Leempressions

*

In ultimul timp alerg un maraton fara sfarsit printre zile fara inceput… trec dintr-una in alta fara sa le simt, fara sa le pot pipai, fara sa le pot asocia stari si trairi, fara sa pot ancora diverse intamplari in panoplia lui s-a intamplat intr-o joi,vineri, etc. Am auzit candva ca anii alearga in ritmul noptii care le sta la capatai. Well, de dragul aberatiei de seara, m-as arunca intr-o minianaliza a acestei asocieri.

Anul trecut a inceput calm, tolanit pe canapea, inconjurat de prieteni… si asa a si trecut… 2009 a fost unul din anii mei buni, un an linistit in care mi-am tinut echilibrul cu usurinta. A fost anul in care mi-am curatat sufletul, prioritatile, dorintele, am citit si am mers pe bicicleta (a mea sau a Irisului :P) cum n-am mai facut-o de multa vreme. Ta’su m-a prins in cautatul de comori, am scotocit printre tufe si capete de statui, am trait on a daily basis ca Alice in tara minunilor. Mi-am reapropiat bucurii marunte, cum ar fi cascatul gurii pe te miri unde, prin muzee, cinematografe, pe strazi, dansul in piete, cititul prin parcuri. Am parcurs la pas distante uriase pe strazi incarcate de trecut. Si apoi a fost muzica… Am stins conflictul din mine – copilul rasfatat, mama Irisului, femeia bantuita de sentimentul ca pierde timp – timp in care ar fi putut umbla, descoperi, afla mai mult.

Anul asta a inceput euforic, dansand pe mese, invartindu-ma. Inca ma gasesc intr-un vartej de emotii si intamplari care-mi absorb orice picatura de energie… ma simt ca o cada goala din care tocmai s-a scurs apa parfumata care-i insufletea peretii.

Treaba asta cu creierele deschise pe care le-am tot vazut in ultimul timp, constientizarea fragilitatii dar si a puterii extraordinare care ne mana pe fiecare dintre noi, o carte despre calatoria unei tante catre ea insasi ma arunca des in faze de privit in gol si cugetat la ce anume conteaza, cum ajung la ceea ce vreau… you know, vechiul refren, inca de actualitate.

Stiu cine sunt, in mare parte a timpului stiu ce vreau… nu prea am suferit de crize de identitate pana acum… am trait insa prea multa vreme cu sentimentul ca nu am timp, resurse sau sprijin sa-mi apuc visele de-un picior si m-am aruncat ca orbul in prapastia cu ocupatii, incercand sa cuprind cat mai multe sub palaria unei singure zile, sa traiesc cat mai intens. In orice privinta. Am facut in sfarsit pace intre etapele vietii mele si am gasit linistea de a trece prin fiecare dintre ele, fara a mai incerca sa ma port multi-tasking. Cred ca abia atunci cand am scapat de sentimentul ca trece viata pe langa mine, am incetat cu adevarat sa pierd vremea. Insa din cand in cand mai alunec totusi in patima adrenalinei date de alergatul dupa tramvai… multitaskingul ma ajunge din urma…

Cum sunt ulitarnica, ma bucur de fiecare zi care ma scoate din rutina si-mi arata fete noi ale lumii. Calatoriile mele tot mai dese imi ofera cate o bucatica de vid in care ma afund si-mi sortez, de fiecare data, gandurile. Am timp sa le insir in fata mea ca pe niste carti de joc, sa le amestec, sa le impart, sa caut asii si sa ascund cate unul in maneca, pentru mai tarziu. Traitul din valiza are darul de a cerne… nu numai la propriu. Am invatat sa calatoresc usor, fara prea mult bagaj, purtand cu mine doar lucruri absolut esentiale… si am invatat ca principiul lui travel light se aplica si trecerii prin viata…

