800 km intr-o zi, trei tari si multe povesti. Acasa e cald, miroase a pfefferkuchen, lumanarile ard, se-aud colinde. I. mi-a pus masa, mi-a facut ceai… Cald in casa, cald in suflet… Life is good.

…e tare frumoasa. Are pamant rosu si multe pietre. Apa clara si vie. Arici de mare. E melodioasa si pe alocuri nealterata. Simpla, fertila, cu apusuri metalice, ca ascutisurile cuvintelor cu care ne facem harakiri in suflete. Am asteptat prea mult s-o cunoastem, dar mai bine mai tarziu decat niciodata. Cu veleitati de wake up call, datorita evenimentelor balbaitoare pe care le-a gazduit. Agonie si extaz, pain&pleasure. To be repeated. Extazul. De agonie ma lipsesc.

Ca sa nu fie dracul asa de negru, trebuie mentionat totusi faptul ca am inceput… Poate fi mai simplu, e demonstrabil. Am luat exemplu, am pus pe hartie dilema, am facut liste, calcule, socoteli. Un pas inainte. Apoi rate noi… Doi pasi inapoi… Un plan de actiune si ancore mici ca sa ma pot tine de el, un pas inainte. I’m not alone… Doi pasi inapoi. In teorie, ar trebui sa urmeze un pas inainte… Looking forward… Sau nu?

Ar fi trebuit sa ma fi obisnuit pana acum, insa nu, de fiecare data o iau in barba… Trosc, caderi, reparatii, rezolutii, inapoi la rutina, indobitoceala, spartul bubei, trosc… si de la capat.

Azi sunt recunoscatoare pentru ajutorul alor mei. Au sarit iar sa ne scoata din cacat cand am sunat plangand acasa. Si pentru copiii mei minunati. Cei mai si cei mai copii din lume, pe care nu reusesc sa-i protejez cum as vrea de orbii neputinciosi, cu gura mare si intentii bune din jurul lor. Neputinta asta e cusca mea cea mai mare.  

As vrea sa nu-i grabeasca nimeni, sa nu ridice nimeni vocea la ei, sa fie tratati cu bun simt, rabdare si respect. Sa nu fie luati peste picior si criticati. Sa nu fie ironizati si ridiculizati. Sa fie laudati, nu e de la sine inteles sa fie atat de extraordinari precum sunt. Dar e greu, atunci cand tu, la randul tau, copil fiind, ai fost abuzat. Abuzatii devin abuzatori, dar ah, am uitat, asta e doar bullshit psihanalitic, n-au aia habar despre ce vorbesc. Da, e un abuz ordinar sa-ti tratezi copilul ca pe o posesiune, sa-l ironizezi, ridiculizezi, sa urli si sa-l intimidezi aducandu-l in punctul in care echivaleaza respectul “datorat” parintilor cu supusenia oarba si cotizatia fara cracneala. Sa-l programezi, prin purtarea ta fata de el, spre a se transforma in tine, pentru ca doar atat i-ai putut da, iar el nici macar sa nu realizeze ce a devenit…

Azi sunt extrem de dezamagita pentru ca nu reusesc sa ma fac inteleasa de catre oamenii care ar trebui sa inteleaga oricum, fara a fi nevoie de efort, fie din partea mea, fie din partea lor. Azi sunt suparata pe mine pentru ca m-am legat cu lanturi de nescuturat, de piloni cu dinamita la baza. 

Mi-am conturat un AMR egoist, care sa-mi ofere confortul psihic al “raului mai mic”. In sinea mea, stiu ca e doar bullshit, un urias cu picioare bolnave, o amanare pentru ca-s comoda, lasa si fricoasa. Si da, de vina pentru aceste conflicte inchipuite, doar am bifat tot ce era pe lista, nu? O familie, o casa, un job, un pom… Sunt sclavul model! Tot inainte!

