dear diary

One year later

N-am sa mai spun niciodata ca anul, luna, saptamana x au fost cele mai grele. Realitatea ne-a aratat ca se poate intotdeauna mai mult. Poate fi si mai greu si noi totusi gasim resurse sa ne descurcam. Most of the time, mainly because that’s expected of us.

So, a mai trecut un an plin. In care am crescut mult, toti patru. Scoala noua pentru copilul cu creier mare, un prag de trecere pentru sora lui cu creier mare, scoala noua pentru mama lor, cu creier la fel de mare, indoieli si distanta. Asta e laitmotivul ultimelor luni. Distanta. Inevitabil, solitudinea, detasarea si distanta ajuta la restructurarea prioritatilor, credintelor, relatiilor. It can be painful, dar ca orice durere, trece. Si in urma ei se cern indoielile si ce nu e esential. Stalpul in furtuna – tatal lor, cu creier (si burta) mare ;).

Epifania anului trecut a fost constientizarea valorii fiecaruia dintre noi si a mea proprie. A potentialului dupa care incep sa nu mai jelesc, ci caruia ii dau voie incet sa straluceasca, fara sa-mi mai fie frica de faptul ca banalitatea din jur ar putea fi lezata si in consecinta m-ar putea respinge. S-a intamplat, a durut, a trecut. In sfarsit accept ca domnul Schmidbauer nu batea campii cu voalul Casandrei… Avea dreptate. E greu sa sparg armura construita in ani. Dar nu imposibil.

New game, se reaseaza cartile, ca spatiu, ca mediu, ca activitati, ca provocari, ca oameni. Perspectiva si loc de construit.

Curatenie a la Marie Kondo nu doar in sertarele pe care le golim pentru mutat, ci si in suflete. Am invatat de la cea mai minunata copila din lume ca are sens sa aplicam running gag-ul cu “does it spark joy?” nu doar lucrurilor, ci mai ales oamenilor. Copila asta, care azi maine implineste 18 ani, are un nas mai fin pentru oameni decat parintii ei cu pretentii de experienta de viata. Si e consecventa in a fi autentica, in a pastra in jurul ei oameni putini, dar care ii tin cald. La fel ca sosetele, cartile sau florile de camp, oamenii sunt… diferiti. Adunam in ani un samelsorium de relatii in atrii si ventricule si le purtam cu noi in virtutea inertiei pentru ca, la fel ca sosetele fluffy de la piata de craciun din alta viata, ne-au tinut candva de cald. In timp si sosetele si relatiile se decoloreaza, devin intinse, subtiate, pe alocuri gaurite, plictisitoare si lipsite de sens. Prin gauri intra frigul si rar, atunci cand in virtutea vremurilor bune le mai incaltam din cand in cand, suntem rupti intre inutilitatea lor in prezent si amintirile din trecutul caldut. And they don’t spark joy anymore!

This being said, sa inceapa curatenia!

Somewhere only we know

I feel again. Adica da… highs and lows, but I feel again, printre picaturi. Dupa amorteala, numbness, stana de piatra care am fost in ultimul timp, I feel again. Therapy is not bad. Nu, nu-l apuci pe Dumnezeu de-un picior, dar te poti reintalni cu tine. Ceea ce poate fi o surpriza extrem de placuta. Constat ca imi place de mine. Si ce descopar. I’m not that bad. Si nesigurantele si intrebarile isi gasesc explicatii si raspunsuri si am tot felul de epifanii si e tare tare cool. Am inceput sa visez iar, sa fac planuri si sa am incredere. Not that much incat sa-mi dau voie sa cad, sa let go, sa ma las prinsa. Nope. Inca am nevoie sa fiu pe picioarele mele. Dar accept sprijin si faptul ca am nevoie de el si e ok sa-l primesc, ceea ce e nemaintalnit pana acum. V. e absolut senzationala. A fost atat de usor, a aparut, pur si simplu, de nicaieri. Si acum, dupa batranelul care m-a trimis in locul potrivit la momentul potrivit am trecut la urmatoarea etapa, cu cineva mai rafinat, mai putin blunt, cineva care imi ofera cadrul de care am nevoie sa las garda din ce in ce mai jos in continuare. Insotita de V., ca in ultimele saptamani.