Tocmai de asta, ideea casei (de fapt, cred ca mult mai apetisanta e ideea gradinii, a simplitatii, a apropierii de natura si a traiului departe de vanzoleala orasului) scares the shit out of me. Cred ca si out of ta’su. Suntem asemenea unor cuci nestatornici, care se descurca minunat cu sentimentul de lumea e a mea, cocheteaza cu gandul stramutarii ba pe plajele Portugaliei, ba la o ferma din Toscana, ba la Stuttgart sau la Frankfurt, ba pe malurile lacului Michigan si savureaza din plin faptul ca ne avem doar pe noi si putem calatori light. In acelasi timp viseaza insa cu ochii deschisi la seminee, si caini si biblioteci cu peretii inalti. So, nu cred ca e greu de imaginat groaza cu care privesc ipoteza legarii de glie, oricat de mult am ajuns sa iubesc locul in care traiesc acum. Cred ca motivatia din spatele casei e oprirea risipei. Nu conteaza cati bani am facut pana acum, i-am imprastiat cu o usurinta si-o lipsa de responsabilitate cum rareori am vazut in jurul meu. Cred ca o casa mi-ar da sentimentul ca fac ceva constructiv, ca nu mai traiesc de azi pe maine.

Ce e rau in a trai de azi pe maine? …uite-asa o iau de la capat, imprastiind pe masa de joc argumente rationale, pariind pe un mod de viata stabil si asezat in care sa crestem copilul perfect, cantarind varianta unei ipotetice saltele de siguranta pe care mi-as lungi oasele imbatranite si, argumentul suprem, i-as lasa ceva Irisului, in afara felului, recunosc, un pic pe langa sina, de a umbla si a vedea lumea.

Inca rumeg… saptamana trecuta, invartita-n trei orase – Bruxelles, Liverpool, Manchester – mi-a oferit acelasi prilej de a sta singura cu gandurile mele, de a-mi fi dor, de a-mi diseca trairile si a analiza, pentru a cata oara, ce conteaza…

Ce conteaza? E atat de usor, chiar daca egoist… conteaza momentele in care-mi tin rasuflarea de fericire atunci cand se intind catre mine bratele-mi dragi, atunci cand e liniste in jur si-mi pot asculta gandurile, atunci cand exista pace in mine, atunci cand nu-mi doresc nimic, poate doar sa prelungesc pentru inca o rasuflare starea in care ma gasesc. Conteaza echilibrul fragil, ca un trunchi de copac prea tanar, de care ma sprijin pentru traversa in siguranta valtorile prin care ma poarta viata si in care pot sa ma culcusesc de cate ori ma simt mizerabil. Conteaza putinii oameni pe care-i pot iubi mai mult decat ma iubesc pe mine (da da, eu sunt one of those egoist bitches care desi pierduta uneori in oceane de compasiune pentru cei din jur, mama Dolores a victimelor si victimizatilor pamantului, are un instinct de conservare indeajuns de puternic incat sa ramana mai mereu deasupra apei). Conteaza oamenii pe care ii pot respecta… sunt putini si in general straini. Cei pe care-i pot respecta dupa ce i-am cunoscut indeajuns de bine, sunt de nepretuit. Sunt fericita cand ii am aproape. Sunt manda cand Iris se bucura umbland si apoi spune povestea calatoriilor ei, sunt mandra de copilul meu crud caruia am putut sa-i arat o parte din lume, asa cum dad a visat intotdeauna sa mi-o arate mie… ce-i drept, am parcurs-o de atatea ori in atlas sau diverse enciclopedii… insa faptul ca Irisul poate atinge ceea ce eu am cunoscut doar din carti ma umple de o fericire de nespus. “Egoismul” meu si-a gasit in cel mai natural mod cu putinta, nashul… si asta ma umple de speranta ca n-am sa ma pierd nici de acum inainte…

Found

Atunci cand obosita peste masura de alergatura dupa iluzii eram gata sa-mi atarn cautarile intr-un cui ruginit, s-a intamplat. Am gasit-o. Am gasit casa noastra. Am mai vazut-o, fugar, in octombrie, insa pe atunci inca eram orbita de marele oras. Acum insa imi surade pacea unei comunitati micute cu o infrastructura minunata, in care Irisul sa-si poata creste cainele si visele in liniste. So it goes, isn’t it? :)

34

Toti ce poti hotari e ce poti face cu timpul care iti este dat.