Ieri, pe drum spre programarea mea, o pereche urca in metrou si se aseaza in fata mea. Ea putin ciudata, cu niste ochi incredibil de vii intr-un corp ce n-o prea asculta, probabil in urma unui accident vascular cerebral? El tinand-o de mana, protector, purta un tricou cu imprimeu grafitti like pe care scria Tomorrow is today. Think about it. This is your wake up call. 

Oare cand si-a luat tricoul, inainte sau dupa ce jumatatea lui s-a schimbat? Ce s-a intamplat cu ea? Se cunosteau inainte? Cum e atunci cand se schimba totul? Ce consecinte sunt? Ce concluzii tragem, ni se reaseaza prioritatile? M-am dus gandindu-ma la asta spre narcoza mea, ca pacient de data asta.

Totul a fost bine, m-am intors acasa rasufland usurata ca m-am trezit la fel cum am adormit si m-am adancit din nou in dezordinea odioasa din jurul meu, din capul meu. Sunt cateva treburi care ma fac sa nu functionez: dezordinea, urletele, nedreptatea, presiunea inutila. Si in jurul meu e plin de ele.

Sa luam dezordinea. WTF? Cat poate fi de greu pentru fiecare din noi sa-si stranga rahatul si sa-l impacheteze intr-o forma care sa nu invadeze spatiul privat al celorlalti? Cat poate fi de greu sa pui un lucru de unde l-ai luat sau sa spui adevarul cand ai ceva de spus, fara a te ascunde dupa artificii menite teoretic sa menajeze sentimentele celor din jur sau sa nu aprinda butoaie cu pulbere, practic aratand de fapt lipsa de coaie a vorbitorului la microfon. Cat poate fi de greu sa te desparti de lucruri si, de ce nu, si de oameni de care nu ai neaparata nevoie? Suntem colectionari, strangatori de trofee, de lucruri si relatii care sa ne confirme statutul sau alta realizare suprema catre care tindem. Dezordinea nu e creativa, nu e nici intamplatoare, e pur si simplu nepasare. 

Urletele… Mici isterici la tot pasul, traind cu impresia ca daca ridica vocea, se impun mai usor. Persoanele de fata nu se exclud. Mesajul poate fi acelasi, indiferent de numarul de decibeli. Si sa nu uitam, cateodata vorba dulce, mult aduce. Urlatul e neputinta. Suntem o adunatura de neputinciosi.

Ajungem la nedreptate… Aaaa, aici e mult de spus, subiectul e inepuizabil. Pe lume nu exista nimic mai mult decat nedreptate. Unii m-ar contrazice, exista dragoste, compasiune… No shit, Sherlock? Exista o imbinare din toate. De cele mai multe ori suntem nedrepti cu oamenii pe care ii iubim sau care ne iubesc. De ce? Pentru ca ei ne iarta, capacitatea lor de a inghiti rahat e pe masura afectiunii pe care ne-o poarta. 

Vad cum tot bullshitul psihanalitic (considerat de mine asa, maaaaaare greseala) de prin carti prinde forma. Situatiile limita ne arata cine suntem cu adevarat. Adulti cu pretentii de responsabilitate, in fapt victime (poate datorita traiului intre “victime sacrificate pe altarul vietii de familie”) sau abuzatori (poate datorita abuzului – vaaaaai, ce cuvat puternic – la care au fost supusi de diversi “pitici” egocentrici, dominatori, cu complexe de personalitate). 

