Ieri seara (in Reit im Winkl), a fost o seara cu aer calduros si umed, cu multe fulgere si tunete puternice, dar putina ploaie. Am mîncat la GC House si apoi ne-am bagat toti in pat (Iris cu Lili si eu singur pe patul de copii – pt. ca domnisoara nu a vrut sa doarma singura).

Putin inainte de miezul noptii am auzit-o pe Lili cum se da jos din pat si merge incet spre baie. M-am trezit, mi-a spus ca se intimpla ceva. Am mers impreuna la baie unde am observat ce se intimplase. “S-a rupt apa” si in urmatoarea secunda Adrenaline kicks in!

Ce facem? Mergem acasa? La clinica? Sunam hebamma – sms si apoi telefon. Lili foarte calma, eu total opusul ei… strîng repede cosmeticalele de prin baie si ce mai statea prin camera, cautam haine de drum si pregatesc bagajele sa le duc la masina. Prin hotel la receptie bezna-de-bezna. Trebuie sa ajung cu bagajele la masina… merg in garaj – deschid usa si ma uit dupa o modalitate sa deschid garajul de afara… nimic – nici un device… ma intorc la lift si urc pe scari doua nivele pina la parter unde gasesc o usa neincuiata care dadea direct la parcarea din fata hotelului. Minunat!

Ma intorc in camera – sun la Oli sa-i dau cheile de la camera si sa faca el checkout-ul. “Hallo Oli! Schläfst Du?” – “Ja”… apoi am explicat ce si cum. Am înhatzat Bubuca din pat si incet incet am mers toti trei spre lift – am lasat cheile – si apoi pe scari un etaj pina la usa neîncuiata si apoi in masina.

Pe drum am încercat sa merg cit mai usor – desi creieru’ zicea sa push the pedal to the metal… anyway… cred totusi ca am reusit sa merg relativ calm. Ne-a trecut prin cap inca o data ce mai trebuia pregatit: gheata, pat, cuptor, Kindersitz, dezghetzat pui de supa…

Am ajuns acasa destul de repede – si contractiile neregulate au venit si ele. Diverse intensitati. In timp ce ne-am apucat de terminat treaba am pus sa ne instruiasca CD-ul din Hypnobirthing. Cred ca era loc de mai bine in ceea ce priveste vocea lu’ tanti care încerca sa induca o stare de meditatie. Dupa un timp la un pipi mic Lili a observat ca e cam “multisor” singe proaspat. Asta s-a repetat de vreo trei ori dupa care Lili a schimbat SMS-uri cu Eva, care a aparut la noi in miezul noptii sa ne linisteasca.

14:12 2012-06-30
Acum dupa un dus, contractiile sint inca neregulate si de intesitate medie… cred. Bebelacu’ e bine – bataile inimii au fost din nou auzite folosind “the magic device” al hebammei. Se misca mai putin, probabil pt. ca nu mai are asa de mult loc si fruchtwasser.

Supa de pui e pe foc – mai sta un pic si e gata. Cumparaturile le-a facut Eva. Si Iris merge cu Elisa si mama ei la un “natürlicher Becken” (probabil o baltoaca plina de tzîntzari… or something alike) undeva linga Glonn. Jocul cu asteptarea si rabdarea continua.

7:30 – Ta’su m-a sunat la iesirea din sat in drum spre servici sa-mi spuna ca tocmai vazuse o barza zburand deasupra satului nostru. In ziarul local am citit de curand un articol cum ca anul asta au venit foarte putine berze comparativ cu anii trecuti. “Stai, nu te speria ca nu vine azi la noi, mai dureaza un pic…”. Sa vedem.

8:00 – Am plecat spre ceea ce se pare ca a fost ultima programare la tante GYN inainte de marea intalnire. Trafic de rahat, rush hour sau cum i se mai spune aici, Berufsverkehr. Dupa o ora si o gramada de injuraturi am ajuns, in mod normal am nevoie de 35 de minute in tempo lejer.

9:00 – Am ajuns, am cautat 10 minute un loc de parcare, ca in final tot pe trotuar, unde parchez de fiecare data sa ma opresc. Nici de data asta n-am luat amenda, yes!

