nastere international cu apostila lu’ Ginghis-Han pe el, la care functionara germana ii zambeste si-i spune ca se bucura sa-l vada din nou, oricum avea de gand sa-l sune. Dupa ce ne-au eliberat certificatul de nastere german, au constatat ca Radu indeplineste conditiile pentru cetatenia germana, deci aveau de gand sa ne sune si sa ne intrebe daca avem nevoie de alte acte nemtesti.

Cat despre certificatul de nastere international, sigur, nici o problema! L-am primit imediat, problema e celebra apostila. Ca s-o primim, tre’ facuta o plimbare la Landratsamt pentru a legaliza certificatul si apoi la Regierung von Oberbayern pentru a primi apostila. Intr-o zi cu soare o s-o facem si pe asta.

Well, dupa discutia cu Frau de la primarie, ta’su vine siderat acasa, luam copilul si mergem toti in pas de dans inapoi. Tanti ne trimite la fotograf, venim cu pozele, dam pasapoartele noastre (atat ne-au cerut, un act de identitate valabil), semnam amandoi ca suntem de acord ca Radu sa primeasca pasaport, tanti scaneaza, printeaza, lipeste si ne inmaneaza pasaportul copilului. Toata procedura a durat cam cinci minute.

Avem un copil roman, cu pasaport expirat si o programare de a-i face pasaport nou la sfarsit de octombrie, abia atunci au timp functionarasii consulari sa primeasca dosarul de aplicare. Dureaza apoi 90 de zile pana primim pasaportul, asa ca probabil in primavara Iris va putea calatori din nou. Si mai avem un copil german, pe care l-am putea urca maine in avion si plimba fara probleme pe unde ne taie capul, doar pentru ca in alta parte lucrurile se fac diferit iar la Staatsangehörigkeit nu mai scrie “romana” ci “deutsch”.

A doua zi am primit in posta o scrisoare de la aceeasi Frau (probabil trimisa inainte de a trece noi pe la primarie), in care eram informati ca fiul nostru este cetatean german si ca va fi tratat de autoritatile germane in primul rand ca cetatean german, chiar daca mai are o alta cetatenie. Daca vrem sa stim mai multe despre drepturile care vin odata cu cetatenia, ne asteapta pe la primarie sau ne putem informa la capraria x sau y.

Acestea fiind spuse, poate ca pana in octombrie, daca ne gasim timp sa facem rost de actele de care avem nevoie, vom avea cu totii pasapoarte nemtesti si vom putea taia marunt cartile de identitate romanesti in fata functionarasului consular. Vom merge apoi sa ne bem mintile de bucurie ca nu mai suntem romani.

Sapte ani…

… de parinteala, sapte ani de fericire, sapte ani de cand nu mai ticai pentru mine. Sapte ani plini si frumosi in care am crescut cat altii intr-o viata, in care am fost iar copil si-am invatat si mi-am inchipuit cate-n luna si-n stele. Sapte ani de lume descoperita cu ea, prin ochii ei, puiul meu dintai, care m-a invatat blandetea si dorul si m-a facut sa fiu cine sunt acum.

A fost o zi frumoasa, calma, a dus prajituri si la scoala, si la grupa de Reli si la Hort, i-au cantat peste tot, a primit cadouri, a primit bicicleta visata si un tort surpriza acasa, Tiramisu, preferatul ei. S-a trezit in tonuri de Happy Birthday, iar ziua s-a sfarsit cald in patru, in aceleasi acorduri, dupe ce prietenii ei Vivi, Jamie si Ayden ne-au vizitat scurt pentru o felie de tort. Azi a fost family day, vineri e sarbatoarea cu copiii de la scoala, ta’su ii duce la Deutsches Museum, iar duminica e friends’ day. Asta e saptamana ei, copil iubit…

Sapte ani de “mama ei”, zece zile de “mama lor”. Life is good.

2012-06-30 19:20 3300 48

Cam astea ar fi coordonatele pe care si le-a ales bebelacu. Nasterea acasa a fost un carusel! Si fain a fost! Ne gîndeam ce cool e si ce bine e sa nasti fara un pluton de asistente care se perinda in mod regulat si par ocupate facind tot felul de masuratori mai mult sa mai putin necesare.

De 2 “valuri” a fost nevoie ca sa se nasca bebelacu. Dar sa incep unde am ramas…

16:00-17:00 Incep sa vina “valurile” cu o intensitate mai mare si la un interval destul de regulat de 4 minute. Lili pe mingea rosie si eu in genunchi linga ea – îmbratisati, pluteam pe o mare destul de involburata si spargeam fiecare val împreuna cintind “Twinkle twinkle little star”. BTW melodia asta e super impartita pentru a avea o respiratie controlata. In pauze mai citeam una alta din Hypnobirth book, faceam sandwichuri, aduceam apa…

17:00-19:00 We are on the next level. “Valurile” sint acum serioase, o sa vina si hebama sa ne confirme ca bebelacu e ok. Dupa un timp Lili intra in vana cu apa calda unde a continuat sa treaca prin fiecare val – unele cu bun simt, altele mai pline de amplitudine. Comprese cu apa rece pe frunte, o vitamina care nu a vrut sa stea a iesit repede si degraba pe unde a intrat – semn bun zice hebama “se pregateste corpul pt. nastere – se goleste”. In vana “Twinkle twinkle little star” se transforma într-un sunet de calugar budist care face sa tremure tot in jur. E minunat – instinctiv – Lili continua foloseasca contractia uterului intr-o relaxare a celorlati muschi. Inainte de ora 19:00 are loc un dialog intre Lili si bebelac – unde se vorbesc ei doi sa mearga mai departe.

19:00 Sus pe vîrful muntelui calare pe hockerul de nastere si cu mine in spate, Lili a tastat capul bebelacului. Nu mai e mult si vine, zice moasa, dupa ce îi masoara bataile inimii. Dupa 2 “valuri” mari de tot, se naste bebelacu’! Nu tu etape – sa iasa capul, apoi umarul apoi… apoi… cum a fost la Iris, de exemplu. Ci pur si simplu.. 123 Meins!

19:20 Bebelacu’ s-a nascut! Are cordonul ombilical infasurat de doua ori in jurul gîtului si o dat sub bratz. Moasa jongleaza repede cu el si desface cordonul dupa care îl pune usor pe pieptul lu’ Lili! Momentul e fantastic – trec prin mine toti fiorii pe care un om poate sa-i simta. Lili la fel – cel putin asa simt eu. Proaspat nascut, la piept el începe sa se catzere incet si sa caute sfîrcul. Il gaseste – dupa ce Lili apuca sa se intinda in pat si e liniste. Se aude doar cum suge si respira cu nasul plin.

19:20-22:00 Placenta se lasa asteptata. Moasele – ca acum a venit pe linga Sabine si Kathy – sint cîta stresate ca nu vine placenta. S-a incercat cu acupunctura, cu extract de tabaskus (sau ceva asemanator) pina la urma s-au decis sa mai incerce cu oxitocina. Dupa vreo doua ore de peer-to-peer si pt. ca placenta nu venea, Lili a hotarit sa taiem cordonul ombilical, ca sa poata avea mai mare libertate de miscare si a putea face ceea ce trebuie facut sa iasa placenta. Asa ca înarmat cu foarfeca… sau cum îi spune… am taiat usor cordonul ombilical. Dupa, in timp ce Lili trecea iar prin “valuri” mai mari si mai mici, eu ma plimbam cu bebelacu’ in bratze – care era foarte împacat cu el – dormea.