Leempressions

Data stelara 14+ceva. Zice-se ca nu-s doua la fel, nu pot decat sa fiu de acord. De data asta avem o multime de wehwehchen, mai mult sau mai putin inchipuite, dar extreeeeeem de chinuitoare.

La o scurta trecere in revista, se evidentiaza cu succes lacrimosa: pe strada, in masina, la citit, la uitat la tembelizor. Grav, grav de tot. Am plans la Megamind si la The Incredibles, mai patetic de atat nu se poate. Am scos de la naftalina toate rochiile de mult nepurtate, la mare cautare fiind Empire style combinat cu ciorapi de toate culorile si ugly boots, cum le zice colegul B. Da, ala cu sarmalele.

Si changing moods asezonate mai ales cu taceri luuuungi si introspectii si mai lungi.

Si mai e foamea… crunta pana acum vreo doua saptamani, acum relativ sub control.

Si dimensiunile, ah dimensiunile in continua schimbare. Intr-un acces de frustrare, dupa o abstinenta de shopping de mai bine de juma’ de an (nu, nu de asta eram frustrata, ci de faptul ca nici macar tunicile marimea 38 nu arata imbietor pe mine, ca sa nu mai amintim de faptul ca 34-36 sunt istorie), am dat iama sambata prin departamentele de specialitate si am achizitionat, sub privirile resemnate ale lu’ ta’su, patru, daaaaa PATRU perechi de pantaloni… larguti ei de felul lor, insa immer noch marimea XS. Of course, nu la normalos ci la marimi speciale. Sac!

Ar mai fi aventurile de la birou. Fetze cazute si dezamagite. Mailuri care anunta news-ul peste mari si tari. Mobbing si referiri la paragrafe de lege. Debates on radiatii. “Colegul x a fost promovat, haideti sa-l felicitam. Colega y dispare din peisaj pentru un an, cine vrea jobul ei?” Cucoane curioase care ma inghesuie in bucatarie intre automatul de cafea si cel de sifon si incep interogatoriul: “Si, stii ce e? Vrei sa stii, cand, cum unde? Da’ de ce?” Colegul E., cu care de vreo cateva zile impart acelasi birou, companionul de India care se stia in ale cremelor de fata si laptilor de corp mai bine decat orice purtatoare de sani, si-a facut ordine in salata de cabluri de sub birou si face misto cu colegul J. Cica e pregatit tunelul, la momentul z va aluneca sub scaun, va ajunge pe partea mea si va sta in pozitia jucatorilor de rugby pe punctul sa prinda mingea. Intrebarea zilei a fost “Are your breasts getting bigger?” Continui sa ma minunez cat de frumos si de entertaining e sa impart aerul cu un gigel si nu cu o mimoza prefacuta si calcatoare peste cadavre. De azi militez pentru birourile, celulele si aglomeratiile mixte. Si recunosc deschis ca nu-mi place deloc sa-mi pierd vremea intre muieri, am o mana de prietene bune, da’ si astea mi-s cateodata prea mult. Noroc ca ne iubim asa cum suntem. Draga mea E mi-a adus azi prajitura cu smochine.

Tot azi una oarecare mi-a zis pe hol: “Gut hast du das gemacht! Das Land braucht Kinder!”. Mi-am imaginat-o cu mustata si-o svastica tatuata pe frunte. Piei Satana!

Last but not least, categoria diverse: rau, rau si iar rau. Tuse. Ameteli si ceata pe ochi. Negru. Bum-bum, 140 de batai pe minut. Proteine. Cateodata gasesc amuzante acesteeee, sa le spunem situatii, cand insa se intampla la viteze mari pe autostrada in timp ce ma tin de covrig, nu mai e lustig deloc.

Irisu’ e happy. Se bucura, face planuri… de Craciun a desenat o casa cu multe ferestre. Sub fiecare dintre ele era cate un nume, ea, noi, Bubu, Bibi. Pe usa scria “Familie”. Iar sub fereastra cea mai inalta, de la mansarda, scria Felix. Desi ea isi doreste o sora. Pentru ea inca nu are nume. Asa ca the new addition inca e chemat(a) “mazarica”.

Griji, griji multe. Kerry a nascut un copil cu Apert Syndrome. Iar la inceput au fost radiatii si gaze de narcoza. Asa ca griji, griji multe… poate totusi vom fi… bine, in patru.