10:00 – Tante GYN zice “Ooooooooooo, Sie arme Maus”. S-a uitat la camarad si s-a mirat cat de “pe teava” e, a presupus ca apasa puternic. Hmmnnnnn, apasa, da, dar nu asa de tare… inca ma misc ok, pot sa conduc ore intregi, sa ma plimb, am cules capsuni de pe camp, am facut dulceata si n-am terminat pivnita!!!!! Tanti a conchis ca nu mai dureaza mult si ca prietenul se poate arata oricand. Foarte curand adica. L-a estimat la 3400 g, ceea ce e mai mult decat a avut sora-sa la nastere. Nu cred in astfel de masuratori. In ritmul asta in doua saptamani ar deveni un gigant de 4 kile, ceea ce ma indoiesc ca se poate intampla. Pur si simplu nu mai are loc :D. “Wahrscheinlich sehen wir uns heute zum letzten Mal vor der Geburt, Frau C.” No, putem sa ne vedem ultima oara inainte de nastere, asta nu m-ar deranja, insa la fel de putin m-ar deranja sa mai stea tartanul un pic la caldurica.

11:00 – Pe picior de plecare, il sun pe ta’su care imi zice bucuros ca a primit ultimele detalii despre weekendul nostru de buha. Adica weekendul asta are loc Golf Openul anual din Reit im Winkel, la care am fost invitati din nou, ca anul trecut ne-a placut tare. Anul asta nu vom face pe golfistii, ci vom sta ca legumele in Spa-ul hotelului, sau cel putin asta era planul. Of course, party-ul de sambata nu-l ratam – tema de anul asta – western. Pana sambata unul din ei tre’ sa invete sa-mi impleteasca parul a la Pocahontas. Dau si eu vestile cum ca anumite orificii au inceput sa se deschida si mnealui e deja in pozitie de decolare. Ta’su zice si el “oooooooooo”. Azi e ziua uimirii generale!

12:00 – Ma hotarasc spontan sa ma las cosmeticita, unele lucruri merg mai greu in ultimul timp, de cand am mingea de fotbal sub tricou, cum zice soon to be godfather Luc, ma duc la locul obisnuit, nu merge imediat fara programare dar am noroc, daca astept o ora, ma vor bibili. Yummmy. Asa ca astept o ora la o terasa in Lehel, cu un Eiskaffee mare si un Brötchen mic in fata si ma bucur de vremea frumoasa in tihna. Dupa ce-am terminat lecturile specifice etapei in care ne gasim, de cateva zile am revenit la biografia tatucului marului, pe care am lasat-o neterminata acum cateva luni. Traiasca Kindle-ul, Muttertag si ta’su, ca tare usor e de citit pe coclauri fara sa mai car ditamai bibliile in geanta.

13:00 – Vera isi incepe treaba.

14:00 – Vera isi termina treaba dupa o munca asidua si un mic accident, ce a dus la o tunsoare care nu era in program. Surprise!

15:00 – Ajung la celalalt loc de bibileala, iar astept, dar pana la urma se intampla minuni. Sau nu? In acest domeniu m-as fi descurcat mai bine singura, estetica n-ar fi avut atat de mult suferit, dar lenea… leneaaaaaaaa si incapacitatea de a mai adopta diverse pozitii yoghine…

16:00 – Plec spre Ikea.

16:30 – Ajung la Ikea, ma intalnesc cu restul familiei proaspat sosite de la ora de balet, cumparam balamalele care ne lipseau pentru ca in sfarsit dulapul nostru sa-si inchida portile si camaradul sa nu aiba senzatia ca s-a nascut intr-un boutique. Ma bucur de ei… de cand sunt acasa, savurez la maxim zilele cu Irisu’, faptul ca ne vedem imediat dupa scoala si putem folosi ziua pentru noi. Azi a fost o zi plina in care iar ne-am vazut relativ tarziu… I-am simtit lipsa…

17:15 – Plecam spre casa.

17:30 – Ajungem acasa, copila isi prezinta mandra captura, 2 kile de capsuni culese de ea. Astazi dupa ore au facut o excursie pe plantatia de capsuni a familiei Lang, ca doar tanara generatie a familiei e in aceeasi clasa cu Irisul. Toti copiii au avut voie sa culeaga capsuni pentru acasa, asta dupa ce li s-a explicat cum devine treaba cu cultura capsunilor si li s-au inmanat retete de preparate cu capsuni. Mandra, imi zice ca s-a straduit sa culeaga mult, in caz ca vreau sa mai fac dulceata. Hmnnn, nu mai vreau, am facut destula, dar ma bucur de numa’ sa mananc capsuni in cada in seara asta. Yummmmmy.

