Good bye first steps, travelogue, wonderland, welcome ICU! Sau cum ii mai spune pe romaneste, reanimare. M-am gandit mult daca sa schimb dulcele grai pe scriituri mai prozaice, dar mai aproape de realitate, intr-una din limbile adoptive. Sau adoptate, depinde din ce unghi ne uitam la situatie. Continuam intr-o combinatie, la urma urmei asta-i locul meu de joaca, fara pretentii literate sau literare (nu, alaturarea nu e deloc intamplatoare). Evident, aici totul se invarte in jurul meu.

Si acum, sa incepem analiza tragand clopote care, sper eu, nu ma vor mai lasa sa adorm. Life is too good to be wasted hibernand. Sa ajungi sa constientizezi si sa accepti ca traiesti de fapt intr-o amorteala continua, sclav al unor conveniente sociale si al unui sistem care te strange in chingi, iar tu, ca un obedient model mai si multumesti pentru asta, nu e usor, insa cred ca sunt foarte multi oameni care ating punctul asta. Greul incepe atunci cand e vorba de rupt lanturi si nu doar de schimbat colivia. E o anume inertie care ne tine pe loc. Mascata in altruismul grijilor si gandurilor despre impactul pe care deciziile noastre le-ar avea asupra celor apropiati. In “valori” date mai departe din tata-n fiu, in borne pe care “trebuie” sa le atingem. Pentru ca asa se face. No no, nu intelegeti gresit, eu nu sunt o revolutionara, o rebela, o alternativa, o neadaptata.

Sunt o fetita obisnuita, cuminte, fiica, sotie si mama model, membru de vaza al acvariului in care se desfasoara existenta noastra, un fel de supermata (cum “cu drag” ma alinta o fatuca din alta viata), alergatoare de performanta in roata de hamster, cu un pic de zvac ce-i drept. Care zvac, din cand in cand, m-a insufletit si m-a purtat in situatii, oameni, locuri, ganduri si scrieri in care de fapt ma regasesc pe mine, cea despuiata de conventii si de influente, pe mine, atat. In care ma simt acasa, ma simt bine cu mine.

De aproape doi ani dureaza moartea clinica a zvacului. Au fost zile grele, in care l-am privit de aproape cum statea asa muribund, am tesut strategii despre cum l-as putea resuscita, ce i-as putea oferi, cum l-as putea motiva sa ma poarte iar, sa ma umple de viata pana la ultimul por, sa ma faca sa cant si sa dansez fara motiv, sa… sa…

De aproape doi ani ma intreb what’s wrong with me. Am fost cuminte sau am pastrat aparenta cuminteniei, am facut ce mi s-a spus, am invatat bine, mi-am tinut “rebeliunile” in frau, am mers la facultate, mi-am gasit jumatatea, ne-am luat, am emigrat doar cu o valiza de haine, am construit o cariera, am facut copii, am facut o casa (well, m-am inlantuit c-o banca draguta pentru urmatorii treizeci de ani), am plantat un pom. Mai multi. Am langa mine un om pentru care simt ca I am the difference, am prunci superbi si prieteni buni. Pentru care nu am timp, am o agenda incarcata. Am un job caldut cu un titlu dragut, asezonat cu putin (mai mult) stress, schimbari si multi multi omuleti, sa nu cumva sa ma plictisesc sau sa trec neobservata. Sunt implicata in activitati comunitare, in comitete de parinti, semnez petitii, donez pentru cauze nobile. Imi ajut prietenii, cunoscutii, am grija de copiii altora, jonglez intre dorinta de a fi cu ai mei si diverse “obligatii”, incercand sa multumesc pe toata lumea. Fac cumparaturi, gatesc, spal si calc rufe, fac curatenie, teme cu copilul mare, construiesc trenuri cu copilul mic, plantez flori, tund iarba. Ta’su imi ia mult de pe umeri, insa mai ramane destul… Aparent sunt o mama devotata: incerc sa tin cont de nevoile copiilor mei, dormim impreuna, alaptez, ne tinem mult in brate, ne ascultam. Sigur, in limitele timpului pe care il avem, usor de ghicit, nu-i asa? Fac frumos la petreceri, in meetinguri, cand se cere, potrivit ocaziei. Imi pun uneori o masca studiata, dincolo de care putini reusesc sa vada. Traiesc intre rafturi de carti, filme, gadgeturi, intre intalniri si programari, intre ceai si cafea. Am facut tot ce scrie la carte. Acum multi multi ani am primit pentru mai departe o lista cu to dos. Le-am adoptat ca borne pe drumul cel bun. Cand faci totul ca la carte, se cheama ca esti pe drumul cel bun, nu-i asa? Bifat, bifat, bifat… undeva intre bifele astea m-am pierdut, l-am pierdut pe zvac, scanteia, dorinta. Sunt un robot. Un android cu amintiri dintr-o alta viata.

