Radu

29.06.2012 / 30.06.2012 – Inceputul…

Sa nu-l uitam… :).

Vineri, planuri de weekend lung in munti, la golf, la spa… Dimineata a trecut usor, m-am vanturat prin oras, am asistat prin telefon la o nastere live (am fost sa-mi fac unghiile si ownera salonului tocmai nastea la telefon cu gainile subordonate, care chiraiau de numa’), am vazut poze cu nou-nascuta, am mai cumparat ce ne mai lipsea de pe lista Sabinei, am mai smotruit un pic prin casa, am luat prunca de la Hort si la putin timp dupa pranz ne-am apucat de impachetat. Inclusiv valiza pentru clinica, in caz de ceva… Am impachetat fara chef, rabdare si energie (ceea ce nu mi-a dat de banuit, ma gandeam ca-i de la caldura), a venit ta’su, a mai impachetat si el si apoi ne-am pornit catre ce pare a fi ultimul weekend in trei :D.

Pe drum cateva contractii… hmnn sa fie un fals travaliu?

Am oprit, am ajuns, au trecut, ne-am cazat la hotel, am despachetat, ne-am comandat toti bibileli de spa pt. zilele urmatoare si apoi am purces catre clubul de golf, la get together-ul din program ;). Asa, ca fapt divers, ta’su zice ca m-a inscris totusi si pe mine la golf, daca n-am chef, nu tre’ sa merg. Suntem in grupa D, incepe la 13:30. Buuun, avem timp dimineata de dormit, mancat fara graba si piscinit, masagit…

Small talk cu colegii lu’ ta’su, taticul firmei a slobozit un “woooow” la vederea burtii, audienta cunoscatoare si-a dat cu parerea – “Spitzbauch!” – sigur e baiat ;), pipait burta… iar small talk, am aflat ca mamica firmei juca un super golf cat a fost pregnanta, pentru ca nu-i asa, centrul de greutate modificat din cauza burtii duce la un swing imbatabil, dupa care ne-am luat ramas bun si a ramas ca ne vedem “maine”.

Inapoi la apartamentele de imprumut ne-am imbaiat, relaxat, cremuit si ne-am asezat usor in pat cu gandul la ziua minunata ce avea sa vina. Cea mai mare grija – din cauza gleznelor umflate n-o sa incap in cizmele mele de cowboy si outfitul pentru petrecerea “Wild wild West” n-o sa fie complet… Cata superficialitate :D!

Asadar, pe la ora 23:00 eram deja intre perne, cu 5 minute inainte de miezul noptii ma trezesc din somnul dulce… cam umeda. Ups… Ta’su si el in picioare, mergem la locul de taina, mai iese un schwups, incalec pe prosop, ah, ce facem? Mergem acasa. SMS la Sabine ca a inceput, telefon la colegul Oli, cazat cu un etaj mai jos, ca trecem sa-i lasam cheia, ta’su a impachetat cu viteza luminii, a luat copilul adormit in brate si ne-am pornit. Cea mai mare grija – ce view tre’ sa fi avut Oli privind in urma noastra cum coboram scarile, unii dintre noi, cum spuneam, calare pe prosop….

Pe drum contractii tot la 5 minute, usoare, acasa s-au oprit de tot. O luna superba, luminand de dupa cate-un varf de munte ne-a insotit tot drumul. Ne-am mirat, inca nu-i luna plina, nici furtuna n-a fost, doar o ploaie usoara de vara si totusi… chiar se intampla…

Home. Am despachetat, am pregatit ce era de pregatit, am SMS Eva, care dupa vreo 3 schimburi de mesaje a zis “hai ca vin pana la tine” (era deja trecut de 2:00), a venit, am povestit, au mai trecut vreo 2 ore, dupa care ne-am bagat in pat, sa prindem macar un pic de somn si putere pentru a-l intampina pe tanar cum se cuvine.

La 6 m-am trezit, o alta contractie, doua, trei, mai multe… usoare, usor de respirat…

La 7 a sunat Sabine: cum suntem? Bine, contractii neregulate, lichid amniotic, cate-un pic de sange, moralul sus! I-am spus sa-si ia micul dejun in liniste si incet incet sa vina. M-as simti mai in siguranta daca ar asculta un pic bataile inimii tanarului, sa stim ca-i merge bine, ca nu i-a alunecat cordonul ombilical atunci cand i s-a spart bula protectoare…

Ta’su inca in bratele lui Ene, s-a trezit si el usor, apoi s-a trezit Irisul, ne-am gugulit, ne-am gandit care-i planul de bataie pe azi, am primit o ciocolata calda divina, am mancat in liniste. Suna la usa: e Sabine, cu tot cu echipamentul ei de moasa cantonat in trei genti mari. Camaradul pare ok, inca nu se intampla mare lucru, a ramas ca-si lasa lucrurile aici, isi face runda pe la celelalte proaspete mame si mai vine la pranz sa vada cum stam. Intre timp suna iar la usa, apare Eva cu niste melci cu migdale si martipan proaspat scosi din cuptor, yummy. Ne aducem aminte ca bate vantul in frigider, doar weekendul asta nu planuiam sa stam acasa, facem o lista de cumparaturi pe care i-o dam Evei, daca tot s-a oferit sa se ocupe de partea logistica.

Intre timp e trecut de 10, ne-am gugulit mai departe cu Irisu’, am pieptanat-o si ta’su a dus-o la prietena ei, Elisa, unde cu siguranta se intampla lucruri muuult mai interesante decat acasa, unde de vreo doua ore nu se mai intampla nimic… Vrea sa ramana aproape de casa, sa poata veni imediat ce iese fratele ei. Mi-a aratat cum sa stau pe minge, mi-a dat ultimele sfaturi despre cat de mult ar trebui sa-mi desfac picioarele si de cat loc au nevoie bibulunii sa-si gaseasca drumul spre lume, a recapitulat cum se face, si-a luat ramas bun si dusa a fost!

Intre timp am mai mancat ceva si facem live blogging cu ta-su in paralel. E 11:30 si nici urma de contractii, din cand in cand cate una mica, asa… Daca as fi mers la spital, deja dupa 12 ore de la startul umed mi-ar fi dat oxitocina…

Ma mir cat sunt de fericita, de lucida, imi trec prin minte aceleasi momente din nasterea Irisului, mi-e drag sa-mi amintesc, sa anticipez ce urmeaza, sa ma simt femeie, cea mai puternica femeie din lume, sa-mi ascult corpul si pe puiul inca in mine, sa-i povestesc cat de mult l-am asteptat si cat de putin mai e… Nu-mi vine sa cred ca this is the end of this road, maine-am sa-l tin pe piept si nu sub el…I’m high, hormonii isi fac treaba. Tot inainte!

Va urma!

Mad about the boy

… pentru ca I am, I really am. Am fluturi in stomac si inca nici nu i-am vazut fata. Dar il simt in fiecare zi si pana acum am convietuit de minune impreuna. E usor si calm si bland in atingeri, pare sfios, incepe sa valureasca usor, fara sa impinga ca un bizon atunci cand aude muzica sau ne aude vocile. Tante GYN l-a masurat azi si mi-a spus ca e slabut si cu picioare lungi, ceea ce inseamna ca sunt sanse mari sa fi mostenit cele mai de calitate gene ale familiei ;). Acum cateva zile, in timp ce reflectam la nemurirea sufletului seara in apa calda, canta la radio melodia asta. Si mi s-au umezit ochii asa cum mi se intampla destul de des in ultimul timp si ma gandeam ca da, I’m already mad about the boy. Ma gandeam cat de fain va fi sa-l primesc si sa-l miros si sa-l strang in brate si cat o sa-mi lipseasca sa-l am sub inima. Si ma gandeam cum imi monopolizeaza deja gandurile si sufletul si actiunile si cum lumea se invarte zilele astea doar in jurul lui, cum s-au dus naibii impresiile de power woman si cat de ciudat de impacata si linistita sunt sa fiu acasa si mama lor. A lor ;). Plural, da?

Rollercoaster

Yep, tot despre pregnancy e vorba, asta e evenimentul major care ne tine acum in priza. Sabine a fost ieri pe-aici si dupa cum se arata, colocatarul (care inca NU are nume :(((((((), la fel ca sora-sa, pare ca se grabeste un pic sa vina pe lume. Ideal ar fi sa mai stea inca vreo doua saptamani in cuptor. Ieri am umblat prin casa amandoua si ne-am intretinut despre care ar fi cel mai bun loc de nascut. Cica dormitorul nostru are o atmosfera placuta. So be it…

Ziua de marti, in care am mai avut un mic intermezzo spitalicesc, n-a facut decat sa confirme faptul ca nu exista loc mai cald, mai sigur si mai natural de intampinat pruncul decat la noi acasa. Dupa o tumba calculata gresit, Irisul a aterizat cu picioarele destul de dur peste cochilia lu’ frate-su’. Cum placenta e pe peretele anterior, anumite lovituri in plin ar putea fi, in cazuri extreme, cauzatoare de hematoame sau chiar de dezlipiri de placenta. Era tarziu si nu mai era rost de ajuns la tante gyn, asa ca ne-am indreptat spre cea mai apropiata clinica pentru o mica ecografie, ne inchipuiam noi, care sa confirme ca totul e ok. 5 minute si back home. Daaaar, vrabia malai viseaza, iar ne-au luat la puricat, iar CTG (ta’su scotea deja fum pe urechi, mai avea un pic si-o musca pe moasa care mi-a cablat burta), iar o cucoana dr. pusa pe masurat… Zic: nu-i nevoie sa masurati copilul stiu ca e totul ok, ma intereseaza doar daca e totul in regula cu placenta. Ea zice: nuuu, tre’ masurat, e procedura standard, sa estimam greutatea etc… La ce e relevanta greutatea pentru ei, daca pentru mine nu e, no idea… Ma rog, pana la urma am negociat in jos si joaca ei de-a ecografia si-am trecut la treburile serioase, si anume semnaturi ca plec acasa impotriva sfatului medicului, adica al ei, si a recomandarii de a sta sub supraveghere cel putin 24 de ore. After all, placenta era ok, mai mult nu ma interesa.

Acum vreo cateva saptamani am fost la o prezentare a aceleiasi clinici. Statistica spune ca e cea mai natural birth friendly clinica din sudul Germaniei, avand o rata a cezarienelor de aprox. 17% , spre deosebire de 30-40% la clinicile universitare. Totusi, in prezentarea care a durat 1,5 ore, tanti a avut doar doua slideuri despre nasterea naturala: unul – o fotografie a unei fresce vechi din Mexic, in care era prezentata o femeie in “durerile” facerii la parter si jumatatea ei la etaj. Prin planseu treceau doua sfori legate de bijuteriile de familie ale impricinatului, ale caror capete se aflau in mana doamnei aflata cum spuneam in dureri. Cand ele deveneau de nesuportat, tanti tragea de sfoara, sa sufere si individul care a impregnat-o. Sac. Al doilea slide era despre multele modalitati de a “ajuta” femeile care totusi se incumeta sa nasca natural: diverse analgezice, Dolantin, epidurala, forceps si vacuum. Miiinunat! La restul prezentarii n-am mai fost atenta, devenise neinteresanta dezbaterea despre cat de neprofitabile sunt nasterile naturale comparativ cu cezarienele, pentru care casele de asigurari platesc mai mult decat dublu si despre cum rata mica de cezariene, care era pana acum atuul spitalului nu va putea fi mentinuta, pentru ca administratia spitalului e de parere ca nu se fac destui bani din afacerea cu nascarea.

Am cunoscut-o si pe Kathy, umbra de Sabine, de care m-am simtit imediat legata de o sumedenie de fire nevazute. Am palavragit ore intregi, de parca ne-am fi stiut de cand lumea. Parea sincer mirata de faptul ca nu ma potrivesc imaginii femeilor care nasc acasa de aici, ca nu-s destul de hippie pentru asta, nu port flip-flops si pantaloni colorati din bumbac indian :D, n-am parul strans in turban si nici nu cantaresc 100 de kile in urma nasterii celor 4-5 copii pe care ar fi “trebuit” sa-i am deja… Am punctat in schimb cu mancarea bio si dezbaterile despre Green Peace si Amnesty International ;).

Well… treaba aia cu aparentele se pupa si in cazul de fata. Thank God ca ta’su nu e vreun cacacios care sa-mi faca bagajele si sa ma transfere fara drept de apel la poarta spitalului, iar experienta nasterii Irisului, in care am stat de manuta multele ore pana ne-am intalnit, l-a intarit intr-atat incat sa se incumete sa ne tinem de mana si acasa. Nu, nu suntem inconstienti, nici Sabine, moasa noastra nu e, avem incredere in noi si in ea si in caz ca se arata vreo complicatie o sa mergem la spital ca tot omul ne-alternativ. Da, sunt recunoscatoare ca exista posibilitatea cezarienei in caz ca vom fi pe muchie de cutit si viata noastra va depinde de asta, insa nu vad de ce m-ar preocupa subiectul asta inainte de vreme, fara sa fie nevoie. Nu, nu dispretuiesc in general femeile care au nascut prin cezariana, asa cum a concluzionat o pisi care a citit ce-am scris acum cateva saptamani. Majoritatea prietenelor mele au trecut printr-o asemenea operatie… si daca e nevoie, n-as ezita sa trec si eu. Insa pentru cezarienele nascute din comoditate, frustrari, neputinte, frica de durere sau griji pentru estetica putzelor, atat din partea medicilor cat si ale madamelor nascatoare, n-am nici un pic de respect. E parerea mea, nu tre’ sa fie nimeni de acord cu ea.

In rest, rollercoaster. De cand sunt acasa ritmul e si mai nebun decat atunci cand mergeam la servici, mi se pare ca am de recuperat tot ce n-am reusit sa fac pana acum. In fiecare zi programari peste programari, am reusit in sfarsit sa mergem la ortodont, Irisul e de ieri mandra posesoare a unei Zahnspange albastre, am gasit o tante care sa nu ne mai creada nebuni ca ne autodiagnosticam si sa confirme ca Irisul n-are neurodermita, ci un alt fel de dermatita, autoimuna, probabil o reactie la primul vaccin pe care inca am apucat sa i-l facem cand era doar un bebe. Pare ca ne-am oprit la timp.

Saptamana asta am fost trei zile la scoala, la Projektwoche Europa. Am fost parte din doua workshopuri, unul de engleza pentru fanii fotbalului, ca tot se poarta Campionatele Europene, iar celalalt de constuit modele arhitectonice. Asa ca ieri, vreme de trei ore si jumatate am construit cinci turnuri din Pisa, un Atomium si o barca de vikingi. Irisu happy ca in sfarsit e si ma-sa prezenta constant la activitatile scolare de dimineata si nu doar asa, din cand in cand… How I missed that!

La socializat, again, intensitati nebanuite… am iesit in oras cu “fetele”, am grillanit cu vechi prieteni, ba la ei, ba la noi, Irisul are aproape in fiecare zi cate o intalnire de joaca iar noi avem in weekendul asta doi copii. Daniel e din nou peste weekend la noi si desi asa elefantica cum is, nu mai tin pasul cu el ca alta data, tot ma bucur de chimia noastra.

Saptamana viitoare se anunta la fel de plina, casa plina, agenda plina, ca la nebuni… Sunt multi care au impresia ca odata cu un copil se termina lumea si simt nevoia sa ne mai vada o data inainte de marele eveniment.

P.S. Pivnita inca e locuita de monstri :D. Definitely colegul tre sa mai stea in casuta lui, inca nu-i vremea de iesit :D.

(Colocatarul) si casuta lui

Azi am o intalnire la pranz cu Row… a trecut pe-aici sa vada daca date-ul nostru mai sta in picioare si-a exclamat surprinsa: OMG, you have a belly! You popped!

Funny, de parca nu ne-am fi vazut de o suta de ani! Asa e, m-am expandat insa nu de ieri-de azi ci de cateva luni. Mai am un pic si ma rostogolesc. Car deja 15 kg in plus fata de asta toamna cu mine, every single day! Mi se umfla gleznele si obrajii :(((. Ma simt un fel de Winnie the Pooh, pe care dupa cum stim cu totii, nu-l inghit nici cu o suta de lamai.

Ca sa documentam mirarea venita din me popping, m-am dus la baie si mi-am facut o poza cu telefonul. Strict in scopuri documentaristice. Burta de sapt… aaaaa… 32 cred. Cand colocatarul, dupa spusele lu’ ta’su, ar avea in jur de 42 de cm si 1700 g. La mai mareee! :D

PS: a se observa si tzutzuroiul care-mi face burta sa arate ca un al treilea san urias, the belly button pe care camaradul il impinge din rasputeri! Yummyyyyy!