Azi… m-am jucat de-a pasarea Phoenix :). O zi potrivita pentru vesnica pomenire.
Azi e absinth in vene si-n ganduri. Am baut bere :) si stau sub linie. A cata oara… da cu plus, da cu minus? Mai conteaza? Azi I’m in the mood sa ma joc de-a contabila. Cam asa cred ca se intampla intre crucile vietii. Stai, te uiti in urma, te uiti inainte si pasesti mai departe. Intr-un fel sau altul. Inainte sau inapoi.
Se da supralicitata sintagma “iubirea vietii mele”. Ma intreb cateodata ce e mai greu de dus… sa ai sentimentul ca ti-ai intalnit “iubirea vietii”, dar pentru marunte si meschine motive, pentru ca esti infatuat, orb, naiv sau comod o pierzi, asta in cazul in care totusi reusesti sa ajungi la ea, pentru ca viata suge pe partea ta sau n-ai cum s-o atingi? Sau sa te afli in situatia de a fi “iubirea vietii” cuiva? Ce e mai greu sau mai usor de trait? Lipsa iubirii, goliciunea pe dinauntru? Sau vina? Prea multa iubire, din prea multe parti, iubire sub a carei greutate in final te prabusesti, iremediabil? Azi… ma intreb.
De cand ma stiu am fost iubirea vietii cuiva.
Viata mea a inceput prin a fi iubirea vietii unui om a carui viata s-a schimbat radical atunci cand am aparut. Pe de o parte s-a terminat. Si-a ingropat sufletul cu grija, si-a ingropat sinele de pana atunci si s-a pregatit sufleteste pentru… ce urma sa vina. L-a surprins ce-a urmat. L-a surprins felul in care a renascut. In care s-a indragostit. Neconditionat. La prima vedere… Toata viata noastra i-am golit inima de sange. La fiecare prima oara, la primul somn pe umerii lui, primul zambet, primul pas, primul dinte, prima cazatura, prima nota 10, primul examen, primul baiat care a sunat la usa, prima noapte departe de casa, prima luna departe de casa, primul an departe de casa. La fiecare data urmatoare. Ziua in care am promis altcuiva sa-i fiu aproape in restul vietii mele, zi despre care vom mai vorbi, a fost ziua in care uriasul cu jumatate de suflet ingropat a plans cel mai mult.
Am fost “iubirea vietii” si “ratiunea de a trai” a altui om, jumatatea nenanturala a uriasului. O jumatate cu suflet cald, dar aparenta rece, care si-a impachetat ezitarile, esecurile si rateurile in viata in grija purtata mie. Primul om care mi-a indoit umerii.
Apoi am fost iubirea vietii unui pusti timid, care-mi umplea banca de biletele. Care-mi povestea ore intregi la telefon. Care-mi strangea ochii, zambetul si literele strambe in ghiozdanul lui mare, in care pastra cu sfintenie raspunsuri timide la randul lor.
A urmat un om mare. Mare… care si-a facut din viata un scop in sine din a creste copilul din mine si din a ma pazi. Am fost iubirea curata a vietii lui. O iubire cu suisuri si coborasuri ca muntii pe care i-am batut impreuna in fugile noastre de acasa. O iubire la distanta, terminata prematur din cauza ca un copil creste… in ritmul lui. Nu atat de repede pe cat si-ar fi dorit. Pentru ca 160 km x 1 an inseamna o cifra de nesuportat. A continuat sa ma “creasca” chiar si atunci cand zburasem de mult din cuib, sperand sa prinda din nou trenul din care sarise candva. Care suiera pe langa el cu o regularitate si apropiere uimitoare, dar care n-a mai oprit niciodata. A continuat sa ma creasca trimitandu-si prelungirile sa ma poarte peste teren alunecos, strain. Sa-mi puna plombe. La propriu. Cred ca e primul om care a murit din cauza mea. Pe dinauntru.
Apoi a inceput viata.
Intre timp am mai fost “iubirea vietii” unuia caruia i-am calcat sufletul definitiv in picioare in ziua in care i-a murit mama. Ziua in care am pastrat distanta… cand ar fi avut o nevoie organica de aproape. Numele lui cu rezonante de coniac si ferestre spre Piata Sfatului mai apare cateodata in categoria “never heard of again”.
Apoi am fost “iubirea vietii” unui alt copil teribil. Dintr-o facultate oarecare, dintr-un oras oarecare. Un copil plicitisit in relatia lui veche de licean, un copil prea blazat de existenta luminoasa care i se pregatea si care a cautat o cale prin care sa iasa din toate cu fruntea sus. Un copil care a aruncat totul in joc, care si-a determinat familia sa ma transforme in parte esentiala a vietii lor. Ca si cum as fi fost dintotdeauna acolo, menita sa ramana. Un copil care intai a fost prietenul meu. Bun. Colegul de nebunit in anii de facultate. Care a vazut in prietenia asta mai mult decat era. Care si-a proiectat viata dincolo de schimbatul de cursuri. Care a stricat-o in felul asta… cerand prea mult… ca si cel dinaintea lui, prea mult din ce apartinea altuia.