…din invataturile lui Gandalf catre Frodo Baggins… acum ca tot e sezonul hobbitilor si al elfilor.

E o astfel de seara, cu ceai, suc de portocale, paracetamol… seara primei zile a noului an.

Schlaf, Kindlein schlaf…

Suntem cu toti niste mici project managers. Ca sa nu avem constiinta irosirii noastre, ne impartim si lucram pe proiecte. O lista lunga de “to do”, remindere in calendarele sincronizate ne subjuga cotidianul… sa iesim din rutina!

Proiectul acasa, projectul “cel putin o data pe saptamana”, proiectul x, proiectul y, proiectul care-mi devoreaza serile, proiectul care-mi vampirizeaza weekendurile, proiectele care ma “implinesc” profesional, proiectul copilul perfect, proiectul psihologiei de canapea si al salvarii sufletelor ratacite, proiectul home sweet home… cu siguranta am uitat cateva. Cel putin la fel de importante ca cele enumerate. Proiecte cu teluri, pietre de hotar si itinerarii prestabilite, proiecte… Exista lucruri care nu pot fi adaugate pe lista lunga de compromisuri intre care se inghesuie viata.

Iar nu pot sa dorm. Am dormit bine cateva luni, nopti intregi de somn hranitor, nopti sub veghe duioasa, nopti lungi din care mi-am tras seva. Dar cum nu in fiecare zi e duminica, insomnia strikes back. De data asta stam treji in gasca, ta’su pare sa sufere si el de sindromul lunii pline si al noptilor golite de miezul lor firesc.

Citesc pe nerasuflate “Supleantul” lui Petru Popescu, ma regasesc oarecum in randurile lui, ma surprind des uitandu-ma pe geam cu ochii umezi, cetosi. Ma sfarteca dorurile chinuite, ma oboseste peste masura goana ultimelor saptamani. Nu mai stiu incotro merg si unde as fi vrut sa ajung…

Ma doare inca foarte tare faptul ca am pierdut apropierea unor oameni care m-au insotit in experiente de capatai. H. e unul dintre ei, tacerea lui doare mai tare decat miile de cuvinte spuse in jurul rupturii si a faptului ca l-am dezamagit. Instinctul de conservare a fost mai puternic decat disponibilitatea de a intra intr-o lupta fara castigatori. Ma doare foarte tare si faptul ca din nou, la fel ca in aprilie trecut, am sentimentul ca ma gasesc in mijlocul unor batalii in care n-am ce cauta.

Ma ustura ochii goi ai Evei si-i simt durerea pierderii ca si cum ar fi a mea… tac langa ea minute in sir pentru ca nu stiu ce-ar mai fi de spus, apoi ma pierd in diatribe cu usor iz psihanalitic, incerc s-o mangai, s-o ridic… si-n acelasi timp simt cum ma ingrop pe mine sub greutatea ei, incet dar sigur.

C. e regasirea anului din urma. A fost atat de aproape, dar eu nu l-am vazut… de ceva vreme imi umple diminetile si nestiinta, ma hraneste cu carti si orchestreaza comandouri care sa ma insoteasca pe unde ma duc… trezeste in mine egoul mamos care-l trimite la doctor si-l sfatuieste sa bea ceai si sa-si lase in urma durerile. C. e si el un venetic, nicaieri acasa… ma vad pe mine in el si-n golurile lui, grele… a avut un an urat si mi-e teama ca va pleca si el departe. Nu il tine nimic aici.

Sunt framantari, indepartari in jurul meu care ma fac sa-mi urlu neputinta… nu inteleg felul in care oamenii gandesc. Gandesc, nu simt.

Mi-e dor de mom & dad si de confortul prezentei lor, saptamanile in urma lor sunt grele si ele.

Ma ustura ochii si nu mai vad bine… ma simt pe buza aceleasi prapastii in care am mai cazut candva. Sunt obosita, tare obosita. Obosita. Nu pot dormi.

