Linistit a fost Craciunul. Linistit, doar noi trei, acasa, primul Craciun in primul cuib fara iz de provizorat. Primul Craciun pentru care am facut cozonaci rumeni, crescuti, ca in copilarie. Cu nuca si cu mac, dupa retete vechi, probate in familia mea, in familia lui. Si sarmale mici in oala de lut. O schimbare radicala de registru culinar, trecerea de la tot felul de salate vegetariene, paste, legume in aburi, tabouleh, humus, mancare libaneza, marocana, asiatica, mancare sanatoasa… la… sarmale.

– De ce faceti mancare din asta?
– Ca sa ne amintim de copilarie, de Craciunul romanesc de acasa…

De pe cand acasa era in alta parte, in alte timpuri. Uimitor, mofturile, rezistenta si initialul “nu” de fiecare zi (continutul farfuriei nefiind important) s-au subtiat, ba uneori au cedat neconditionat in fata sarmalelor. Wunder geschehen!

Melodios si lenes a fost Craciunul… cu colinde, Marlene Dietrich si Luz Casal. Cu filme siropoase, lacrimoase cu animatie si rasete, cu window colors si construit modele de ADN. Zile intregi in pijamale, fara graba, fara cursuri, fara telefoane, fara intalniri… dezordine calda in mansarda, sute de hartii pe jos, pahare pe masa, firmituri si noi linistiti in mijlocul lor. Fara ca nevoia mea de ordine sa ma chinuie obsesiv ca de obicei.

Parfumat a fost Craciunul, cu iz de cozonac, ciocolata calda, brad si lumanari…

Usor a trecut Craciunul… fara sa ma gandesc la servici, la politica, fara sa-mi ascut social skills pentru a supravietui, fara politeturi, fara oameni, fara initiative. Am raspuns felicitarilor si mesajelor pe care le-am primit, fara insa a da noi cu “Merry Christmas” din proprie initiativa, ca in alti ani. Si ce usor si bine e, ce frumos si ce placut surprinzator sa facem ce simtim si nu ceea ce trebuie.

Lin au trecut zilele Adventului, sarbatoarea Luciei, sarbatoarea Craciunului. Inca doua zile de munca si apoi iar o saptamana de vacanta pentru unii dintre noi.

Ah, parca-s un pic mai vie decat am fost in ultimele saptamani.

A mai trecut o toamna mult prea repede, pe nesimtite… N-am mai stat anul asta sa intorc pamantul, sa scormonesc intre frunze, n-am mancat gutui, n-am stat in soarele cald de octombrie… nu stiu cand a trecut toamna asta, nu stiu. Parca in loc de odihna galopam tot mai iute, tot mai departe de noi.

Ieri astepta cuminte in posta o scrisoare, confirmarea de care aveam nevoie sa ma intorc la viata, la obisnuit, la una, la alta… Klinikum Rechts der Isar ne-a trimis vesti bune. Ce usurare!

First steps reloaded vor fi asadar pasi lini, usori, insotiti de dorinta si nu de disperare. First steps reloaded, ce bucurie mare… Furtuna de mormoni mi-aduce lacrimi in ochi mult mai des si mult mai usor decat in alte timpuri. Ma simt ca intr-un borcan. Ta-su ma studiaza curios, bland, si intreaba temator: “Iar te-apuca?”. Yep… iar.

A mai trecut un an, sase de-acum. Sase ani de fericiri, de agonii, de temeri, de bucurii fara margini, de nesomn, sase ani de cand copilarim din nou, sase ani de vazut viata cu ochi largi a mirare, sase ani de Iris. Life is good.

M-am trezit azi dupa o noapte in care m-au scuturat vise urate. O suvita de par aruncata dupa urechi si doua perechi de palme calde au fost insa de-ajuns pentru a le surghiuni departe. M-am mai imbunat un pic. Parca toata incrancenarea furibunda care deseori ma mana s-a diluat in calmul ce-mi vine inainte. Ma invelesc in el si-l iau de suflet, fara sa-l mai inteleg ca fiind de la sine cuvenit. Fara proiectii. Iluzia ca stim ce vrem si incotro ne indreptam ne poate ingradi vederea, asemenea ochelarilor de cal. O foarte lunga perioada am trait de azi pe maine, fara planuri si fire de urmat. Unde ne mutam? In .de. Ce facem acolo? Om vedea. Pentru cat timp? Nu stiu. Am trait fericiti de azi pe maine.

Aud mereu ca “suntem ceea ce posedam”, e scarbos sa vad cat de intinsa e plaga asta. Ma bucur ca inca putem pune mai mult pret pe azi si mai putin pe maine, mai mult pe ce suntem si mai putin pe ce avem. Curatenie. Saci de haine la containere, hartii, reviste, chiar si carti care nu ne-au spus mare lucru, mobila, deco stuff din diversele perioade colorate prin care am trecut… curatenie in acte, in inbox-uri, in telefoane, in oamenii din jur, intre legaturi… curatenie in noi. O canapea uriasa pe care sa ne tolanim linistea si oaspetii. Usurare. Avem un camin, could we wish for more?

In ultimul timp am revenit la lenea de dimineata, la cele cateva minute de tihna pe care le gust chiar si atunci cand in jur arde, ceasurile ticaie, mobilele suna, cand ne miscam ca o masinarie bine unsa in dansul nebun de dimineata, intotdeauna in aceiasi pasi. Cu indolenta ma uit la proiectia rosie a orelor de pe perete si rad… Ma trezesc incet din impletitura noptii, ma desprind incet din cercul cald. N-am mai facut-o demult. Fara graba.

Nu-mi plac regulile, dar mi-e sila de ce se intampla in lipsa lor. Avem din nou onoarea prezentei in fata compatriotilor consulari. Desi cateodata ma sfasie dorul de cuibul nostru parasit, ma bucur ca viata ne-a aruncat departe de blazarea contopistului roman. Who sucks! Big time!