Imi plac tiganii… tiganii adevarati. Nu vreau sa vorbesc despre integrati / neintegrati / necultivati / neadaptati / hoti & co. Ci doar despre tiganii frumosi pe care i-am intalnit… in muzica, in sate, in filme, in cate-o carte… varianta romantata, probabil. Tiganii care s-au purtat frumos cu mine… cateodata mai putin hain decat ai mei. Habar n-am ce coarda ating in mine… dar imi plac. Imi place sangele lor fierbinte. Imi place vorba lor… imi place cantecul… Azi am inviat, mi-am pus un ban mare la gat si poale lungi care mi s-au impletit la fiecare pas in jurul pulpelor, am dansat pe coridoare, am plutit. Mi-as fi pus si-o basma, da’ nu era corporate.

Don’t ask me why. Asa mi-a venit…

Lumea prin Canonul lui Sam. In urmatorul face-lifting, la inspirational.

Nu stiu daca l-am mai povestit pe Sam aici, dar daca nu, voila! “Una pe zi”… azi are un cer frumos. Se vad visele cum se intind lenese pe albastru.

Mi-a intrat nisip in ochi. So what? N-a murit nimeni din asta… as putea sa plang pana-l spal pe tot, cu tot cu mosii si stramosii si alti “destinati” care-au mai trecut prin ochii mei. Sau sa ma incrunt, sa-mi clatesc rapid fata sub jetul robinetului, sa-mi scutur mandra capul si sa-mi intind rimelul din nou, intr-un “Nisip, ce-i aia?”. Dar tot nu ma satur sa-mi afund picioarele pana la glezne… si sa-mi imprim forma corpului in el, sa ma intepe cald in spatele genunchilor si sa-mi coloreze coatele. Imi strang picioarele sub mine. Un zambet nesimtit, de pisica rasfatata si plina de sine mi se labarteaza pe dinauntru. Sa cada zarurile…

Una din multele discutii inghesuite in pauze scurte pe caldaramul din spatele cladirii… dragoste, intotdeauna, intr-o forma sau alta. Libretul fiecarui act pe care ne asezam vietile. Mana sus cine nu crede despre sine ca a trait cel mai si cea mai, ca a cautat, ca a gasit, ca a pierdut, ca s-a sfarsit, ca a inviat… Discutii, eterne discutii presarate cu notiuni epatante, cu pretentii cultivate, cu festivale si muzee si autori intalniti doar in cate-o recenzie la emisiunea culturala a postului local, discutii care sfarsesc inevitabil in voalurile laptoase ale “ei” sau ale “lui”, ale amorului, neimplinirilor, frustrarilor, dezamagirilor, culmilor… de ce sa ne ascundem dupa deget? De ce sa mimam profunzimi atunci cand superficialitatea e definitia zilei? Mana sus cine nu crede… - Cate piei ai? Aceeasi… cand vorbesc despre mine, despre altii, despre aberatii auzite cand incarc cosul sau cand m-ascund printre cutele fustelor cine stie carei vieti congruente, care simte nevoia sa mi se topeasca in palme ca untul pe felia de paine prajita. Una… e drept, invelita in culori diferite, dupa vremea de-afara si dinauntrul meu. Mi-e pofta de paine prajita cu unt. Am terminat o carte azi, una superficiala, draguta, plina de arsuri in toate sensurile si adevaruri absolute despre… what else? :)))

Azi cica am fost o fiinta “insorita”. Exact in cuvintele astea. M-a gratulat una pe hol cu “welcome back”, desi eu bantui aceleasi coridoare de luni de zile, cu o precizie de ceas elvetian.

Sa fie din cauza ca s-a ridicat iar cortina si figurantiii au pus mana pe microfon? Situatia cu pricina imi planteaza intotdeauna un zambet in coltul gurii. Un zambet cam stramb ce-i drept, care nu se poate lepada de enervarea starnita de falsurile ambulante cu pretentii de autentic. Fiecare om are pasarelele lui, iar a mea e fixata exact pe tipul asta de prost fudul, care se compune din bucatele decupate de pe la unul-altul si se propune pe sine ca fiind unic si irepetabil. Pe imitatorul de profesie, care sare cu mainile in sus ca piticii dezaxati care populeaza creiere nelinistite, strigand “si eu, si eu pot, am, vreau… ba chiar mai mult decat tine, ia uite-aici!”. Si desi din cand in cand mai am intalniri de gradul 0 cu astfel vietati, pe care cu mare placere le servesc pe aceeasi felie de paine cu unt si le strivesc in dinti cu pocnete surde ca ale icrelor de somon, ma pur si simplu irita aglomeratia de tampiti care s-au aciuat in ultimul timp pe sub marchiza mea, care stau si-mi sufla in nas, direct sau indirect, parturi sforaitoare deghizate in povesti cu zane.

