Acesta este un post catarctic. Este vorba despre mine. In ultimul weekend de formare am vorbit despre scris. Despre valoarea terapeutica a unor cuvinte adresate noua sau celor din jur, trimise sau netrimise, it doesn’t matter. They just need to come out. So here we go.

I am the sun.

Dupa mai bine de doi ani de lucru intens cu mine, de terapie, studiu al psihologiei la doua facultati in paralel, retreaturi, formari, intervizare si lovely Kaffeekränzchen-Runden (na, break your tongue on this) cu profesori, psihiatri si psihoterapeuti de diverse orientari, am invatat sa ma uit si la mine cu aceiasi ochi curiosi cu care privesc lumea, sa desfac ceapa si sa-i dau la o parte strat cu strat fara sa ma mai trag inapoi de la miros. Am ajuns sa integrez si sa accept cine sunt, sa-mi dau voie sa fiu, ohne Rücksicht auf Verluste, cum zice neamtul. N-am luat in serios atunci ce spunea V., cum ca orice schimbare in mine va fi vizibila si celorlalti, care nefiind pe acelasi drum poate nu vor intelege. Sau accepta. Si atunci ne vom pierde, aparent se intampla des, cand oamenii se misca in ritmuri diferite incep sa se indeparteze usor usor unii de ceilalti, isi schimba perspectiva, se vad cu alti ochi, isi traseaza si apara limitele, creste distanta dintre ei si uite asa se desfac logodne, casnicii, familii, prietenii, asa se pierd cuiburi, joburi, sensuri… To put it in a nutshell.

In urma cu cateva saptamani am revazut GA intr-un maraton de 19 sezoane (19 still ongoing si da, inca am momente in care ma refugiez in povesti usurele, still a lot to work on escapism si procrastinare, iar in ultimul an am avut some loss and distance to process). Replica din Grey’s Anatomy (season 11, ep. 3) in care Mer spune (yes, ajutata de o sticla de Tequila) “I am the sun and he can go suck it!” s-a agatat undeva, intr-un colt de minte si a ramas acolo pana ieri. I am the sun.

Am adoptat-o pentru ca se potriveste anului care a trecut si muncii lui… Povestea incepe demult, ca orice poveste care daca n-ar fi, nu s-ar povesti. Undeva in season 10, ep. 24, inainte sa dispara intr-o Elvetie virtuala, Yang ii spune fetei noastre “He is not the sun. You are!” This needed to sink in… patru episoade in Grey’s universe, cam doi ani in al meu. Doi ani de reflect, deflect and skillfully dodge unpleasant therapy bullets, de introspectie si disectie in cautarea sinelui ascuns. Replace “he” cu “they” si ne apropiem de sambure (da, inca mai stiu sa scriu in limba romana, insa postul asta este despre si pentru mine, iar eu de multa vreme nu mai functionez intr-o singura limba).

I am the sun. Not aware of that pana mai ieri. Vreme de peste patruzeci de ani am crezut despre mine ca sunt umbra. A wallflower. M-am invelit in rolul asta ca si cum ar fi fost o patura de lana moale si l-am purtat ca pe un badge of honor cu o loialitate exemplara. Don’t shine! Stai la locul tau, vezi de treaba ta, taci, ai grija de ei, ocroteste-i, fa-te indispensabila dar nu remarcata, don’t shine sau ii vei intimida si atunci ei te vor exclude sau te vor parasi, you know that. You’ve lived through that before.

Acum doi ani, in urma unor close encounters investite cu autoritatea unor diplome (aparent I’m a sucker for this, in cautarea legitimitatii, inspiratiei, mentoratului; totul trebuie intarit de o diploma, un studiu… sau zece… neaparat peer reviewed), teste si ani de experienta am inceput sa cred ca there might be a point in ce spun oamenii astia. V. inca nu a obosit sa repete, on and on, cu rabdare, aproape saptamana de saptamana. Die Herren S., W., F., K. si Frau Z., mai putin rabdatori, au afirmat categoric, au aruncat cu carti in mine, pornind de la Casandra si terminand cu diverse studii, in ideea ca I’ll get my shit together and act accordingly. CBT… Pam, bam, thank you ma’am, nu de’alde asociatia libera pe canapele virtuale (which I find more rewarding, by the way). Psihodinamica. Rollercoaster.

