Ieri am reusit dupa foarte mult timp sa mergem sa vedem un film, doar noi doi. It was a great movie in the right theater. Trebuie sa repetam treaba asta. Poate la Mr. May?

Doar pe scurt, pe fuga, in 5 minute dintre doua drumuri. E mult de spus, mult despre noi, prunci, prieteni si familie, new job, despartiri si apropieri, despre cum a disparut blogul si cum va aparea din nou, pana atunci anuntat doar de postul asta.

Pe scurt dupa un drum, inaintea altuia. Cea mai buna metoda de a da afara dureri, frustrari, oboseli, intrebari, dezamagiri e sa urli… Sa push the pedal to the metal, sa alerg pe sosele ca vantul cu boxele duduind si sa urlu cu melodia… Si ce bine e dupa aia, cand ma ustura in gat si astfel ramane doar durerea fizica, restul se topesc un pic in denial pana se intorc si ma strang iar de gat. Try it! U2, P.O.D. si altii, shuffle ramas de la ta-su. Flashuri, in timp ce urlu din toti bojocii pe melodii cunoscute: biffy, London, chasing cars, Berlin, that area, Beijing, amor nebun pe stadion, rattle&hum, Devotschka, letting go… Si uite-asa, prin scream therapy (acum inteleg de ce unii platesc pentru asta) am uitat, pret de un drum scurt, alone, de dureri, de frustrari, de nesomn, de cancere si alti lilieci care ne dau tarcoale, de febre inalte, intalniri, programari, goana…

Breath in… Si de la capat.

Radu a implinit ieri 5 luni. Nu-s cuvinte sa-l imbrac in ele si sa-l redau asa cum e. Sau nu le gasesc eu… La fel si pentru Iris. E dureros de greu si de frumos. E atat de frumos, atat de multa iubire, incat am un nod in gat si mi se inoada lacrimile in barba des, tare des.

A nins, stau tolanita in pat intr-o sambata dimineata in care nu-s nevoita sa ma trezesc la 5 dimineata odata cu tanarul insomniac, ma uit pe geam si vad livada din fata casei presarata cu zahar pudra, e liniste, e alb si de jos miroase a papa bun. Am primit in pat un ceai de ghimbir cu miere si lamaie, laptopul pe genunchi, Irisu’ pe jumatatea de pat de langa mine s-a apucat sa-si faca temele la mate.

Decembre. Imi suna in urechi mmmmmmmmmnnnnnnnnnn-ul lui Alifantis in cantecul ce a imbracat versurile lui Bacovia, o alta “traditie” de iarna la noi. Cu toata ca rutina mi se pare de nesuportat in multe privinte, ca mi-am luat campii de nenumarate ori ca sa nu ma copleseasca, lucrurile astea repetate in fiecare an de cand suntem 2, 3 si acum 4 ma fac sa ma simt acasa… sarbatorile cu muzica, mirosurile si drumurile lor, aceleasi de la an la an, cartile, pozele.

Ce cald e aicia la tine
Si toate in casa-mi sunt sfinte
Te uita cum ninge decembre
Nu rade, citeste-nainte…

Ma gandesc iar la ultimele zile, cate s-au intamplat, si noi, si vechi… Primul advent in patru, prima coronita self-made cu prieteni vechi, indepartati din motive stupide de care abia ne mai aducem aminte si regasiti cu bucurie, haos, nebunie, prunci urland, caldura, bye Canon, dupa zece ani de credinta, hello Nikon, taram neexplorat de mine pana acum.

Iarna e cel mai emotional anotimp.