Inside out

Azi ne-am uitat la Inside out si la Belle and Sebastien. Si desi am mai avut zile cinefile, parca azi s-au aliniat astrele incat sa ne mai dea un bobarnac in directia viselor (de neatins, sau poate totusi…). Tanarul pirat a spus dupa Belle and Sebastian ca vrea si el asa o viata. Ah, fiul ma-sii, muntzoman, iubitor de utopii! Me proud! Si pe ganduri. 

Drama

Intr-un exces de zel bloggeristic sau poate si din cauza ca nu ma simt in stare sa ma dau jos din pat sa scurm dupa o carte sau telecomanda, am recitit posturile ultimilor ani. Oh, cata drama! Cate superlative! Dar da, ce pot spune… viata mea e un rollercoaster! Serios. Cateodata ma gandesc ca nu prea e nimic extraordinar in ea, ca n-am realizat nimic maret, creativ, inovator, ca nu stie nimeni cine sunt, numele meu nu e scris cu luminite palpaitoare pe vreun panou in Times Square, n-am inventat cerneala si nici n-am salvat cinci copii de la inec sau jungla amazoniana de la taiere, n-am supravietuit unei prabusiri de avion si nici n-am declansat vreo revolutie culturala. So… de unde atata drama?

Well… asa stau lucrurile. Fiecare minut, oricat de nedramatic ar fi el, tot e trait cu maxima intensitate. La K√∂rperwelten am invatat ca fiecare inima are alocate un anumit numar de batai intr-o viata. Oare inima mea cate batai mai are?  

Si oare nu-i mai bine asa, decat sa trecem prin viata amortiti, blazati, plictisiti de moarte (nu ca n-am avea si momente din astea, a nu se intelege gresit). 

Si cum sa-mi povestesc altfel copiii decat ca supercalifragilisticii care sunt! Daca sunt, sunt! 

Asadar drama… multa drama! Ok…:).

OMG, OMG…

…am recitit penultimul post si mi-am dat seama ca n-am scris nimic de bunatatile anului acesta, care pe langa faptul ca a fost cel mai greu an ever, a fost si cel mai plin de adrenalina si momente de intensa fericire. 

Asadar, cum planuiam, am fost pe Camino Portugues cu E., sufletul meu pereche in orice calatorie de anduranta, am mers pe jos din Porto pana in Santiago de Compostella, 210 km in 6 zile. Nu ne-am propus nimic, nici sa gasim iluminare spirituala, nici sa-l apucam pe Dumnezeu de-un picior, nici sa facem concurs de cine merge mai repede, nici sa ne redescoperim pe noi sau prietenia noastra neglijata… nimic. Si a fost extraordinar! De necuprins in cuvinte! Magnific! Am cunoscut multi oameni frumosi, locuri minunate, dar mai ales pe noi! Am invatat ca avem nevoie de mult prea putin pentru a ne bucura autentic! Si ca suntem puternice, incredibil de puternice. Strong-willed badasses! Pe langa toate celelalte calitati, se intelege;).

Am batut Dolomitii in vacanta de rusalii, am urcat pe Castellazzo traversand covoare de zapada netopita si ne-am intins la soare pe terasa unei cabane inchise, unde nu era nici tipenie de om. A se observa starea de bine pe care o am de fiecare data cand sunt departe de oameni. Oare ce ar zice un psihiatru?

Am mers apoi pe jos 24 de ore prin Bavaria. Yep, dintr-o bucata, o zi si o noapte, fara somn, prin soare si prin ploaie torentiala, prin zi si prin noapte,  la deal si la vale, cu bocancii mustind de apa si cu greutatea frustrarilor si asteptarilor coechipierilor in spate. Am reusit, am trecut linia de sosire pe jos, alt sentiment de “I’m on top of the world”!

Am avut o fabuloasa vacanta de vara, o saptamana in muntii tirolezi doar eu si pruncii, pentru prima data in trei, ca ta’su planta de zor la taste. Am urcat pe ghetar, ne-am bulgarit si-am lins turturi, ne-am catarat in copaci si pe munti, ne-am dat cu sania (de vara, pe sine), am explorat pana cadeam lati seara. Si-apoi l-am recuperat pe ta’su si-am petrecut doua saptamani pe-o mica si izolata plaja din Croatia, unde am citit pe pietre si am inotat printre bancuri de pesti urmarind caracatite tarandu-se pe fundul marii. Mai zic doar smochine si peste! Fabulos! Am intalnit pe o alta plaja, nu atat de mica si de izolata, o familie de compatrioti profund dezamagiti de faptul ca in Croatia apa e rece si nu se intampla nimic. Ce orbi, ce orbi cu ochii larg deschisi umbla prin lume! Am ascultat marea sufland la orga in Zadar si-apoi ne-am intors, luand cantecul ei tumultos cu noi pe mica plaja.

Am fost de trei ori in colturi diferite de Australie si in nenumarate alte tari, nu la fel de spectaculoase. M-am facut praf cu niste necunoscuti intr-o carciuma din Japonia dupa ce m-am duelat verbal (si violent) cu prietenul meu D. 

Am avut din nou numeroase dileme, ganduri de noi inceputuri si de noi sfarsituri, de intorsaturi ale soartei, de plecat departe, de aratat degetul sistemului si establishmentului si prostilor! 