19:00 – Dinner is served, ta’su did it again, in seara asta o salata racoroasa de cous-cous cu rosii, fenicul, castraveti, ardei, patrunjel si menta. Alt yummmmmy mareeeeeeee! Vine si Vivi la noi la masa, ca tot s-au jucat mimozele prin fata casei pana a fost gata cina. La masa ne povestim ziua, discutam despre viitoarele capacitati lingvistice ale camaradului si despre faptul ca unora le vine foarte greu sa creada ca inca nu avem un nume, ei cred ca nu vrem sa spunem. Nope, chiar n-avem, mi se pare extraordinar de greu sa gasim un nume de baietzel care sa nu fie nici comun de genul trei cu acelasi nume in clasa sau in familie, dar nici pasare exotica, sa fie pronuntabil usor si in limba materna si in patria adoptiva si daca se poate si pe alte meleaguri, sa insemne ceva sau sa aiba o poveste speciala in spate… Greu de gasit, cine are sugestii, ne poate scrie sau suna, dam de baut daca ne iluminam! Cica chiar exista oameni care nu cred ca daca aveam deja un nume, nu-l mai mazaream si camaradeream atat pe colocatar, ci pur si simplu ii spuneam pe nume.

20:00 – Unii s-au retras la rutina de seara, altii o ard aiurea pe net :D.

20:30 – E randul principesei la bibilit, se bucura si ea de tratamentul de care m-am bucurat eu mai devreme. De data asta burta nu ma mai impiedica sa perform.

21:00 – In unele apartamente se sforaie, in altele se tasteaza in draci relatarea zilei si se pregateste bolul de capsuni, ce urmeaza a fi teleportat langa lumanarelele de pe marginea cazii. Need I say more? Yummmmmmmy!

Ce se intampla dupa ora 21:00 inca nu stim. Sa speram ca in afara de o carte, un film ceva, absolut nimic demn de consemnat :D. Si sa speram ca barza aia de azi dimineata venise doar asa, in recunoastere, sa stie unde sa-si livreze pachetzelul peste… cat mai multe zile :D.

Noapte buna!

…trei saptamani inainte de data “calculata”, colocatarul e considerat “la termen”. Adica s-ar putea naste oricand. Nu-mi dau seama unde s-au dus ultimele luni… mi se pare ca am mutat muntii din loc in ele si in acelasi timp, ca nici macar praful de pe toba nu l-am atins. Mai avem o gramada de casute de bifat pe nesfarsitele liste de “to do”, trecem prin weekenduri pline in care rasturnam casa cu fundul in sus si-apoi o punem la loc pe bucatele si prin weekenduri usoare in care ne batem pe burta in timp ce ne privim prunca la joaca. Au trecut cateva weekenduri minunate, petrecute cu cei mai apropiati oameni de-aici, weekenduri in care ne-am oprit sa vedem iarba si pruncii cum cresc, sa ne ascultam pe noi, sa stam in soare si-n tihna si sa oprim ritmul alert pentru cateva ore. In timpul asta s-au cernut iar oameni si ganduri si prioritati, iar numarul lor scade mereu. Invatam ca slow life nu e o utopie si ca avem nevoie de atat de putin pentru a fi impacati cu noi insine. Au trecut saptamani nebune, zile de pline de programari, de intalniri, de copii, de carti, iar saptamanile ce vin nu se arata deloc mai goale. Time is not on our side.

Am trecut prin vesti mai bune si mai proaste, prin povesti mai vesele sau mai triste, care ne ating mai mult sau mai putin. Am petrecut timp cu oameni care s-au gasit si regasit, cu oameni care fara sa aiba ceva worth keeping isi pierd vremea unul cu celalalt in asteptarea momentului in care se vor elibera, din comoditate sau din lipsa unei alternative mai bune si-am consolat oameni care desi prinsi intr-o dragoste mare, aleg drumuri diferite din frustrare, neputinta, coplesiti de micile cacaturi si orgolii ale vietii de zi cu zi. Pentru astia din urma imi pare tare rau, pentru ceilalti nu.