Sau sa fie din cauza ca azi mi-am asumat rolul de purtator al jalbei si am povestit cu olimpul despre nemultumirile norodului? Olimp care si-a luat timp si si-a aplecat urechea sa prinda tot… si nici macar n-a decapitat solul, cum anuntau casele de pariuri.

Sa fie din cauza ca e soare afara, muzica si confidente picurate in taina? Tre’ sa recunosc fara a fi ipocrita ca imi place increderea altora. O savurez, ca pe o felie mare de paine prajita cu unt. Imi plac confidentele si ochii mari care desi asteapta raspunsuri, sunt fericiti si daca primesc doar o bataie de gene la unison. Imi plac toti oamenii astia din jur care intind intr-o mie de feluri, o mie de plase in care ma tes, ma invelesc, ma regenereaza si ma innoiesc… Mai ales atunci cand imi pare ca ma pierd intre scrasnete de dinti inclestati.

Sa fie din cauza ca ea, picatura mea de bine din fiecare zi creste intrecand orice inchipuiri?

Sa fie pentru ca ea… cine altcineva… is in the air?

Habar n-am. Nu conteaza. Conteaza bucuria pe care mi-a adus-o aia cand m-a facut “insorita”, in timpuri in care mi se pare ca sufletul meu a fost intemnitat in Bleak House.

Azi baletez pe Sunny-ul lui Bobby Hebb, covered by Sinatra. Another day…

Si ca tot veni vorba de zile… de soare… fericiti cei rabdatori :))).

• plietena lu’ Ilis
• pisi mic-mic, uite asa, ca si Ilis
• plintzesa ca si Ilis
• bebe mic si Ilis e mama lui

Hei, pauza a fost ieri… pauza de ganduri, pauza de SAP, pauza de dileme, pauza de decizii, pauza… balaceala, soare, apa, aripioare gonflabile, stropi, bule, topogane cu apa… carti citite in pace pe sezlong, in rasete de copii, cirese si struguri mari, negri… Irisu’ cremuit baletand cu incantare prin apa, parintii aferenti … cu incantare dar si cu creierele si umerii arsi, in tzup-tzup-ul acvatic soarele fiind total ignorat.

Iar m-am scapat pe pantele analizei, iar am privit oameni, i-am disecat, mi-am imaginat… O tante in varsta, singura, care izgonea pe oricine se apropia de vreun jet de bule cu cele 100 de kilograme ale ei, din care 50 concentrate pe burta, doi indragostiti tomnateci, care s-au pupat timp de vreo jumatate de ora fara pauza, ea cu costum de baie verde neon si parul permanent, el cu o chelie ca o aura… celulitici si prajiti si totusi atat de patrunsi de moment incat se sarutau aprins printre bulbuci fara se le pese de adolescentii din jur care chicoteau dispretuitor… O teenage mom (cred ca era mama) cu un pustiulica de cateva luni in brate, care urla din cauza ca avea fata alunecata sub prosop dar pitzi nu parea sa observe, il zguduia ritmic cu ochii la short-urile care tzopaiu pe trambuline… o fetita blonda, cu ochi mongoloizi si trasaturi de sindrom down, care avea cel mai cuceritor si sincer zambet pe care l-am vazut la vreun strain… Oare de ce observam doar ce iese din tipare, nu si normalul, media, frumosul?

Teutonii infatuati au luat nana… toate anunturile sforaitoare si siguranta cu care sevedeau campioni europeni s-au dus pe… Spania a castigat EC-ul snopind teutonii, yes, yes, yes!!! Am scapat de burti de bere isterice claxonand zgomotos. Cam asa cu siguranta asta… brodezi la ea, ti-o inchipui ca o ai, doar esti de inegalat si neinlocuit, construiesti pe ea, simiti ca n-are cum sa-ti zboare randunica din mana si cand colo, intr-o rasuflare… hush… s-a dus :). Yep, yep, yep!

