Toti in bucatarie (ca numa’ acolo se pot infaptui anumite activitati culinare si numa’ acolo avem semnal la mobil ;)), ta’su presteaza un risotto, io ma telefonez cu amicii, iar Irisu’ rontaie la niste Molenaartje Corn Peanuts. Ea in marine look, cu cigarette jeans si tricou alb bleumarin, cu un pufulete la mijlocul buzei de jos, se uita in ochii mei si zice angelic:
– Uite, mama, piercing! Si da asa din buza si din pufulete in acelasi timp.
Noi doi, stana de piatra, pana ta’su da intr-un ras nervos uitandu-se la fata mea, in continuare impietrita. Am ras si io, ce sa fac? :D
Cum spuneam, toti trei in mansarda, canta ceva din Cafe del Mar. Schimb registrul, trecem pe lautari vechi, Stereophonics, apoi canta Luz Casal – Un ano de amor, dau mai tare. Proteste zgomotoase.
– Mamaaaaaaaaa, e prea tare, ma dor urechile! se aude mormaind dintre muntii de haine pentru papusi astazi primite de la Bibi.
– Numa’ melodia asta si dau mai incet.
Se termina, dau sa revin la setarile initiale.
– Ah, mama, lasa asa, mai pune niste muzica din asta de casatorie!
Io cu ta-su ne uitam stramb unul la celalalt si chicotim pe infundate. Luz canta mai departe iar ea, cu spatele la noi, se batzaia pe muzica avand in maini doua papusi care se sarutau patimas. Aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa! E PREA DEVREME sa dam piept cu chestii din astea romantoase. We are NOT ready! (Well, nu cred ca vom fi vreodata.)
To do: de-acum ne uitam la filme numa’ dupa ce adoarme. De pupat, asemenea. Si ascultam de la Rammstein in sus.
Linistit a fost Craciunul. Linistit, doar noi trei, acasa, primul Craciun in primul cuib fara iz de provizorat. Primul Craciun pentru care am facut cozonaci rumeni, crescuti, ca in copilarie. Cu nuca si cu mac, dupa retete vechi, probate in familia mea, in familia lui. Si sarmale mici in oala de lut. O schimbare radicala de registru culinar, trecerea de la tot felul de salate vegetariene, paste, legume in aburi, tabouleh, humus, mancare libaneza, marocana, asiatica, mancare sanatoasa… la… sarmale.
– De ce faceti mancare din asta?
– Ca sa ne amintim de copilarie, de Craciunul romanesc de acasa…
De pe cand acasa era in alta parte, in alte timpuri. Uimitor, mofturile, rezistenta si initialul “nu” de fiecare zi (continutul farfuriei nefiind important) s-au subtiat, ba uneori au cedat neconditionat in fata sarmalelor. Wunder geschehen!
Melodios si lenes a fost Craciunul… cu colinde, Marlene Dietrich si Luz Casal. Cu filme siropoase, lacrimoase cu animatie si rasete, cu window colors si construit modele de ADN. Zile intregi in pijamale, fara graba, fara cursuri, fara telefoane, fara intalniri… dezordine calda in mansarda, sute de hartii pe jos, pahare pe masa, firmituri si noi linistiti in mijlocul lor. Fara ca nevoia mea de ordine sa ma chinuie obsesiv ca de obicei.
Parfumat a fost Craciunul, cu iz de cozonac, ciocolata calda, brad si lumanari…
Usor a trecut Craciunul… fara sa ma gandesc la servici, la politica, fara sa-mi ascut social skills pentru a supravietui, fara politeturi, fara oameni, fara initiative. Am raspuns felicitarilor si mesajelor pe care le-am primit, fara insa a da noi cu “Merry Christmas” din proprie initiativa, ca in alti ani. Si ce usor si bine e, ce frumos si ce placut surprinzator sa facem ce simtim si nu ceea ce trebuie.
Lin au trecut zilele Adventului, sarbatoarea Luciei, sarbatoarea Craciunului. Inca doua zile de munca si apoi iar o saptamana de vacanta pentru unii dintre noi.
Ah, parca-s un pic mai vie decat am fost in ultimele saptamani.
Tasu’: “Mama plange”.
Ea: “De ce plange? Ca e Craciun?”
Tasu’: “Ii place muzica…”
Ea: “Sa nu-i mai pui muzica din asta!”
De la muzica, pentru ca se topeste zapada, ce conteaza? In fiecare an e asa… Da’ anu’ asta mai are si cocktailul cu pricina on top… Provizii de servetele ne trebuie.
Ninge cu fulgi mari, grei, in sfarsit ninge. Nu-i destul de frig sa ramana zapada, insa ramane dansul. Ma uit afara la felul in care fulgii se prind pentru scurt timp de hornuri, de tigle, de tuile plantate de dad asta primavara, de copacii goi din curtile vecine si-mi umplu sufletul de bine, de usor… Pisoshenia sa si-a dorit Jingle Bells pe care ni-l ofera Dean Martin, ca in alte vremuri. Zile ca asta matura incet incet incrancenarile, ura si incordarea nascute din rahatul rutinei din zilele de lucru.
Ei doi lucreaza la o barca pentru marti, cand la amurg vom merge cu clasa ei la un lac din apropiere si vom trimite pe apa barcute purtand lumanari aprinse, intr-un dans al luminilor in zi de sarbatoare, vom bea punch si vom manca Plätzchen. Iris va fi Lucia, va purta rochia alba de Christkind din recuzita piesei de teatru de Craciun, iar pe cap o cununa de lumini, la fel cum se spune ca a facut-o candva Saint Lucy.
– Mama, uite ce mizerie mare! zice razand si mie nu-mi mai pasa ca podeaua e plina de resturi de polistiren…
Maine e Weihnachtsmarkt in satul nostru, vom ajuta la standul scolii, incepem sa ne topim incet in viata comunitatii micute si e frumos, e mult mai frumos decat ne-am imaginat ca ar putea fi. Cu caldura asta ne hranim si ne tinem in viata cand ne coplesesc orele suplimentare, ratele, graba…
Suntem bine… Inca mi-e frica sa respir usurata, mai e nevoie de niste luni, imagini, batai de inima pana sa am incredere, insa incet incet devine din ce in ce mai usor sa sper, sa cred…