Am aflat, printre altele, ca o betie din cand in cand e mai sanatoasa decat cate un pahar de vin seara, in mod regulat. Joy vs. numbing. Azi e seara aia, once in a while. Am mai descoperit ca in ta’su se ascunde un pragmatic, care ar fi in stare sa vanda tot, sa inchida pravalia si cu valiza sub brat sa zboare in insule pentru un dolce far niente de cateva luni, doar ca sa fim ok.

Pisi chiar ea a dezgropat iPodul meu vechi, care inca avea muzica din 2007 pe el, turmoil times. We see things as we are. Si asculta, asculta si e, hold on, placut surprinsa! Ne-a povestit intr-o zi ca a discutat cu colegele de SOL despre parinti si concluzia unanima a fost ca ea ca are parinti cool. A fost tare cald in suflet atunci, sa vad ca e happy cu familia ei. A noastra.

Azi ne-am intors la soundtrackul vechi al zilelor tinere, ne-am uitat la poze vechi, de cand erau ei mici si noi tineri, si la videoclipuri, la Lullaby, November Rain si Don’t Cry, la Thriller si Purple Rain. Si-am ascultat Keane. Closing the loop, de pe iPodul vechi. Si de pe insula noastra…

Oh, simple thing, where have you gone?
I’m getting old and I need something to rely on
So, tell me when you’re gonna let me in
I’m getting tired and I need somewhere to begin
And if you have a minute, why don’t we go?
Talk about it somewhere only we know
This could be the end of everything
So,…

The day the music came back

Here’s to the ones who dream,
Foolish as they may seem
Here’s to the hearts that ache
Here’s to the mess we make…

She told me
“A bit of madness is key
To give us new colors to see
Who knows where it will lead us?
And that’s why they need us”,

So bring on the rebels
The ripples from pebbles
The painters, and poets, and plays…

La la land… Azi, dupa multa vreme, a cantat din nou… Muzica principesei. Full of memories, full of promises, full of hope… bring on the painters, and poets, and plays…

A while ago… sau cum ne-am petrecut primele saptamani de Corona

A while ago eram fericiti si nu stiam. Acum stim. A while ago ne doream… diverse. Acum ne dorim timp. Ne intoarcem la cei care suntem. E bine inca. Pentru cat timp? We don’t know.

Ne petrecem corona la poli. Cand sus, revolutiond debaralele, citind, uitandu-ne la filme, la poze, intorcandu-ne in timp, cand jos, rataciti intre hartzoage sau zacand pe canapele, intre umbre. Ne luam zvacul din aventuri trecute, din filme cu noi in alte roluri si vieti, din fotografii vechi. Ascultam Coast Radio din Canare si ne amintim de niste minunate zile de februarie. Ne uitam la imaginile ultimului an, ale toamnei si ale iernii pe sfarsite, la florile si fructele de pe Madeira, la epicul road trip care ne-a purtat prin California, Arizona, Utah si Nevada cu prieteni vechi in scene de film. Ne aducem aminte de Teide si de ziua de poveste in care l-am cunoscut. De stele. Iris rasfoieste cartile vietilor noastre, se regaseste in pagini tiparite acum multi ani, rade si plange. Se vede mica, in diverse ipostaze si colturi de lume, noi doua impreuna, inainte sa ma imparta cu frate-su. Suspina linistit. Ma uit la ea, i se innoada lacrimile sub barbie, o iau in brate, e bine. Ta’su a ramas in urma rau cu tiparitul, n-am mai livrat material.

Doua saptamani am vegheat un copil cu varicela. De ieri il veghem pe al doilea. What better time sa te umpli de bube decat acum, cand statul in casa e ridicat la rang de virtute si sacrificiu de sine suprem? Scenarii apocaliptice, panica, ce vremuri ciudate! Inca suntem impietriti, spectatori, ne invartim in acvariul nostru intre drame mici, mai o buba, mai o banana bread, impartiti intre statistici si previziuni care mai de care mai elucubrante. Nu ne uitam la TV. Il mai urmarim pe Ciocu pe Twitter, mai facem cate un videocall cu prietenii si parintii, cat sa avem iluzia unei aparente normalitati, mai un Star Wars, un Wii Sports, un cantec… Mancam mai mult si ne miscam mai putin. Plangem in hohote la filme de animatie. We’re getting emotional, very emotional. We’re still us, dar mizeria asta crescuta pe decizii proaste ale unor politruci incompetenti va lasa in urma o gramada de oameni cu probleme la mansarda si fara bani de terapie.