Am trecut prin dezamagiri mai mici sau mai mari, venite din partea unor oameni pe care credeam ca-i simt si cunosc ca pe buzunarele mele si care mi-au dovedit cat de pe langa sunt in aceasta privinta. Ma uit la ei cum incearca sa se convinga pe ei insisi si mai ales pe ceilalti ca lumea se invarte intr-un anume fel, ca au dreptate, evidentele nu conteaza, nu-i privesc. Vorbeam aseara in jurul mesei despre incredere, e tema saptamanii la ora obligatorie de religie a Irisului si ma gandeam cat de usor se sparge increderea si cat de greu e s-o refaci din cioburi, avand certitudinea ca nimic nu va mai fi la fel ca inainte, ca oricat de naiva as fi si oricate momente s-ar gasi in care inca m-as aunca orbeste cu capul inainte, exista si reversul medaliei, exista garda sus si-acel ghimpe in suflet, care ma face sa pun sub semnul intrebarii pana si cele mai evidente afirmatii, dovedite cu marturii peste marturii care nu prea mai inseamna nimic altceva decat vorbe goale…

Ma uit la oameni maturi, trecuti chipurile prin viata, care incearca sa se scoata din tot felul de aranjamente resimtite ca “obligatii” intorcand lucrurile in asa fel incat sa para ca le fac o favoare celorlati implicati si mi-e mila de oamenii astia aplecati, fara coloana vertebrala, care n-ajung sa vada decat varful pantofilor celorlati.

In ultimele luni am invatat mult despre oameni si despre sarcina, am aflat ca exista restless leg syndrome si carpal tunnel syndrome, lucruri care la Iris mi-au scapat, am aflat ca hormonii pot fi cateodata de nesupus de catre ratiune, m-am uimit din nou in fata faptului ca intr-adevar exista oameni care iau treaba aia cu la bine si la rau in serios. La asta inca mai rumeg, unele lucruri, avand in vedere ce-i in jurul meu, nu mi se mai par deloc de la sine intelese si tind sa le pun, ca pe multe altele, mereu sub semnul intrebarii…

Am mai invatat cum sa raspund unor intrebari cu greutate, de la “cum s-a format lumea” pana la “de ce se despart oamenii” si “cum se nasc bibulunii”, dar cel mai de pret lucru pe care mi l-au adus ultimele luni si saptamani, in ciuda tuturor constatarilor mai mult sau mai putin insemnate de mai sus, a fost timp mai mult cu Irisu’, complicitate cu ea, discutii lungi si imbratisate. In ultimele saptamani, cele mai de pret clipe au fost cele in care-si punea capul pe burta mea si-i citea bebelacului, minunandu-se de felul in care el raspundea vocii ei impingand-o delicat, in care se uita serioasa in ochii mei si-mi spunea “nu stiu cum poti sa fii atat de frumoasa” sau “nu te speria ca ai mainile umflate, dupa ce nasti o sa faci un pipi luuuuung si o sa iasa toata apa si n-o sa-ti mai amorteasca mainile” sau “asa-i mama?”.

Ultimele saptamani m-au pansat si vindecat de multe din regretele si frustrarile venite din orele prea lungi petrecute la servici, prin lume sau cu oameni care sigur nu mi-au pretuit timpul asa cum ar fi facut-o ea si mi-au confirmat iar si iar ca drumul de acum e drumul de suflet, pe care-i cel mai usor de mers, pentru ca-s atat de putine regretele si atat de multe momentele astea, in care ma opresc si ma gandesc ca life is good.

…sau despre cum oamenii se intalnesc de doua ori in viata, cum bine spune o vorba a neamtului. De-a lungul timpului am traversat vremuri mai mult sau mai putin furtunoase sau frustrante la job. Am avut intotdeauna idei desprinse de realitate, cum ca un job se face din placere si nu pentru bani sau faima, la fel ca orice altceva… Am cochetat o vreme cu gandul de a da la medicina, da’ cum examenul la medicina acum 15 ani nu se prea pupa cu filiera umanista pe care mersesem pana atunci, m-am reorientat. Am mers la ce facultate mi-a tunat in minte cand a fost vremea sa merg la scoala, am trait boem prin Bucuresti, mutandu-ma din sala de cursuri in sala de lectura, la cinemateca, teatru si apoi in Club A, cand stateam in Panduri am batut aleile gradinii botanice pana mi s-au tocit talpile pantofilor, am experimentat, am petrecut, am citit, am facut practica si am lucrat pe ici pe colo, pe unde s-a nimerit, pe bani putini dar pe experienta multa… De viata, ca de restul, no comment.