I am the sun, I am exceptionally smart. Again… I am the sun. This is me, tot ce am ascuns peste patruzeci de ani, din teama de a nu fi acceptata pentru ca sunt altfel. Pentru a creste, avem nevoie sa ne oglindim unii in ceilalti, astfel relationam, gasim ancore si interactionam pe baza lor. Ne identificam cu reflexiile noastre, ne simtim bine intre oameni asemenea noua. O oglinda mare poate cuprinde forme mici, chiar pe mai multe deodata. Insa o oglinda mica nu poate reflecta o forma mare, pentru ca n-o poate cuprinde pe de-a-ntregul. Si atunci sau o micsoreaza, reducand-o la dimensiunile ei mici, distorsionand-o brutal, sau reflecta doar parti din ea, fragmentand intregul de necuprins si reducandu-l la cateva bucati ciuntite pentru a si-l putea apropia. Asa si cu oamenii… Daca iesi din majoritate si te gasesti in afara clopotului “normalitatii” (vezi curba lui Gauss), ai doua optiuni: ori te faci mic, ori te rupi in bucati pentru a-ti gasi locul intre tovarasii cu clopotu’. Asta e ce am internalizat tare devreme.

Acum stiu ca exista si a treia optiune. Iti vezi de tine si de drumul tau in afara clopotului. Nu esti singur, mai sunt si altii. Daca nu incerci sa te pierzi in multime, ai sa-i gasesti. Just don’t convince yourself to be who you’re not.

Intr-una din zilele noastre, cam acum un an, vorbind despre colegii de facultate, V. a lansat o ipoteza care la vremea aia mi se parea absolut fantezista. Vorbind despre romanian connection, facultate, Ana, ghosting (well, ghosting seems to keep happening:) si felul in care oglinzile mici se sparg si taie, mi-a spus atunci ca observa in jurul meu un anume tip de oameni. Femei care vor sa fie ca mine, sa pick my brain si sa ia ceva acasa. Vampiri. Vanatoarea, iluzia ca ar putea reusi le face sa ma accepte, chiar sa ma curteze un timp, pana cand un reality check omoara visul si atunci taie in carne vie. Sa ma doara si pe mine neputinta, nu doar pe ele. N-am inteles atunci si am avut nevoie de un an pentru ca incet incet sa disec relatii mai noi sau mai vechi si sa pricep ce vrea sa spuna. Un an de uitat in jur, reflectat si rumegat la familia extinsa, prieteni si colegi, din trecut sau din prezent. Barbati neobisnuiti cu masajul intelectual si usor emasculati de contrele mele aluneca din fascinatie in dorinta de a-mi inchide gura cu orice pret, unii mai elegant, invocand legitimitatea de expert oferita de titluri, pozitii si diplome, altii mai simplutz asa, cu argumente a la cercetatorii britanici, Bild si Europa FM. Nu intamplator unii aleg apoi acelasi talk track, prezentari, subiecte de dezbatere, lecturi, medic pediatru, model de terapie sau de pat. Exista si extrema in care cine nu poate culege floricica, se pisa cu bolta pe ea si apoi o striveste cu bocancul. Cu un zambet studiat a la te imping de pe stanca.

Bonjour Tristesse! (referirea la romanul lui Sagan nu e intamplatoare, vezi partea cu stanca si urmarile ei) Relatii vechi, din copilarie, din adolescenta, din tinerete, s-au spart una dupa alta ca globurile de sticla pe parchetul tare. Blazati de ceva complexe de inferioritate nascute din dueluri in ascutzisul limbii (sau al mintii? O revelatie in sine sa stii ca nu stii, daca te cheama Socrate, un potential enorm de invatare; sau o frustrare adanca, daca esti superficial si plin de tine si crezi ca intelegi cum functioneaza lumea citind meme sites), din comparatii inutile sau din remarci neintelese si prost interpretate, te ardem unde te doare mai tare. Ce-ar fi sa-ti sabotam relatia cu tanarul tata, ca prea pareti voi familia ideala, relatia cu prietenii, adoptand pe rand diverse gasti, ale tale sau ale altora si excluzandu-te tot pe rand din ele, relatia cu copiii proprii, sfatuindu-te cu cele mai bune intentii cum sa-i “educi” si transformi in ce credem noi ca ar trebui sa fie, si cand everything fails, we literally maim you. Fizic si psihic. Taiem bucati din tine si apoi, cu generozitate, te pansam grosolan. M-am dus cu gandul la proverbul ala romanesc cu “fereste-ma, Doamne, de prieteni, ca de restul ma feresc singur”…