Cel mai usor de abuzat sunt copiii. Fiintele astea incapatanate, care inca au un filtru sanatos prin care trec lumea, filtru care trebuie neaparat modificat conform reprezentarilor noastre. Lipsa de respect si abuzul fata de fiinta mica pe care ar trebui s-o ingrijesti pana poate sta pe picioarele ei nu se traduc doar prin lovituri sau alte lucruri mai grave. Ci si prin vorbe grele, macanit continuu, prin faptul lucrurile bune sunt de la sine intelese, insa orice copilarie cum ar fi mancatul de paine cu nutella seara e o grozavie care trebuie neaparat sanctionata, prin faptul ca seara nu mai aude o poveste, nu se mai cuibareste in brate calde si nu-i mai e sarutata fruntea, prin nevoia de a ascunde orice greseala copilareasca (ii certam pentru orice rahat, insa in acelasi timp le tinem predici despre verticalitate si responsabilitate), prin lupta pentru orice farama de atentie, pentru orice vorba buna, prin tona de desene, biletele si prajiturele, mici giumbuslucuri menite sa obtina un pic de timp cu omul catre care se uita in sus.  
Seninatatea fiintelor cu trupuri mici si suflete uriase e strivita sub bocancii pretentiosi ai “educatiei”. Ai frustrarilor noastre de zi cu zi. De ce? Doar pentru ca sunt aici, la indemana si indraznesc sa exploreze lucrurile intr-un alt mod decat am face-o noi. Noi stim mai bine. Pentru ca e mai usor sa-i faci pe ei raspunzatori de toate neimplinirile tale, decat sa-ti cauti “coaiele” demult ratacite prin te miri ce birou si sa urli, macani, fight back impotriva celor care te supara cu adevarat, fie ei tu insuti, sefi, rubedenii sau fiinte divine investite cu puteri de judecata suprema asupra noastra.

Si uite-asa, incet incet ajungem si la presiune. Ah, nu-i dragut cum incercam noi sa ignoram felul in care asteptarile noastre ii impovareaza pe ceilalti? Si cum ne plangem noi mai pe fata sau mai pe tacute de povara asteptarilor celor din jur? Mana sus cine functioneaza exclusiv dupa bunul sau plac, fara sa tina cont de ce zice mamica, prietenul sau generica societate. Cum, nimeni? 

Asteptam performanta, note bune, pipi la olita de la 6 luni, supunere, respect, bani multi pentru munca putina, case, masini, copii si labradori cand vom fi mari, asteptam usi deschise si urechi ascutite. Flori, atentii, empatie, intelegere. Asteptam ca Gigel negrul de serviciu, oricine ar fi el, sa presteze constiincios pana la ultima bataie a gongului, daca se poate fara sa bea apa sau sa faca pipi, insa e de la sine inteles ca dupa o sedinta obositoare de douazeci de minute avem dreptul, ca tot omul, la o pauza de cafea, tigara, barfa mica, online shopping. Asteptam ca lumea sa se invarta in jurul nostru, problema vine din faptul ca fiecare vrea acelasi lucru. Ori nu pot exista in acelasi timp zece miliarde de burice ale pamantului, in acest caz pamantul ar arata mai rau ca o sita din coada de caine. 

Recunosc, in ultimul timp, imi vine din ce in ce mai des sa urlu si sa fac ordine in jurul meu. Sa spun ca nu ma intereseaza, nu-mi pasa si n-am chef, n-am timp. Dar asta nu e intotdeauna politically correct. Sau poate rani sentimente. Asa ca nu urlu, doar sunt o doamna care uraste urlatul. Il considera neputinta. Eu vorbesc frumos in majoritatea timpului. Cu majoritatea oamenilor. Urlu foarte rar si doar la oamenii care ma iubesc fara margini, ei pot by default inghiti mult rahat, dupa cum am stabilit mai devreme. 

I’d like to take the wake up call si sa ma car naibii din lumea asta de cretini preocupati de rate, chestii fancy si gratare de weekend in care m-am ratacit. Dar e al naibii de greu, e al naibii de greu sa rup zgarda, mai ales cand mana care o tine se face ca ma mai si mangaie din cand in cand. E mai usor sa ma consolez ca asta e, altii n-au nici atat, ca va veni o zi cand…. Ca… Ca… Si-acum dilema care rasare e: sunt victima sau abuzator? 

Dupa cum spuneam, a lot of bullshit. Inauntru si in afara. Avem un bullshit, cum il procedam?