N-am sa mai spun niciodata ca anul, luna, saptamana x au fost cele mai grele. Realitatea ne-a aratat ca se poate intotdeauna mai mult. Poate fi si mai greu si noi totusi gasim resurse sa ne descurcam. Most of the time, mainly because that’s expected of us.
So, a mai trecut un an plin. In care am crescut mult, toti patru. Scoala noua pentru copilul cu creier mare, un prag de trecere pentru sora lui cu creier mare, scoala noua pentru mama lor, cu creier la fel de mare, indoieli si distanta. Asta e laitmotivul ultimelor luni. Distanta. Inevitabil, solitudinea, detasarea si distanta ajuta la restructurarea prioritatilor, credintelor, relatiilor. It can be painful, dar ca orice durere, trece. Si in urma ei se cern indoielile si ce nu e esential. Stalpul in furtuna – tatal lor, cu creier (si burta) mare ;).
Epifania anului trecut a fost constientizarea valorii fiecaruia dintre noi si a mea proprie. A potentialului dupa care incep sa nu mai jelesc, ci caruia ii dau voie incet sa straluceasca, fara sa-mi mai fie frica de faptul ca banalitatea din jur ar putea fi lezata si in consecinta m-ar putea respinge. S-a intamplat, a durut, a trecut. In sfarsit accept ca domnul Schmidbauer nu batea campii cu voalul Casandrei… Avea dreptate. E greu sa sparg armura construita in ani. Dar nu imposibil.
New game, se reaseaza cartile, ca spatiu, ca mediu, ca activitati, ca provocari, ca oameni. Perspectiva si loc de construit.
Curatenie a la Marie Kondo nu doar in sertarele pe care le golim pentru mutat, ci si in suflete. Am invatat de la cea mai minunata copila din lume ca are sens sa aplicam running gag-ul cu “does it spark joy?” nu doar lucrurilor, ci mai ales oamenilor. Copila asta, care azi maine implineste 18 ani, are un nas mai fin pentru oameni decat parintii ei cu pretentii de experienta de viata. Si e consecventa in a fi autentica, in a pastra in jurul ei oameni putini, dar care ii tin cald. La fel ca sosetele, cartile sau florile de camp, oamenii sunt… diferiti. Adunam in ani un samelsorium de relatii in atrii si ventricule si le purtam cu noi in virtutea inertiei pentru ca, la fel ca sosetele fluffy de la piata de craciun din alta viata, ne-au tinut candva de cald. In timp si sosetele si relatiile se decoloreaza, devin intinse, subtiate, pe alocuri gaurite, plictisitoare si lipsite de sens. Prin gauri intra frigul si rar, atunci cand in virtutea vremurilor bune le mai incaltam din cand in cand, suntem rupti intre inutilitatea lor in prezent si amintirile din trecutul caldut. And they don’t spark joy anymore!
This being said, sa inceapa curatenia!