Such a perfect day… daca n-ar fi usturat carnea arsa de soare. Inghetata… :).

Azi am un mood hilar. Azi e o zi obisnuita de lucru… coridoare populate, cantina plina, liste cu cine a venit sambata la birou si cine nu, contracte migratoare, date care lipsesc, restore, migrate again… Work, work, working girl. Oameni indobitociti dar si oameni insufletiti, making fun de balaceala in rahatul virtual care tocmai se intampla. Numar zilele pana la vacanta. Saptamana asta am redevenit oficially a smoker. Am depasit granita autostabilita de 5 tigari pe zi care despart pufaitul de impresie de tigarile savurate. Nu vreau sa renunt la ele. Nu acum. Karin sta aproape de mine, ne validam una alteia datele, in timp ce rapoartele curg mai povestim despre Maurice, surfboy, oameni din alte lumi, mai pansam rani, mai facem planuri. Si apoi mergem la fumat. Si diseara prin magazine, in aminirea weekendului in care am facut acelasi lucru, ca intre fete, cu Irisu pe post de shopping consultant. “Sa pobezi asta, mama!”. Am pizza-ulit, iar la restaurant Irisu’ s-a manifestat muzical in toata splendoarea si i-a fericit si pe altii cu repertoriul din dotare, urlat la capacitate pulmonara maxima! Mai e un pic si implineste trei ani. Si-a dorit cadou un sutien. Deja. “Ceva puntu tzitzi!”A fost cu ta-su sa-si cumpere pantofi. “Am stat in magazin cu ea mai mult decat am stat cu tine!” Get used to it, am crescut o shoe fetishist! Papusile nu prea-s de actualitate. Incearca sa-si potriveasca hainele. Stie ca nu se pupa florile cu dungile, iar combinatiile de culori pe care le face nu ne aduc usturimi in ochi. E in culmea fericirii ca e vara si poate purta rochii. Planuieste cum sa-si mentina obiceiurile si cand o fi mai frig afara: “Lochita asta melge cu stlampi?”

O zi obisnuita de lucru, e weekend doar prin prisma faptului ca Irisu’ e acasa. Am obosit si mi-e dor de ea. Sunt momente in care as vrea sa-mi mai pot permite sa fiu un cry baby, sa-mi infund fata in maini si sa ma joc de-a ascunselea. Nu va vad, nu existati. Thank god, trec repede. The funny part incepe cand mai vine cate un “arati obosita, nu vrei sa iei ceva?” din public. Ma dezamagesc presupunerile cum ca as putea avea un asemenea grad de imbecilitate, incat sa-mi caut singura supapele si odihna in Xanax & co. Cat de putin stim unii despre altii, chiar si atunci cand avem impresia ca ne cunoastem de-o viata… Cata uimire… cata bucurie data de faptul ca cel mai de efect “Xanax” sunt oamenii de langa mine. Cata tristete sa constat ca-s asa de putini cei care stiu asta…

Cand incepem sa ne amortim singuri, se cam termina viata, incepe coma. Cate-o buba din cand in cand inseamna sare si piper in vietile noastre de furnica. Fara a avea vreo doza de masochism in sange, savurez la maxim si momentele in care bubele dor. Ma simt vie si puternica pana la ultima celula. Ma dezmortesc continuu sub ceata respiratiilor caldute si odihnite ale comatosilor din jur. Copacel, copacel…

Cand apuc, in amintirea unor vremuri in care eram de partea celalta parte a baricadei, mai dau cate-o raita printre ziarele de-acasa. Si azi gasesc imbecilitatea asta.

Una din marile frustrari ale vremurilor actuale e timpul pierdut pentru cauze “nobile” care platesc chiria, timp care de drept i-ar apartine Irisului. Asa simt si io, si ea. Si cand dau peste monumente de prostie ca productia cu pricina, ma umplu de bube. Veronica, o vaca ce probabil nu s-a apropiat vreodata la mai putin de doi metri de un copil, ca sa nu mai vorbim de diploma in jurnalism luata de la vreo taraba din Piata Matache, a facut o traducere imbecila a unui articolas cules din cine stie ce latrina populata de frustrati.

Cica zece lucruri pe care trebuie sa le faci neaparat inainte de a avea copii. Ca zice-se, dupa ce apar bestiile, se duc pe hmnnn[cough] si concedii, si dimineti, si seri de vineri, si carti pe plaja si tot… Nu scriu mai mult ca mi-e o sila pana la ceruri. N-au nici un sens povestile legate de reversul medaliei, pentru ca o hmnnn[cough] fara suflet si fara creier n-ar pricepe niciodata ce-ti mai poate aduce un copil in afara de frustrari din seria “s-a terminat libertatea”. Bleax. O histerectomie te-ar aranja numa’ bine, Veronico!

O sa am in CV un SAP go live. Hip-hip uraaaa! Big deal. Si milioane de neuroni cazuti la datorie. Si probabil primele fire de par alb. Si o greata adanca pentru omenire si pentru ala de-a fatat Enterprise Resource Planning Systems. Si pentru oameni dezordonati chinuiti de dureri in locurile moi. Si o generoasa admiratie fata de aia care-s in aceeasi oala si care mai au putere sa zambeasca atunci cand dau buna dimineata.

Cam asta fac toata ziua. Data migration. Migration - the story of my life. Am tot migrat de cand ma stiu. Telul declarat pentru ce va sa vina - un sezlong. Dupa ce se va termina tot bullshitul asta varatic, back la idealism. Si la radacini. Fiche des coups!

Ca sa parafrazam…

Amigdalele se umfla si se desumfla, azi esti in pragul delirului, datorat febrei sau nu, maine stai comod pe spate si asculti clipocitul lacului care isi bate alene malul, te mai fura gandul si te zboara printre bornele proprii… oamenii se despart, se razgandesc, iar se despart, iar mediteaza, cumpara case, le vand la scurt timp dupa aceea, cumpara altele, se zbat, cauta provocari, ocupatii, se cauta pe sine in lucruri, in locuri, in vietile altora… Se cauta pe sine oriunde in afara lor, pentru ca, as a rule, nu stii niciodata peste ce dai cand sapi prea adanc. Mai ales in tine. Nu stii daca-ti place tie, nu stii daca place sau implineste asteptarile altora, asa ca, why bother? Spectacolul vietii… asta sa fie?

Saptamana asta a fost saptamana bubelor. Mari de tot. Ultima de pe lista - o amigdalita imputita, febra… delirul cu rezonante…

E “Marele Gatsby” la televizor… shhhhh. Si “Breakfast at Tiffany’s”. Cand tu stai in loc si lumea se invarte mai departe, nu-ti ramane altceva decat sa te uiti la televizor si sa visezi povesti.

Mama cliseelor, as said… Azi sub semnul “o muie nu vine niciodata singura”! Dar… asta e una visata, care trebuia sa se intample acum mult mult timp. Inainte ca noi toti sa ne zidim pe dinauntru. Inainte de “lectiile” pretioase care au distrus o gramada de clipe cu potential fericit. Una pe care am alungat-o cu putere cand eram copil, pentru ca nu-mi puteam imagina viata neimpartita la trei. Una care aduce vina… tot vina… Una pe care de prin adolescenta am dorit-o din tot sufletul. Si cum dorintele se implinesc, mai devreme sau mai tarziu… voila :)))). Una care in sfarsit e pe cale sa se intample! Acum… tocmai acum…

Azi… m-am jucat de-a pasarea Phoenix :). O zi potrivita pentru vesnica pomenire.

Azi e absinth in vene si-n ganduri. Am baut bere :) si stau sub linie. A cata oara… da cu plus, da cu minus? Mai conteaza? Azi I’m in the mood sa ma joc de-a contabila. Cam asa cred ca se intampla intre crucile vietii. Stai, te uiti in urma, te uiti inainte si pasesti mai departe. Intr-un fel sau altul. Inainte sau inapoi.

Se da supralicitata sintagma “iubirea vietii mele”. Ma intreb cateodata ce e mai greu de dus… sa ai sentimentul ca ti-ai intalnit “iubirea vietii”, dar pentru marunte si meschine motive, pentru ca esti infatuat, orb, naiv sau comod o pierzi, asta in cazul in care totusi reusesti sa ajungi la ea, pentru ca viata suge pe partea ta sau n-ai cum s-o atingi? Sau sa te afli in situatia de a fi “iubirea vietii” cuiva? Ce e mai greu sau mai usor de trait? Lipsa iubirii, goliciunea pe dinauntru? Sau vina? Prea multa iubire, din prea multe parti, iubire sub a carei greutate in final te prabusesti, iremediabil? Azi… ma intreb.

De cand ma stiu am fost iubirea vietii cuiva.

Viata mea a inceput prin a fi iubirea vietii unui om a carui viata s-a schimbat radical atunci cand am aparut. Pe de o parte s-a terminat. Si-a ingropat sufletul cu grija, si-a ingropat sinele de pana atunci si s-a pregatit sufleteste pentru… ce urma sa vina. L-a surprins ce-a urmat. L-a surprins felul in care a renascut. In care s-a indragostit. Neconditionat. La prima vedere… Toata viata noastra i-am golit inima de sange. La fiecare prima oara, la primul somn pe umerii lui, primul zambet, primul pas, primul dinte, prima cazatura, prima nota 10, primul examen, primul baiat care a sunat la usa, prima noapte departe de casa, prima luna departe de casa, primul an departe de casa. La fiecare data urmatoare. Ziua in care am promis altcuiva sa-i fiu aproape in restul vietii mele, zi despre care vom mai vorbi, a fost ziua in care uriasul cu jumatate de suflet ingropat a plans cel mai mult.

Am fost “iubirea vietii” si “ratiunea de a trai” a altui om, jumatatea nenanturala a uriasului. O jumatate cu suflet cald, dar aparenta rece, care si-a impachetat ezitarile, esecurile si rateurile in viata in grija purtata mie. Primul om care mi-a indoit umerii.

Apoi am fost iubirea vietii unui pusti timid, care-mi umplea banca de biletele. Care-mi povestea ore intregi la telefon. Care-mi strangea ochii, zambetul si literele strambe in ghiozdanul lui mare, in care pastra cu sfintenie raspunsuri timide la randul lor.

A urmat un om mare. Mare… care si-a facut din viata un scop in sine din a creste copilul din mine si din a ma pazi. Am fost iubirea curata a vietii lui. O iubire cu suisuri si coborasuri ca muntii pe care i-am batut impreuna in fugile noastre de acasa. O iubire la distanta, terminata prematur din cauza ca un copil creste… in ritmul lui. Nu atat de repede pe cat si-ar fi dorit. Pentru ca 160 km x 1 an inseamna o cifra de nesuportat. A continuat sa ma “creasca” chiar si atunci cand zburasem de mult din cuib, sperand sa prinda din nou trenul din care sarise candva. Care suiera pe langa el cu o regularitate si apropiere uimitoare, dar care n-a mai oprit niciodata. A continuat sa ma creasca trimitandu-si prelungirile sa ma poarte peste teren alunecos, strain. Sa-mi puna plombe. La propriu. Cred ca e primul om care a murit din cauza mea. Pe dinauntru.

Apoi a inceput viata.

Intre timp am mai fost “iubirea vietii” unuia caruia i-am calcat sufletul definitiv in picioare in ziua in care i-a murit mama. Ziua in care am pastrat distanta… cand ar fi avut o nevoie organica de aproape. Numele lui cu rezonante de coniac si ferestre spre Piata Sfatului mai apare cateodata in categoria “never heard of again”.

Apoi am fost “iubirea vietii” unui alt copil teribil. Dintr-o facultate oarecare, dintr-un oras oarecare. Un copil plicitisit in relatia lui veche de licean, un copil prea blazat de existenta luminoasa care i se pregatea si care a cautat o cale prin care sa iasa din toate cu fruntea sus. Un copil care a aruncat totul in joc, care si-a determinat familia sa ma transforme in parte esentiala a vietii lor. Ca si cum as fi fost dintotdeauna acolo, menita sa ramana. Un copil care intai a fost prietenul meu. Bun. Colegul de nebunit in anii de facultate. Care a vazut in prietenia asta mai mult decat era. Care si-a proiectat viata dincolo de schimbatul de cursuri. Care a stricat-o in felul asta… cerand prea mult… ca si cel dinaintea lui, prea mult din ce apartinea altuia.

Unuia a carui mare iubire am devenit in timp. Unuia caruia primele cuvinte pe care i le-am adresat vreodata au fost din categoria “sa n-astepti sa te iubesc, eu nu pot sa iubesc, daca te las in preajma-mi e pentru ca nu vreau sa ma plimb singura pe strada”. Doar rostite intr-o maniera mai colorata. Unul care era si el chinuit de umbrele lui. Unul care s-a insinuat natural in fiecare ungher al sufletului meu, in fiecare fel posibil intre un barbat si o femeie. Intre doi copii. Intre doi adulti. Intre doi oameni care au fost sa fie. Unul pentru celalalt. Unul pe care l-am vazut ca fiind linia vietii si a mortii si universul strans la un loc intre bratele mele. Unul pe care l-am iubit… asa cum nu-mi imaginam ca am sa pot vreodata. Asa cum stiu ca am sa pot intotdeauna. Unul caruia i-am promis pentru totdeauna si pentru totdeauna a devenit atat de firesc. Unul care m-a tinut strans de mana cand am nascut copilul nostru. Copilul nostru dorit, visat, framantat sa adune doar ce-i bun si curat din noi doi. Unul. Unul, care s-a confundat atat de mult cu mine, care s-a topit in mine, care s-a uitat pe el, care a facut ca totul sa fim noi… totul… tot ce era bun… dar si tot ce era indoiala. Indoiala de sine. Indoielile noastre. Indoielile mele. Indoieli incat… incat ce?

Pentru o scurta vreme am fost “iubirea vietii” altuia. Iubirea declarata in supralicitata sintagma a altui om mare. A altui “maestru” de la care am invatat, oh, cat am invatat… Unul care a reusit sa ma creasca pe cat n-au reusit toti dinaintea lui la un loc. Unul de la care am invatat ce inseamna sa te joci de-a victima vietii si a celor din preajma, ce inseamna convenabil, ce inseamna schimb, am invatat totul despre afaceri, datorii si site prin care oamenii isi cern trairile si sentimentele. Am invatat totul despre pretending, masti, control, planificare, ambiguu, echivoc si puncte puncte. Puncte menite sa substituie raspunsuri incomode la intrebari care-au zdrentuit incet panglica rosie in care am servit “realitatea”. Am invatat ca aceeasi realitate se poate vinde in nenumarate feluri in functie de audienta. Un om cu multe voci. Un om pe care mi-am mizat viata, intr-o incercare de a alunga indoielile si a le transforma in certitudini. Un om care e drept, m-a ajutat sa-mi gasesc certitudinile.

Un om care s-a sters nu atunci cand ne-am vazut ultima oara, nu atunci cand ne-am vorbit ultima oara, nu atunci cand ne-am scris ultima oara, ci acum… cand lacrimile au cazut pe mana altuia. Lacrimile care s-au incapatanat un timp sa nu vina, lacrimile care au venit sa spele certitudinile, sa le lase curate, sa elibereze suflete, un ochi scaldat in bucurie, ca poate sa arda iar, ca are pentru ce sa arda, un ochi scaldat intr-o tristete adanca, tristete pentru “iubirea vietii mele”. O sintagma supralicitata. Auzita de prea multe ori. O sintagma care apasa. O sintagma pe care la randul meu am folosit-o in momentele in care mi se parea ca nu s-au nascut cuvintele care sa-mi povesteasca sensurile si drumurile lor. Pe care n-am s-o mai rostesc niciodata. A carei vesnica pomenire o jucam azi. O sintagma pe care ma bucur ca o pot trai. Nu e nevoie s-o spun. Cuvintele sunt goale. Sa pot s-o traduc in fiecare zi… ar ajunge.

Ma gandesc ca daca as avea un orgoliu, ar fi magulit sa fie imbaiat in atata iubire. Dar nu mai am… de mult. A murit strivit undeva intre suferinte… ale altora, ale mele. A murit cand am cazut in genunchi, la propriu, si-am urlat mut. Asa cum au facut-o si altii inaintea mea. A murit intr-o vreme pe cand mi se parea ca ma gasesc intr-un film. Ca nu se poate sa fim noi astia aflati in deriva cu pluta pe-o apa in care daca ai cazut, te-ai dus. Doar au murit si salvamarii. Nu ne avem decat pe noi. Un noi care nu poate fi spart intre afaceri. Una din certitudini.

Am chef de joaca.

Imi place sa ma joc, imi inchipui ca terenul meu e format din spatii concentrice printre care zburd in voie, sar dintr-unul in altul, ma dau de-a dura, ma intind intr-un spargat amplu menit sa cuprinda lumea intre coapsele mele. Calare pe situatie, in alte cuvinte.

Imi plac zilele astea parfumate. Imi place cum se simte vara.