Nu sunt depresiva. Sunt obosita si trista si simt ca ma aflu pe un drum plin de amanari si compromisuri, nu prea mai stiu cum am ajuns aici, nu prea mai stiu unde vreau de fapt sa ajung. Unde e cel mai bine pentru mine, pentru cei din jurul meu, care e cel mai usor compromis. Am totul si in acelasi timp realizez ca am nevoie de mult mai putin. Ca totul asta e prea mare si eu ma simt zdrobita de el. Ca am pierdut din vedere esentialul, samburele, ca sunt mai mult cocon decat fluture.

Am vise si planuri sub piele si simt ca inca mai am putere sa mut muntii din loc. Mai lucida ca acum rareori am fost. Poate pentru ca ma simt iar pe marginea prapastiei. Fizic si psihic. It’s now or never. It’s now.

…intrebi. Ce sa fie, iaca, eu cu chilotii in vine. Take a look! Impartita in parcele, ca la CAP: termen foarte scurt, scurt, mediu si lung. Aranjate frumos, simetric, ca scaunele din jurul mesei dupa un atac obsessive-compulsive de facut curatenie. Ca astazi, cand am vorbit de masuta si patut si raft si reductionism. In caz ca ajungem acolo, sa ne astepte ceva. Sa nu fie si acolo pustiu. Un pic de sfiala, un ciocanit usor in usa bordeiului, tacere apoi, ar fi fost, cum sa spun oare, ar fi fost frumos. Da, frumos, sensibil…

In vacanta am citit jurnalul unei curve, intr-o traducere mizerabila. Si m-a luat asa o jale vazand cuvintele stalcite, si-un dor si-o hotarare sa visez iar pe romaneste. Si-un dor de Brasov si de carti tiparite, care miros a plumb si-a noapte si-a-ntrebari.

Ma agat de dorul asta ca aproape inecatul de ultima gura de aer din plamani si-mi doresc ca bula asta sa ma ridice din balta in care zac cu fata in jos. Jos masca, pentru cateva secunde… Se poate?

Ah, dupa o agonie de vreo 3-4 ani simt ca mi-am regasit zvacul. M-a plesnit peste fata brusc, de vreo cateva zile, dupa ce l-am inmormantat pe repeat de mii de ori pana acum. M-a scuipat in fata si mi-a ranjit draceste, credeai ca scapi, ha? Mi-am plans de mila pe dinauntru pana am secat ca pamantul brazdat de seceta lunga, m-am disecat in ciuda cu cutite boante, m-am anesteziat apoi cu diverse ciocane sa nu mai simt gheara asta care ma sfarteca incontinuu, care nu-mi lasa timp sa ma vindec, sa-mi ling cicatricile si sa-mi inchipui cum voi arata cand ele se vor fi vindecat, vor fi trecut de la vinetiu la alb sidefiu, iar eu le voi fi purtat cu mandrie ca uite, desi insemnata ca o vita, cicatricile astea spun o poveste. Povestea mea.

M-am resemnat. Fuck you zvacule, du-te-n pizda ma-tii, ca traiesc bine mersi si fara taieturile tale la incheieturi. Traiesc bine mersi in Babelul meu, traiesc fara sa-mi susuri tu la ureche poezii si texte din inima albastra, intr-o limba de mult uitata, pe care am vorbit-o in alta viata si-am pierdut-o exact cum mi-a prezis doamna Voicu acum cateva secole, C., puiule, tu scrii atat de frumos, da’ degeaba, daca nu te aduni… Avea dreptate saraca doamna, oare o mai fi traind? Tare i-as trimite un buchet de flori inrourate cu lacrimi, i-as pupa mainile osoase si i-as spune ati avut dreptate, doamna, cate dreptate ati avut…

I-as spune, doamna, poate drumul asta n-a fost in zadar, faptul ca am vazut atatia disecati mi-a dat curaj, mi-a aratat ca si din moarte clinica te poti intoarce daca vrei sau daca are cine sa te traga de maneca, sa te scuture si sa-ti urle nu pleca, fata, nu fii proasta… Mai vine, doamna, cateodata, arsura aia din care curg cuvintele ca berea din butoaiele de Oktoberfest, cand mi-e dor, cand ma canta, cand ma si ii iubesc, cand ne uitam cum merg norii si ne intrebam incotro se duc, cand imi umplu plamanii de bucle blonde agatate de sanul meu, cand beau, cand ma balacesc in trecut, mai vine, doamna, cateodata. Dar pana sa apuc sa-i prind galgaiala se stinge, doamna, se stinge sub prozaicul din jurul meu, sub talpile indiferentilor care calca pe carbunii mei si eu ii las, doamna, ii las, ca e mai usor asa. Si calc si eu cu ei intr-o sardana fara sfarsit, ca e mai usor sa te tot invarti in jurul muzicii decat sa te rupi, e mai usor, doamna. Si mi-e rusine ca v-am urat cand m-ati laudat si m-ati infierat in acelasi timp, mi-e rusine ca ati avut dreptate, doamna. Ati avut dreptate.

Mi-e rusine ca mi-am pierdut sufletul, l-am dat la schimb cu o aroma de siguranta, l-am dat cum dai hainele vechi la Kleidersammlung, ba i-am mai dat si-un sut zdravan in cur, sa fiu sigura ca nu se mai intoarce sa ma ia de guler revoltat si sa-mi zica ce proasta esti, fata, proasta ca noaptea. Proasta facuta gramada, l-am dat sa nu ma mai vaz in oglinda pe care mi-o tinea cu obstinatie sub nas.