I am the sun. Dupa what feels like being silent (sau silenced?:)) forever, dupa “branza buna in burduf de caine”, dupa “C., puiule, tu trebuie sa te faci latinista, sau doctorita, sau profesoara!”, poate ajungi la fel de blazata ca noi si atunci ai sa-i chinui pe altii, dupa ce mi-am incuiat mintea cu o suta de lacate sa nu cumva sa ies din rand si m-am convins singura ca sunt less than extraordinary (remember that?), dupa ce am invatat sa nu mai argumentez decat la nivel superficial, sa fiu putin mai simpluta, asa, cat sa belong, dar nu prea mult, cat sa pot trai cu mine, dupa ce am plecat din Romania ca sa pot deschide gura fara sa-mi puna cineva pumnul in ea, agatata de om, primul care nu s-a simtit strivit langa mine si n-a incercat sa ma bage in vreo cutiuta mostenita de la te miri cine, dupa neatentia studiata cand jucam trivia ca sa mai castige si altii, dupa ce am invatat sa tac, most of the time, si sa zambesc gol, sa incerc sa n-o rup la fuga cand canta DJ Vasîle, sa nu arat cum mor pe dinauntru cand copiii sunt dati afara de la discutiile adultilor, dupa what feels like forever adusa de spate, aplecata, ajustata pentru a ma potrivi in peisaj, simt ca pot trage aer in plamani, ma pot indrepta de spate si pot fi eu… be gone cocoasa, construita in ani de aplecat in fata “normalului” (remember povestea cu oglinda, da?).

Respir. Am loc pentru mine. Si pentru ei, oamenii mei.

A fost o vreme cand solitudinea si teama de a pierde “normalul” familiar erau scary rau. A trecut, insotita fiind de V., de grupul de intervizare, de M. de peste ocean, de D. din wonderland – de neclintit in credinta ei, de ta’su – my soulmate, de prunci. Mici sori si ei, autosuficienti, neingraditi de limitele a ceea ce credem noi ca e mai bine pentru ei, lasati sa descopere si sa se descopere, zburdand liber si fara efort si exceland in mai tot ce fac. La limbi straine, in discutii cu adulti, pe Camino sau la campionatele nationale de sah sau Jiu Jitsu, in concerte la vioara, chitara sau pian, la scoala… Fara efort, investitii, meditatii, ocupatii, repetitii, trepidatii si discutii.

Nu-mi mai e frica sa ma vad asa: I am gifted, I am smart and cultivated. I am loved and appreciated for who I am. Am un drum, un sens, un scop. Am facut in fiecare scoala si job de pana acum din rahat prastie, am inflorit in joburi challenging, calatorii in toata lumea, am jonglat cu familie, copii gifted si ei, a sparring partner, interese, hobby-uri, oaspeti (all at the same time) si I kicked ass! Am indraznit sa rup lanturile (cu ajutor), sa ies din siguranta si familiar atunci cand etic si moral n-am mai vazut un sens in ce faceam. Am muncit la mine, am cautat ajutor cand am simtit ca am nevoie. Am dus timp de un an doua facultati in paralel, ca sefa de an si am terminat prima din an, la amandoua. Am ramas doar la una, ca sa fac loc unei formari in psihoterapie integrativa si altor certificari. I kick ass there as well, according to the feedback received. Mi-am facut prieteni noi, acolo unde sunt acum. I met other gifted kids and adults as well and it’s been a blast! Imi sunt oferite joburi pe care nu le caut si nu le urmaresc, doar in urma unor discutii in care sunt eu. Reactiile celor din jur? Extrem de diferite, ca si oamenii… Multe intrebari. Bucurie pentru drumul meu. Admiratie. Dar si ironie mascata, remarci in doi peri, bullying “prietenesc” (dupa motto-ul daca nu ma pot bucura pentru tine, macar sa te umilesc un pic, “da, esti tu buna, daaaaar… ieftina”:))) si ghosting. Si oameni care accepta si onoreaza bucata asta din mine.

Realizez ce daruri minunate sunt oamenii care sunt ok cu ei insusi. In pace, multumiti, senini. Care nu-si doresc sa fie cine nu sunt, sa aiba ce nu au, care nu au nimic de dovedit nimanui. Nici macar lor insisi. Care stiu cine sunt. Care se lasa inspirati si reusesc sa inspire la randul lor. Ei exista, unii dintotdeauna, altii de curand in viata noastra. Out there mai sunt si altii. We just need to be and let be. Si viata curge. And we can shine.

Pentru ca… we are the sun and they can go suck it;).