Unuia a carui mare iubire am devenit in timp. Unuia caruia primele cuvinte pe care i le-am adresat vreodata au fost din categoria “sa n-astepti sa te iubesc, eu nu pot sa iubesc, daca te las in preajma-mi e pentru ca nu vreau sa ma plimb singura pe strada”. Doar rostite intr-o maniera mai colorata. Unul care era si el chinuit de umbrele lui. Unul care s-a insinuat natural in fiecare ungher al sufletului meu, in fiecare fel posibil intre un barbat si o femeie. Intre doi copii. Intre doi adulti. Intre doi oameni care au fost sa fie. Unul pentru celalalt. Unul pe care l-am vazut ca fiind linia vietii si a mortii si universul strans la un loc intre bratele mele. Unul pe care l-am iubit… asa cum nu-mi imaginam ca am sa pot vreodata. Asa cum stiu ca am sa pot intotdeauna. Unul caruia i-am promis pentru totdeauna si pentru totdeauna a devenit atat de firesc. Unul care m-a tinut strans de mana cand am nascut copilul nostru. Copilul nostru dorit, visat, framantat sa adune doar ce-i bun si curat din noi doi. Unul. Unul, care s-a confundat atat de mult cu mine, care s-a topit in mine, care s-a uitat pe el, care a facut ca totul sa fim noi… totul… tot ce era bun… dar si tot ce era indoiala. Indoiala de sine. Indoielile noastre. Indoielile mele. Indoieli incat… incat ce?
Pentru o scurta vreme am fost “iubirea vietii” altuia. Iubirea declarata in supralicitata sintagma a altui om mare. A altui “maestru” de la care am invatat, oh, cat am invatat… Unul care a reusit sa ma creasca pe cat n-au reusit toti dinaintea lui la un loc. Unul de la care am invatat ce inseamna sa te joci de-a victima vietii si a celor din preajma, ce inseamna convenabil, ce inseamna schimb, am invatat totul despre afaceri, datorii si site prin care oamenii isi cern trairile si sentimentele. Am invatat totul despre pretending, masti, control, planificare, ambiguu, echivoc si puncte puncte. Puncte menite sa substituie raspunsuri incomode la intrebari care-au zdrentuit incet panglica rosie in care am servit “realitatea”. Am invatat ca aceeasi realitate se poate vinde in nenumarate feluri in functie de audienta. Un om cu multe voci. Un om pe care mi-am mizat viata, intr-o incercare de a alunga indoielile si a le transforma in certitudini. Un om care e drept, m-a ajutat sa-mi gasesc certitudinile.
Un om care s-a sters nu atunci cand ne-am vazut ultima oara, nu atunci cand ne-am vorbit ultima oara, nu atunci cand ne-am scris ultima oara, ci acum… cand lacrimile au cazut pe mana altuia. Lacrimile care s-au incapatanat un timp sa nu vina, lacrimile care au venit sa spele certitudinile, sa le lase curate, sa elibereze suflete, un ochi scaldat in bucurie, ca poate sa arda iar, ca are pentru ce sa arda, un ochi scaldat intr-o tristete adanca, tristete pentru “iubirea vietii mele”. O sintagma supralicitata. Auzita de prea multe ori. O sintagma care apasa. O sintagma pe care la randul meu am folosit-o in momentele in care mi se parea ca nu s-au nascut cuvintele care sa-mi povesteasca sensurile si drumurile lor. Pe care n-am s-o mai rostesc niciodata. A carei vesnica pomenire o jucam azi. O sintagma pe care ma bucur ca o pot trai. Nu e nevoie s-o spun. Cuvintele sunt goale. Sa pot s-o traduc in fiecare zi… ar ajunge.
Ma gandesc ca daca as avea un orgoliu, ar fi magulit sa fie imbaiat in atata iubire. Dar nu mai am… de mult. A murit strivit undeva intre suferinte… ale altora, ale mele. A murit cand am cazut in genunchi, la propriu, si-am urlat mut. Asa cum au facut-o si altii inaintea mea. A murit intr-o vreme pe cand mi se parea ca ma gasesc intr-un film. Ca nu se poate sa fim noi astia aflati in deriva cu pluta pe-o apa in care daca ai cazut, te-ai dus. Doar au murit si salvamarii. Nu ne avem decat pe noi. Un noi care nu poate fi spart intre afaceri. Una din certitudini.