B. si E. si-au luat copii si s-au mutat in Allg√§u, la 150 de km de noi, dupa ce timp ce cinci ani am impartit aceeasi strada. Una din marile dureri de pana acum a fost atunci cand am incarcat camionul cu lucrurile lor si-am pornit la drum cu totii, stiind ca acasa ne vom intoarce singuri inapoi. Ne-am vazut insa destul de des si la plecare ni l-au lasat pe Be., prietenul lor (si al nostru acum), care e cel mai bun babysitter pe care si-l poate imagina cineva. Un singuratic nealterat de rahatul din jur, care inca mai poate entuzisma copiii sa faca din rahat prastie. La el a dormit Radu pentru prima data in mai bine de patru ani de cand s-a nascut fara mine sau ta’su. 

Am facut de trei ori amigdalita si anul inca nu s-a incheiat. Never happened before! Pe ultima o sfidez cu tupeu, dupa ce la primele doua antibioticele au fost asa, un fel de frectie la piciorul de lemn.

Imi astept cu nerabdare cadoul de Craciun, care daca va fi ce vreau eu, ne va amesteca din nou cartile… bine de tot :D.

Hai, happy happy joy joy! 

Te uita cum ninge decembre…

…cum chiciura da in fiecare dimineata lumea prin zahar pudra, cum viata merge inainte, in ritmul ei si fara mine, care cu mult prea multa ingamfare ma vad ca pe un ingredient esential al… al cui? Si chiar daca sunt, poate ca “merge si asa”. Whatever, elucubratii de om suferind, ca numa’ cand imi fierb creierii la 40 de grade ma mai opresc din alergat, ma mai uit in jur si mai dau si pe aici.

Cartile anului trecut au fost cele mai pline de imagini si cele mai sarace in text. 

Ieri a fost o astfel de zi, in care tanarul l-a intrebat pe ta’su daca noi suntem casatoriti. A fost dezamagit tare de raspuns, credea ca-s libera, ca m-ar fi luat el de nevasta. Mi-a ciripit la telefon “mama, ich will dich heiraten” de m-am topit, din nou, ca ciocolata la soare si-am iesit un pic din ceata amigdalitei. 

Iese soarele cand intra el pe usa si urla din toti bojocii “Mamaaaaaaaa, saluuuuuuuuut!” Si pentru ca dau prea rar pe acasa, aud asta mult prea rar. Cand ma fac mare vreau sa fiu casnica si mama de 4 copii. Daca ma mai fac mare vreodata. 

Tanara e suava, blajina si dulce, antiteza fortei ce a fost de cand s-a nascut. Daca asta e pubertatea, bring it on, baby! Sa fie pubera pe viata zic! Sau poate e doar linistea dinaintea furtunii?

Oamenii din jur… tot asa. Aia la care nu te astepti te tot intreaba de sanatate si iti ofera din senin ajutor, cand tu n-ai fi indraznit sa ceri niciodata, iar aia carora le-ai dat munti din timpul, energia si sufletul tau in cel mai bun caz iti ureaza un advent frumos (ca de cand ne-am nemtit musai sa ne gratulam si de advent), in cel mai rau caz nici macar nu-si mai aduc aminte cand e ziua ta. 

Copilul din mine (ca doar nici pitzi, nici supermata, nici carierista si nici globetrottera nu se dedau la asemenea actiuni meschine) scoate degetul din buzunar si susura candid un “daca voi nu ma vreti, eu nici atat”.

So, advent frumos!;)

And so it goes…

… am “furat” titlul, pentu ca n-am gasit altul mai potrivit. 

Stiti visele alea pe care le purtam cu noi ani de zile si le tot impingem departe in viitor pentru ca nu e momentul potrivit, sau nu avem putere, sau bani, sau concediu, sau timp, sau ceilalti au nevoie de noi, sau… Si apoi momentul in care poc, te loveste ca un dop de sampanie gandul ca tu esti de fapt obstacolul major in a-ti implini visele, dorintele, gandurile.

Visez de douazeci de ani la Camino de Santiago. Visez asa, pe furate, fara sa indraznesc sa ma gandesc mai de aproape cum ar fi daca… Citesc carti, ma uit la filme si ma gandesc ca intr-o zi am sa fac si eu Drumul. Sute de kilometri pe jos, doar cu cateva lucruri in rucsac, in liniste, detasare, frumusete, suferinta… Cum ii sta bine oricarui pelerin. De atunci mi-am linistit foamea de locuri si experiente noi calatorind din plin, foamea de liniste, solitudine si natura urcand pe munti in aproape fiecare weekend din an, indiferent de anotimp, de vreme. 

Miercuri, dupa ce am vazut un film despre PCT, m-a lovit iar nostalgia… Si odata cu ea sentimentul ala de traieste clipa, acum, nu peste 30 de ani. Acum. Ta’su e supportive, ca intotdeauna. Omul asta crede in mine cand nici macar eu nu mai cred. El e busola mea, ma tine pe drum cand nu-s singura incotro s-o iau si crede ca pot munta muntii din loc, in ciuda faptului ca ma sufla vantul. 

Asa ca am inceput sa ma pregatesc. Probabil va fi iunie. I’ll keep you posted.

Am citit zilele astea pana mi-au intrat ochii in greva, am inceput sa fac liste cu ce am, ce-mi mai trebuie, cu etapele drumului, sa citesc despre diversele variante, sa ma hotarasc asupra uneia. Va fi Caminho Portugues. De la Porto pe coasta pana la granita cu Spania,  spre Finisterre, trecand prin Santiago de Compostella. Bine peste 350 km pe jos. Daca-mi voi imparti calatoria cu cineva drag, atunci mai putin, ceva peste 250, pana in Santiago. 

Am o lista lunga, dar nu trebuie sa-mi cumpar incaltari. Sunt sigura ca renegatii mei de nadejde vor face fata cu succes. Restul am sa documentez aici.

So it goes… Can’t wait for it!