Leempressions
Nu stiu cum sa incep. Ce-as putea scrie in singurul post ramas acum pe blog?
Nu inchid blogul si nici nu renunt la domeniu, cu siguranta intr-o zi am sa le gasesc rosturi noi. Poate am sa-mi pun fotografiile de prin lume aici, poate-o sa folosesc locul ca pe o sticla, in care-am sa inchid cuvinte atunci cand ma simt departe de tarm, nu stiu. Sufleteste am abandonat locul asta cu ceva timp in urma, am scris rar, lucruri neinsemnate… Celor carora as avea sa le spun ceva, as prefera sa ma adresez direct. Mai ales Irisului, la urma urmei, asa a pornit blogul…
Sunt in continuare ciopartita de melancolii, de frustrari, de nesigurante in legatura cu formele in care ma torn. Imi e teama ca n-am sa imbatranesc cu eleganta cu care trec prin viata acum (nu-mi cer scuze pentru aroganta), ca am sa ruginesc, ca am sa incetinesc, desi cateodata am senzatia ca nu-mi doresc nimic altceva decat o clipa de liniste. Gandul ca prin felul meu de a fi ii dezamagesc pe cei cativa pe care ii iubesc atarna ca un bolovan de sare asupra mea. Chiar si asa insa… nu ma opresc… m-as pierde. Mi-e teama insa ca in ritmul asta ii pierd pe ei… inca nu stiu ce ar durea mai tare…
Citesc, scriu, pictez, fotografiez, dansez, ascult muzica, ma uit la filme, putin fata de cat mi-as dori, ma uit in gol, visez urat, vorbesc singura, ma iubesc, ma urasc, ma pierd in realitati paralele, ma duc la servici, traiesc in fiecare zi dramele altora, care uneori ma ating, alteori nu. Tac. Taceri lungi se insinueaza intre activitatile de care vorbeam. Am putea discuta la nesfarsit despre felul in care ne putem ierarhiza nevoile, despre egoismul pe care il presupun evadarile in mine insami versus altruismul pe care il reflecta disponibilitatea si prezenta in viata celor care imi inchipui ca au nevoie de mine, asa cum si eu am nevoie de ei.
Imi retraiesc la nesfarist esecurile, cu o claritate careia ii simt lipsa atunci cand ma gasesc pe marginea deciziilor care mi-ar putea categorisi o parte din experiente drept realizari… mici victorii de care care egoul meu obosit are nevoie pentru a se tari mai departe.
Scriu in continuare, scriu pentru mine atunci cand gasesc timp, foarte rar, e drept. Dar scriu. Am multe de spus… cateodata zbor, cateodata-mi lipsesc cuvintele. Cu fiecare an departe, pierd parti insemnate ale identitatii mele. Ma transform. Sunt prinsa intre lumi, intre limbi, accept asta acum fara parerea de rau a ultimilor ani si fara a mai incerca sa ma agat cu disperare de orice odgon ma poate priponi in lumea din care am plecat. Cand imi lipsesc cuvintele de demult, caut ajutor in cele care-mi adapostesc gandurile acum.
Cred ca near-death experiences traite pana acum, fie ale mele, fie ale altora, au last urme prea adanci pentru a putea fi ignorate. La fel si superficialitatea unora pe care-i intalnesc in drumul meu, la fel si oamenii pe care-i percep ca fiind ape adanci. Cateodata reusesc sa asociez my mood swings unor evenimente sau prezente anume, cateodata nu. Poate tacerea din ultimul timp are ceva de-a face cu singuratatea zilelor in care sunt pe drum, cu fragilitatea oamenilor care aflati in fata mortii mizeaza totul pe scenariul cu cea mai buna strategie de marketing si abrobare din partea celor din jur si isi pun increzatori vietile in mainile altora, cu puterea cu care cei din urma reusesc de cele mai multe ori sa se achite onorabil de nobilele lor datorii, cu aroganta unor idioti cu masca de filozofi, care au impresia ca detin adevaruri incontestabile, cu gustul salciu al faptului ca nu prea am facut mare lucru din ce mi-am propus atunci cand am crezut ultima oara ca mor si-am mai cersit niste zile in plus.
Acum cateva saptamani ma gaseam intr-un loc in care viata unui copil tocmai fusese prelungita de niste Dumnezei in haine roz, in timp ce din boxe se auzeau REM, cu Everybody hurts. In contextul de atunci Everybody hurts a spart rutina si a adus cu sine o liniste in care am regasit certitudinea pe care periodic incerc s-o ingrop cat mai adanc, a faptului ca viata intinsa intre extreme, rastignita intre poli aflati departe unul de celalalt e viata pe care eu o traiesc cu placere. Iau in considerare nefericiri si dureri inumane, pentru a savura voluptatea clipelor mici, in care fericirea imi ia mintile. Cred ca asta sunt eu… si doar asa ma simt vie… chiar daca de foarte multe ori am impresia ca imi doresc amorteala calduta data de o viata asezata, chibzuita, cum se cuvine. Imi las parti din inima pe cate undeva si apoi astept sa se intoarca inapoi la mine, alerg sa le aduc inapoi. In timpul vanatorii obosesc, si-atunci visez la o viata calma, care de fiecare data cand e pe care sa se intample, ma sperie ingrozitor.
Nici cum sa sfarsesc diatriba asta nu stiu. Cred ca pur si simplu voiam sa explic cumva tacerea de zilele astea, din mine, de pe blog… si sa las o usa deschisa.