Dupa licenta m-am facut mare si-am plecat catre Teutonia pe urmele lu’ ta’su, urmand acelasi principiu si anume ca deciziile se iau din placere, amor sau altruism si nu din considerente practice de stat la caldurica. Si ce caldurica ar fi fost la Madrid, unde tocmai primisem o bursa de master… caldurica da’ singurica, asa ca am zis pas.

In Teutonia au urmat alti ani boemi, firma la care venise ta’su a dat faliment, n-aveam bani nici sa trecem strada, da’ aveam datorii cat casa si ne iubeam cat sa ne promitem unul altuia pentru restul timpului, diplomele si experientele mele nu prea valorau nici cat o ceapa degerata aici, asa ca am activat fraudulos in diverse domenii “solicitante” cum ar fi baby-sittingul, teaching English sau pusul aspiratorului pe domenii straine, in timp ce am mers din nou la scoala, de data asta pentru alte diplome, mai inalte si mai sonore decat o banala licenta. A fost frumos si aici, acelasi mers al lucrurilor, oameni multi, citit si petrecut… si apoi ne-a pocnit asa, pe amandoi, dorul de cineva nou in viata noastra. Asa ca am purces la fel de boem ca si pana atunci din scoala in parenting, pentru ca asa am simtit la vremea aia, ca venise momentul sa fim trei.

Parentingul la tinerete departe de patria muma si de rubedeniile din ea ne-a legat si ne-a implinit in feluri pe care nu le banuiam inainte. Ne-am putut asculta pe noi si urma drumul pe care l-am simtit bun, fara sfaturi, fara interferente dar si fara ajutor, doar noi trei. Si-apoi intr-un alt puseu de crestere, cand Irisu’ avea aproape doi ani si era oarecum pregatita sa se desprinda un pic de mine, am pasit in sfarsit pe domenii carieristice. Am inceput de jos, cu o practica, apoi am urcat incet incet, trecand de la un job administrativ la unul de stapan pe capraria mea si apoi la unul care era foarte aproape de ce visasem la tinerete, medicina si oameni, teaching si travelling in jurul lumii.

Jobul din urma a fost agonie si extaz, da’ s-a incadrat perfect in intensitatile vietii de pana atunci, care tot in categoria agonie si extraz intrau. Nu prea ne-am plictisit pana acum, daca stau sa ma uit in urma… Extaz pentru ca am invatat mult, a trebuit sa ma reinventez, sa ma depasesc si sa ma dovedesc de zeci de ori, pentru ca am calcat colturi de lume pe care nici n-am visat ca le voi calca vreodata, departe de itinerariile turistice, am trait autentic pentru cate doua saptamani in diverse culturi despre care candva citisem in carti si la care nu indraznisem sa visez pana atunci. M-am odihnit sub coloanele Taj Mahalului si sub cupolele orasului interzis, m-am scufundat in mari calde si-am traversat insule verzi, m-am intors catre mine in temple, moschei si in fata unor altare fara nume, am atins ziduri, ruine, am adunat carti in fiecare loc in care am fost, am cunoscut oameni multi, diversi, saracie si opulenta, care mi-au adus o deschidere catre lume, o intelegere si o maturitate pe care nu le-am avut inainte, care m-au pus pe ganduri si m-au facut sa-mi amintesc cine sunt, ce vreau si ce mi-e important…

Agonie pentru ca am fost departe de ai mei, de cuib, fara odihna si alinare cand simteam ca nu mai am putere sau vointa sa mai imping limite, pentru nopti nedormite, munca in zadar, stress si epuizare. Agonie pentru ca fara antrenamentul dur al medicinei mi-a fost greu sa ma tin departe de povestile dureroase ale oamenilor de pe mesele de operatie, langa ale caror capete stateam in timp ce cate un neurochirug harnic sapa printre sulcusii si gyrusii creierelor lor. Pentru ca atunci cand pacientii erau copii ma gandeam invariabil la copilul meu frumos, ramas acasa in asternuturi calde si ma umpleam de dor dar si de durere la gandul c-as putea s-o pierd sau s-o vad luptand pentru viata ei ca pe copiii aceia din fata mea. Agonie pentru ca ma chinuia dorul de un alt prunc dar si dorinta de a merge mai departe asa, de a vedea mai mult, de a face bani pentru a pastra caldura cuibului pe care l-am construit cu migala in ultimul an, casuta noastra de la marginea padurii si linistea venita odata cu ea. Pruncul mult asteptat va veni peste cateva saptamani iar vietile noastre se vor schimba iar, vom apuca drumuri noi, de data asta in patru.