Vanity fair – part I

… sau despre sistem, with love.

Zilele astea am tot vorbit despre Haushaltsmanagement. Un concept foarte sofisticat, greu de priceput, greu de aplicat de catre oameni preocupati de peisaj si nu de pluta lor. Asa ca mine. Adica un fel de management al gospodariei. De vreun an jumate ne-a lovit in moalele capului responsabilitatea… da’ rau! Asadar ta’su rebelu’ si-a atarnat coarda-n cui si-a recunoscut ca totusi e bine sa se arate un pic supus. Daca nu din convingere, macar sa se prefaca asa, putin, ca l-ar lua in seama pe sistem. Sistemul e un “personaj” foarte prezent in discutiile noastre, personaj a carei existenta a fost tratata cu degetul mijlociu cam de cand ne stim noi pe pamant, separat sau impreuna. So sistemul e un fel de bau-bau care-ti suge energiile creatoare (sau creative?), te inghesuie in talere pe care tu pur si simplu nu le consideri demne de a-ti fi unitati de masura, te faulteaza daca nu-ti inghiti medicamentele la timp si, mai ales, are o voce ingrozitoare. Barfeste pe la colturi fara rusine. Si minte… minte cu nesimtire si-i prosteste pana si pe aia care au ei impresia ca-s mai speciali… you know, cenacluri, manifeste ma pis contra vantului din goana zborului… Ingrozitoare voce. Trebuie sa fii extrem de neted pe creier, surd sau puturos ca sa apaluzi atunci cand sistemul canta. Insa, in ciuda vocii bouresti, la fel ca manelistii de la ProTV, sistemul are un succes de casa extraordinar.

Sistemul, cel pe care avem noi impresia ca l-am ignorat, unii dintre noi mai cu diplomatie, altii mai cu degetul la vedere, ne-a spus intr-o zi, cu vocea lui rasunatoare:
Auziti mah? Da, da… voi aia care Gloria la Mando Diao si alti lilieci in loc sa crosetati cuminti la taste si sa va platiti ratele la banca, in timp ce pe mine ma dau la radio… Eu cred ca a venit vremea sa va… [cough].
….
Ia aplecati-va voi putin, asa, nu prea mult, asa e bine… si nu miscati!
Si melcul… tzusti…

So… de vreun an jumate ne tot invartim coviltirul prin zona, pentru a gasi un loc demn in care sa ne facem cazemata. Ca viata la cort, cu copii, pe termen lung, nu dovedeste responsabilitate si loialitate, you know… fata de cine… Si vine reumatismul si ce ne facem cand nu ne mai inchiriaza you know who cort? In pelerinajul nostru sistematic si dilematic nach dem Motto everything is illuminated, am intrat in muuulte case: mai la oras sau mai la tara, mai mari sau mai mici, mai la bloc sau mai pe pamant… am cunoscut o gramada de oameni si ne-am convins ca flora si fauna planetei Pamant sunt departe de a fi indexate complet in bookleturi care mai de care mai stralucitoare. Si tot nu ne-am iluminat.

Refrenul zilei… unde mi-e basca de ploaie / basca mea din par de oaie… tananana!

De cateva ori am fost pe punctul sa strig descarcaaaaaati, da’ ta’su dadea bice cailor si melcul… tzusti…

Well, in vacanta de iarna, sistemul nerabdator ne-a tot inghiontit, ne-a manat pe alei intunecoase si acum uite, stam ca viteii in fata zidului si speculam: alba sau neagra? Pe pamant sau cu vedere la vecin? La tara sau in the ghetto? Now or never? Spießig oder multikulti? Si Elvis ii da inainte, mai pregnant ca niciodata:

Illumination, illumination, I pray for thee!
Vii sau nu vii?

So… ma transform, ma ridic, ma cobor iar, imi inchistez pumnul pe coaiele crete ale sistemului si soptesc usor… da, mah, un semn, sau mai [cough] tu pe ma-ta!

Cica sa-i dau luni un telefon. De dimineata.