Multumire de pisica pe soba. Si vise noi…

Nu, nu despre al lui Lampedusa e vorba, ci despre un ghepard nürnbergian, care a sarit peste gardul de trei metri al iatacurilor ghepardoase si a atacat un ponei! Sangreeeeeeee proaspat :D. Care ponei, suparat ca a fost deranjat din activitatile sale pasnico-pascatoare, l-a cotonogit bine cu copitele din dotare. Stirea mai zice ca ghepardul a fost anesteziat si adus in siguranta, insa inca nu a fost transportat din nou in vastele sale apartamente, pentru ca mai trebuie sa se refaca in urma vanatailor cu generozitate impartite de ponei.

Deci, se poate… captivi din toate tarile, uniti-va :D! Jos tirania poneiului!

Toti in bucatarie (ca numa’ acolo se pot infaptui anumite activitati culinare si numa’ acolo avem semnal la mobil ;)), ta’su presteaza un risotto, io ma telefonez cu amicii iar Irisu’ rontaie la niste Molenaartje Corn Peanuts. Ea in marine look, cu cigarette jeans si tricou alb bleumarin, cu un pufulete la mijlocul buzei de jos, se uita in ochii mei si zice angelic:

– Uite, mama, piercing! Si da asa din buza si din pufulete in acelasi timp.

Noi doi, stana de piatra, pana ta’su da intr-un ras nervos uitandu-se la fata mea, in continuare impietrita. Am ras si io, ce sa fac? :D

Cum spuneam, toti trei in mansarda, canta ceva din Cafe del Mar. Schimb registrul, trecem pe lautari vechi, Stereophonics, apoi canta Luz Casal – Un ano de amor, dau mai tare. Proteste zgomotoase.

- Mamaaaaaaaaa, e prea tare, ma dor urechile! se aude mormaind dintre muntii de haine pentru papusi astazi primite de la Bibi.
- Numa’ melodia asta si dau mai incet.

Se termina, dau sa revin la setarile initiale.

– Ah, mama, lasa asa, mai pune niste muzica din asta de casatorie!

Io cu ta-su ne uitam stramb unul la celalalt si chicotim pe infundate. Luz canta mai departe iar ea, cu spatele la noi, se batzaia pe muzica avand in maini doua papusi care se sarutau patimas. Aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa! E PREA DEVREME sa dam piept cu chestii din astea romantoase. We are NOT ready! (Well, nu cred ca vom fi vreodata.)

To do: de-acum ne uitam la filme numa’ dupa ce adoarme. De pupat, asemenea. Si ascultam de la Rammstein in sus.

Linistit a fost Craciunul. Linistit, doar noi trei, acasa, primul Craciun in primul cuib fara iz de provizorat. Primul Craciun pentru care am facut cozonaci rumeni, crescuti, ca in copilarie. Cu nuca si cu mac, dupa retete vechi, probate in familia mea, in familia lui. Si sarmale mici in oala de lut. O schimbare radicala de registru culinar, trecerea de la tot felul de salate vegetariene, paste, legume in aburi, tabouleh, humus, mancare libaneza, marocana, asiatica, mancare sanatoasa… la… sarmale.

- De ce faceti mancare din asta?
- Ca sa ne amintim de copilarie, de Craciunul romanesc de acasa…

De pe cand acasa era in alta parte, in alte timpuri. Uimitor, mofturile, rezistenta si initialul “nu” de fiecare zi (continutul farfuriei nefiind important) s-au subtiat, ba uneori au cedat neconditionat in fata sarmalelor. Wunder geschehen!

Melodios si lenes a fost Craciunul… cu colinde, Marlene Dietrich si Luz Casal. Cu filme siropoase, lacrimoase cu animatie si rasete, cu window colors si construit modele de ADN. Zile intregi in pijamale, fara graba, fara cursuri, fara telefoane, fara intalniri… dezordine calda in mansarda, sute de hartii pe jos, pahare pe masa, firmituri si noi linistiti in mijlocul lor. Fara ca nevoia mea de ordine sa ma chinuie obsesiv ca de obicei.

Parfumat a fost Craciunul, cu iz de cozonac, ciocolata calda, brad si lumanari…

Usor a trecut Craciunul… fara sa ma gandesc la servici, la politica, fara sa-mi ascut social skills pentru a supravietui, fara politeturi, fara oameni, fara initiative. Am raspuns felicitarilor si mesajelor pe care le-am primit, fara insa a da noi cu “Merry Christmas” din proprie initiativa, ca in alti ani. Si ce usor si bine e, ce frumos si ce placut surprinzator sa facem ce simtim si nu ceea ce trebuie.

Lin au trecut zilele Adventului, sarbatoarea Luciei, sarbatoarea Craciunului. Inca doua zile de munca si apoi iar o saptamana de vacanta pentru unii dintre noi.

Ah, parca-s un pic mai vie decat am fost in ultimele saptamani.