Dar sa nu uit de la ce-am pornit postul asta… In ultimele saptamani m-am tot intalnit cu oameni din trecut, din viata zburdalnica dinainte de pruncul de sub inima: medici, colegi si cunoscuti de la capatul lumii, am primit telefoane, mailuri si friend requests pentru a pastra legatura dupa ce dispar de pe firmament, urari de bine si mici atentii care ma bucura si-mi dau certitudinea ca am lasat loc de buna ziua pe unde am trecut. Ieri m-a vizitat Osamu, cel care mi-a aratat Japonia, mi-a mangaiat burta cu un “ooooo” sonor si m-a rugat sa-i trimit fotografii cu “baby”, dupa ce se va naste. Azi a fost Sabin, my China man, aceeasi reactie la vederea burtii: “oooooooooooooooooo”, aceleasi urari de bine…

Langa oamenii astia am trait frustrari si fericiri pe care le voi purta cu mine mereu si incet incet, cand ma gandesc ca las in urma o felie de viata la care nu ma voi mai intoarce, pentru ca nu mai vreau sa lucrez 60-70 de ore pe saptamana si nici sa fiu departe de casa prea multa vreme, ma coplesesc tristeti si nostalgii si doruri. Oare cum va fi viata mea dupa marea intalnire? Ce voi face, unde voi fi, cum voi face bani cat sa ne putem plati cuibul? Raspunsuri la intrebarile astea voi avea probabil peste vreun an, nu mai devreme… Si cu toate ca nu exista bucurie mai mare acum, decat cea adusa de conversatiile cu colocatarul, pregatirile de a-l intampina si anticiparea momentului in care-l voi tine la san si privi in ochi, ma-ncearca in acelasi timp o mare neliniste in fata necunoscutelor ce ne stau in fata, on the long run…

… aceeasi putere de a muta muntii din loc, aceasi credinta in mine si-n drumul meu, aceeasi dependenta si independenta, aceeasi dragoste mare. Il visez deja mare, bronzat, cu parul dezordonat si primii doi nasturi ai camasii deschisi, la fel de barbat ca ilustrii sai inaintasi pe linie materna :D (nu ca ta’su n-ar avea gene bune, nuuu, da’ daca fiica-sa a luat din plin de la el, mi se pare only fair ca nenumitul ce va sa vina curand sa se arunce mai in partea mea, asa…).

Va fi odata ca niciodata un pic de odihna, poate… aceeasi pace, impacare, lumina, a caror apropiere incep sa le simt deja. Not brave, not crazy, just educated, nu? Parca asa suna wishful thinking. Incepem sa facem liste cu ce avem nevoie si planuri concrete de intampinat noul membru al familiei acasa, in cuib, fara agresiuni interventioniste sau interventii agresive din partea unor neinvitati la petrecerea noastra privata ;). Da, stiu ca uneori socoteala din targ nu se potriveste cu cea de acasa si ca iluziile ne-ar putea fi spulberate usor, insa prefer sa cred ca lucrurile se vor aranja asa cum imi doresc…

Am devenit moale, lenesa, sensibila… mellow, dreamy. Ascult muzica blanda, citesc mult, ma uit la cainele ce-mi doarme linistit la picioare (si-i pute blana lunga de la 3 zile de umblat prin ploaieeeeeeeee), la copila mea perfecta, la omul bland de langa mine si ma ia asa o melancolie blegoasa… Imi place si nu-mi place de mine asa pisicoasa, m-as vrea oarecum inapoi extrema, cand scorpie, cand calina… Mi-a amortit ascutzisul limbii, evit conflictele intorcandu-le spatele si pastrand tacerea, imi place singuratatea. Lumea mormonilor… Adevarul e ca mi-a fost dor sa fiu pregnanta si savurez la maxim situatia imbebelata, cine stie, poate pentru ultima oara, poate nu?…

Soundtrack pentru moodul de azi: