Daca la Iris stiam exact in ce saptamana ma aflu, acum sunt cam pe dinafara, timpul a devenit relativ, nu prea mai inseamna mare lucru. Cred ca ar fi saptamana 26… Daca la Iris ma simteam vitala, agila, alerta, acum sunt ca o uriasa pisica pe soba, inceata, cu dor de caldura, de cuib.

Ah, si in tot acest balet lent, cand sa grabesc ritmul intr-o buna dimineata inainte de servici, m-am rostogolit pe scari intr-o acrobatie de zile mari. Joia trecuta. O cazatura spectaculoasa, din scara in scara, hilara, dupa care nu stiam ce sa fac mai intai, sa rad sau sa plang? Ta’su, care de obicei e un gentlemen iubitor de vinuri bune, a facut miercuri seara pe depanatorul TV (da, da dupa un an de campat in gradina, am reusit sa urcam antena de satelit pe casa, uraaaaaa) pana spre miezul noptii. Si ca un depanator adevarat, umbla cu lampa de miner, surubelnita si berea dupa el prin dormitor, accesorii indispensabile care au ramas raspandite prin iatacul nostru de taina cand, in miez de noapte, imbatat de succes, ta’su cazu lat intre pernele conjugale. A doua zi in rutina nebuna de trezit, plimbat cainele, facut micul dejun, trezit copilul, mancat, spalat, imbracat, galopat, campul de batalie a ramas populat cu resturile luptei din seara precedenta, pe care, odata ce ta’su a demarat in tromba catre scoala Irisului, m-am dus catinel sa le strang. Si uite-asa, gata pentru o noua zi, frumos gatita si frumos mirositoare, cu mainile pline cu: surubelnita, lampa de miner, sticla de bere pe jumatate plina, esarfa, telefoane, ceas si cercei, coboram scara spre catelul care ma astepta dand din coada la picioarele ei.

Mai ramasesera doar cinci trepte de trecut cand am alunecat pe lemnul neted, am plonjat pe spate si-am luat-o la vale din scara in scara pana am aterizat la picioarele sus-mentionatului catel, total nedumerit de uruitul brusc si de ploaia de lucruri care s-a abatut asupra noastra, cum spuneam: surubelnita, lampa de miner, sticla de bere pe jumatate plina, esarfa, telefoane, ceas si cercei. Sticla de bere, dupa un triplu flic-flac in aer s-a prabusit la podea intr-un geamat spumos, s-a invartit ca la jocul cu invartitul sticlei :D scuipand in jur cununi de spuma intinse pe-o raza de un metru in jurul nostru. Cum spuneam, rasu’-plansu’. Din fericire am aterizat pe fund si nu frontal pe burta, din nefericire, discurile si incheieturile mele si asa destul de instabile sub influenta mormonilor, au primit lovitura de gratie. Cu greu am revenit in pozitie bipeda, m-am schimbat (remember ploaia de bere?) si-am plecat la servici, unde chinuita de potentialele scenarii de groaza care se pot derula in urma unei asemenea cazaturi (traiasca internetul datator de panica) am mers la spital pentru a vedea cum se simte colocatarul scuturat ceva mai inainte. Totul parea ok, ceea ce era cel mai important, dar la spital alti panic makers, ar fi trebuit sa raman peste noapte acolo, m-au pus sa semnez ca plec fara sa tin cont de sfatul medicului si… am plecat. A trecut o saptamana, prietenul misca voios, totul e bine cand se termina cu bine.

In urma acestei intamplari sunt si mai sigura ca n-as vrea sa-l intampinam pe camarad la spital. Sper sa fie de gasca si sa se intoarca, pentru a putea sa-l aduc pe lume in casa in care de altfel a fost conceput. Vreau sa ne fie despartirea lina, usoara, in tihna, sa-l respir spre lume, sa-i dau timp sa alunece usor catre mainile lu’ ta’su ce vor sta sa-l prinda, sa fiu invaluita de muzica mea, de caldura casei mele, de lumari aprinse, uleiuri parfumate si sosete colorate, sa nu fim santajati de nimeni sa-i donam celulele stem, placenta sau sa ajung material didactic pentru vreun tanar chirurg dornic de cezariene. Si da, eu chiar iubesc chirurgii in general, am cunoscut destui pana acum si inteleg rostul cezarienei in a salva viata mamei sau a copilului sau cand pur si simplu nu exista alta cale pentru a termina totul cu bine, sunt fericita ca traiesc vremuri in care exista alternativa cezarienei in fata unei morti sigure.

Insa am un profund dispret pentru sistemul medical care chiar si aici coteste mult prea usor catre bisturiu cand o nastere dureaza mai mult decat prevede orarul standard sau moodul medicului de serviciu, sau mai rau, pentru cezariana “la cerere”, cand mai apare cate-o pizdoleta inspaimantata de dureri sau tremurand la gandul anumitor modificari anatomice. Si my holy hat, e plina lumea de astfel de creatii superficiale care habar n-au pe ce lume traiesc si ce inseamna sa treci prin experienta unei nasteri. Nu ca eu as fi stiut inainte de Iris, nu, insa imi dau credit pentru ca am incercat, am reusit si m-am regasit mult mai femeie, mai puternica, mai constienta de trupul si de limitele mele, de cautari, de drumul meu decat am fost vreodata. Si-abia astept sa vad unde ma va duce vantul in iulie… Iulie, din nou :).

Chestia asta cu numele devine din ce in ce mai amuzanta. Citim despre nume si intelesurile lor, azi despre litera A si ne cocosam de ras la gandul posibilelor combinatii si ale urmarilor pe viata asupra mazaricai.
Ea: Si ce nume mai sunt scrise acolo?
Eu: Amadeus?
Ta’su: Amadeus N. (rasete molipstoare)
Ea: Amadeus e nume de cal, cand ne luam un cal poti sa-i pui numele Amadeus.

PS: A se observa “cand” si nu “daca” :D.

Aaaaaaaaaand…. it’s a boooooy! In timp ce asteptam sa intram in cabinet, inca se paria la greu pe Bobita sau Buburuza :D. Ta’su a castigat, it’a a boy ;). Irisu’ voteaza cu Felix… noi… inca nu stim, da’ sansele nu stau rau deloc sa adoptam propunerea sorei mai mari.

Weekend cald cu prieteni dragi, plozi care se cearta, se impaca, aluneca, sar, se ridica, urla, rad cu lacrimi… Lene casnica, unii dorm, altii stau pe net, la televizor e o tanti care gateste divin. In asteptarea micului dejun supranumitul mazarica/morcoveata/mutulica s-a inscris in sfarsit la cuvant. De azi comunica intr-un stramos de Morse ceva cu ta’su. Life is good, hope is here!

Data stelara 14+ceva. Zice-se ca nu-s doua la fel, nu pot decat sa fiu de acord. De data asta avem o multime de wehwehchen, mai mult sau mai putin inchipuite, dar extreeeeeem de chinuitoare.

La o scurta trecere in revista, se evidentiaza cu succes lacrimosa: pe strada, in masina, la citit, la uitat la tembelizor. Grav, grav de tot. Am plans la Megamind si la The Incredibles, mai patetic de atat nu se poate. Am scos de la naftalina toate rochiile de mult nepurtate, la mare cautare fiind Empire style combinat cu ciorapi de toate culorile si ugg(ly) boots, cum le zice colegul B. Da, ala cu sarmalele.

Si changing moods asezonate mai ales cu taceri luuuungi si introspectii si mai lungi.

Si mai e foamea… crunta pana acum vreo doua saptamani, acum relativ sub control.

Si dimensiunile, ah dimensiunile in continua schimbare. Intr-un acces de frustrare, dupa o abstinenta de shopping de mai bine de juma’ de an (nu, nu de asta eram frustrata, ci de faptul ca nici macar tunicile marimea 38 nu arata imbietor pe mine, ca sa nu mai amintim de faptul ca 34-36 sunt istorie), am dat iama sambata prin departamentele de specialitate si am achizitionat, sub privirile resemnate ale lu’ ta’su, patru, daaaaa PATRU perechi de pantaloni… larguti ei de felul lor, insa immer noch marimea XS. Of course, nu la normalos ci la marimi speciale. Sac!

Ar mai fi aventurile de la birou. Fetze cazute si dezamagite. Mailuri care anunta news-ul peste mari si tari. Mobbing si referiri la paragrafe de lege. Debates on radiatii. Cucoane curioase care ma inghesuie in bucatarie intre automatul de cafea si cel de sifon si incep interogatoriul: “Si, stii ce e? Vrei sa stii, cand, cum, unde? Da’ de ce?” Colegul E., cu care de vreo cateva zile impart acelasi birou, companionul de India care se stia in ale cremelor de fata si laptilor de corp mai bine decat orice purtatoare de sani, si-a facut ordine in salata de cabluri de sub birou si face misto cu colegul J. Cica e pregatit tunelul, la momentul z va aluneca sub scaun, va ajunge pe partea mea si va sta in pozitia jucatorilor de rugby pe punctul sa prinda mingea. Intrebarea zilei a fost “Are your breasts getting bigger?” Continui sa ma minunez cat de frumos si de entertaining e sa impart aerul cu un gigel si nu cu o mimoza prefacuta si calcatoare peste cadavre. De azi militez pentru birourile, celulele si aglomeratiile mixte. Si recunosc deschis ca nu-mi place deloc sa-mi pierd vremea intre muieri, am o mana de prietene bune, da’ si astea mi-s cateodata prea mult. Noroc ca ne iubim asa cum suntem. Draga mea Evi mi-a adus azi prajitura cu smochine.

Tot azi una oarecare mi-a zis pe hol: “Gut hast du das gemacht! Das Land braucht Kinder!”. Mi-am imaginat-o cu mustata si-o svastica tatuata pe frunte. Piei Satana!

Last but not least, categoria diverse: rau, rau si iar rau. Tuse. Ameteli si ceata pe ochi. Negru. Bum-bum, 140 de batai pe minut. Proteine. Cateodata gasesc amuzante acesteeee, sa le spunem situatii, cand insa se intampla la viteze mari pe autostrada in timp ce ma tin de covrig, nu mai e lustig deloc.

Irisu’ e happy. Se bucura, face planuri… de Craciun a desenat o casa cu multe ferestre. Sub fiecare dintre ele era cate un nume, ea, noi, Bubu, Bibi. Pe usa scria “Familie”. Iar sub fereastra cea mai inalta, de la mansarda, scria Felix. Desi ea isi doreste o sora. Pentru ea inca nu are nume. Asa ca the new addition inca e chemat(a) “mazarica”.

Griji, griji multe. Kerry a nascut un copil cu Apert Syndrome. Iar la inceput au fost radiatii si gaze de narcoza. Asa ca griji, griji multe… poate totusi vom fi… bine, in patru.

Multumire de pisica pe soba. Si vise noi…