L-am dat ca asa a fost mai usor, doamna. Asa a fost mai usor.

Zvacul si el s-a dus, doamna, s-a dus incet incet, dupa suflet, ca daca nu mai avea in ce sa se infasoare si sa se intinda si sa se rasfete, ii era pustiu si lui. L-am inteles, ce sa fac, l-am jelit dar nu m-am dus dupa el, doamna, ca asa a fost mai usor.

Si-n pustiu am trait, papusa de lemn, Pinocchio, da, Pinocchio is my middle name pentru ca mint de sting, doamna. Pe mine ma mint si odata cu mine pe restul lumii, pentru ca asa e mai usor, doamna, asa e mai usor. Si-aveati dreptate cand spuneati ca n-ati mai vazut atata talent dar nici atata incapatanare cu care-i irosit. Nu v-am crezut atunci, ma gandeam ca sunteti o baba nebuna si invidioasa, dar m-ati citit, doamna, cum prea putini m-au citit inainte.

Va rog sa ma credeti ca din cand in cand am incercat. Am incercat cand am plecat de-acasa, cand m-am jucat cu aurolacii pe sub poduri sa le pot spune povestea, cand am scris, doamna, cat am putut, cand am baut pana dimineata ani la randul si-am fumat tigara de la tigara si-am futut de-am rupt patul, in timp ce parintilor le spuneam ca ma duc la petrecere la Codrut. In fiecare weekend dadea Codrut petreceri, doamna, da’ el nu stia cand ne dadea cheia de la apartamentul lui. Am incercat printre straini, doamna, da’ m-a cuprins frica si m-am intors singura la lant, ca-mi era teama sa nu ma pierd. Am incercat pe la cenacluri, prin carciumi sordide si printre aburi de vodca Polar, ca de mai mult nu aveam bani pe vremea aia, pe 336 dimineata devreme cand ma duceam sa ma dreg pe intuneric, la cinemateca, cu ceai din sticla, facut in camin, pe resou. Am incercat cand intram pe sest cu legitimatii false la Teatrul National si la Bulandra si la Ateneu, cand ma inhaitam cu IATC-isti pe care-i abandonam la weekend, doamna, ca ma biciuia nesiguranta si trebuia sa ma intorc acasa. Trebuia, ca cea mai mare frica a mea dintotdeauna a fost sa raman doar eu cu mine. Si m-am schimonosit in fel si chip numai sa ma iubeasca si pe mine cineva, doamna, chiar daca asta insemna sa-mi dau sufletul, si zvacul, si vocea.

Da’ uite ca din cand in cand, cum e acum, cand ranile astea care nu se mai vindeca supureaza la greu si put si ustura, mai simt cate o urma de zvac, usoara ca o amintire frumoasa, care-mi da putere si ma face sa sper, doamna, ca o sa vina si ziua cand o sa ma uit la cicatrici alb sidefiu ascunse de fuste colorate si-o sa ma bat pe umar de usurare ca le-am putut exorciza, curatandu-le de puroiul ratelor si-al pencil skirturilor si-al tocurilor inalte.

Eu nu sunt o victima, doamna, chiar daca mi-as dori sa fiu. Ca asa ar fi mai usor, dar nu sunt, intotdeauna am facut alegeri asumate, fara sa ma fi impins sau tras cineva de maneca.

Inca n-am murit, doamna, va rog sa mai credeti mine, sa ma salvati in gand acum, daca atunci n-ati putut. Va rog cu lacrimi amare. Va rog.

Miercurea trecuta dezbateam cu colegul MH nostalgia. Ce inseamna, cum se simte, de unde vine, originea cuvantului… Intr-un jour fixe pe teme de project management. Adica da, no comment. Vineri mi-a adus o carte, motivational bullshit, despre goals si where do I want to be in 5 years. Wtf! In seara asta, cu mucii pe piept (a se observa faptul ca doar in asemenea momente, legata de pat si de iPad, imi aduc aminte ca undeva aveam o tribuna de la care ma aberam cu mai multa sau mai putina gratie) m-am gandit ca in 5 ani as vrea sa fiu undeva unde e soare cel putin 300 de zile pe an, sa nu mai platesc rate, sa nu posed mai mult decat pot lua intr-un rucsac, sa am tot timpul din lume pentru miss pre-pubertate si pentru fratele ei cel zglobiu, sa adorm repede, fara sa ma invart ore intregi de pe-o parte de alta. Wishful thinking.

In seara asta, pentru ca doua doamne dragi mie, una foarte din trecut, alta foarte din prezent se aniverseaza cu spor, m-am afundat in galeata cu nostalgie si cu cum ar fi fost daca… Paguboasa treaba, uitatul asta inapoi. Buba e ca inainte nu prea mai vad bine.

Anyway, azi m-au sunat de la optiker ca mi-s gata ochetii. Whooooooa!