Good bye first steps, travelogue, wonderland, welcome ICU! Sau cum ii mai spune pe romaneste, reanimare. M-am gandit mult daca sa schimb dulcele grai pe scriituri mai prozaice, dar mai aproape de realitate, intr-una din limbile adoptive. Sau adoptate, depinde din ce unghi ne uitam la situatie. Continuam intr-o combinatie, la urma urmei asta-i locul meu de joaca, fara pretentii literate sau literare (nu, alaturarea nu e deloc intamplatoare). Evident, aici totul se invarte in jurul meu.
Si acum, sa incepem analiza tragand clopote care, sper eu, nu ma vor mai lasa sa adorm. Life is too good to be wasted hibernand. Sa ajungi sa constientizezi si sa accepti ca traiesti de fapt intr-o amorteala continua, sclav al unor conveniente sociale si al unui sistem care te strange in chingi, iar tu, ca un obedient model mai si multumesti pentru asta, nu e usor, insa cred ca sunt foarte multi oameni care ating punctul asta. Greul incepe atunci cand e vorba de rupt lanturi si nu doar de schimbat colivia. E o anume inertie care ne tine pe loc. Mascata in altruismul grijilor si gandurilor despre impactul pe care deciziile noastre le-ar avea asupra celor apropiati. In “valori” date mai departe din tata-n fiu, in borne pe care “trebuie” sa le atingem. Pentru ca asa se face. No no, nu intelegeti gresit, eu nu sunt o revolutionara, o rebela, o alternativa, o neadaptata.
Sunt o fetita obisnuita, cuminte, fiica, sotie si mama model, membru de vaza al acvariului in care se desfasoara existenta noastra, un fel de supermata (cum “cu drag” ma alinta o fatuca din alta viata), alergatoare de performanta in roata de hamster, cu un pic de zvac ce-i drept. Care zvac, din cand in cand, m-a insufletit si m-a purtat in situatii, oameni, locuri, ganduri si scrieri in care de fapt ma regasesc pe mine, cea despuiata de conventii si de influente, pe mine, atat. In care ma simt acasa, ma simt bine cu mine.
De aproape doi ani dureaza moartea clinica a zvacului. Au fost zile grele, in care l-am privit de aproape cum statea asa muribund, am tesut strategii despre cum l-as putea resuscita, ce i-as putea oferi, cum l-as putea motiva sa ma poarte iar, sa ma umple de viata pana la ultimul por, sa ma faca sa cant si sa dansez fara motiv, sa… sa…
De aproape doi ani ma intreb what’s wrong with me. Am fost cuminte sau am pastrat aparenta cuminteniei, am facut ce mi s-a spus, am invatat bine, mi-am tinut “rebeliunile” in frau, am mers la facultate, mi-am gasit jumatatea, ne-am luat, am emigrat doar cu o valiza de haine, am construit o cariera, am facut copii, am facut o casa (well, m-am inlantuit c-o banca draguta pentru urmatorii treizeci de ani), am plantat un pom. Mai multi. Am langa mine un om pentru care simt ca I am the difference, am prunci superbi si prieteni buni. Pentru care nu am timp, am o agenda incarcata. Am un job caldut cu un titlu dragut, asezonat cu putin (mai mult) stress, schimbari si multi multi omuleti, sa nu cumva sa ma plictisesc sau sa trec neobservata. Sunt implicata in activitati comunitare, in comitete de parinti, semnez petitii, donez pentru cauze nobile. Imi ajut prietenii, cunoscutii, am grija de copiii altora, jonglez intre dorinta de a fi cu ai mei si diverse “obligatii”, incercand sa multumesc pe toata lumea. Fac cumparaturi, gatesc, spal si calc rufe, fac curatenie, teme cu copilul mare, construiesc trenuri cu copilul mic, plantez flori, tund iarba. Ta’su imi ia mult de pe umeri, insa mai ramane destul… Aparent sunt o mama devotata: incerc sa tin cont de nevoile copiilor mei, dormim impreuna, alaptez, ne tinem mult in brate, ne ascultam. Sigur, in limitele timpului pe care il avem, usor de ghicit, nu-i asa? Fac frumos la petreceri, in meetinguri, cand se cere, potrivit ocaziei. Imi pun uneori o masca studiata, dincolo de care putini reusesc sa vada. Traiesc intre rafturi de carti, filme, gadgeturi, intre intalniri si programari, intre ceai si cafea. Am facut tot ce scrie la carte. Acum multi multi ani am primit pentru mai departe o lista cu to dos. Le-am adoptat ca borne pe drumul cel bun. Cand faci totul ca la carte, se cheama ca esti pe drumul cel bun, nu-i asa? Bifat, bifat, bifat… undeva intre bifele astea m-am pierdut, l-am pierdut pe zvac, scanteia, dorinta. Sunt un robot. Un android cu amintiri dintr-o alta viata.
Nu sunt depresiva. Sunt obosita si trista si simt ca ma aflu pe un drum plin de amanari si compromisuri, nu prea mai stiu cum am ajuns aici, nu prea mai stiu unde vreau de fapt sa ajung. Unde e cel mai bine pentru mine, pentru cei din jurul meu, care e cel mai usor compromis. Am totul si in acelasi timp realizez ca am nevoie de mult mai putin. Ca totul asta e prea mare si eu ma simt zdrobita de el. Ca am pierdut din vedere esentialul, samburele, ca sunt mai mult cocon decat fluture.
Am vise si planuri sub piele si simt ca inca mai am putere sa mut muntii din loc. Mai lucida ca acum rareori am fost. Poate pentru ca ma simt iar pe marginea prapastiei. Fizic si psihic. It’s now or never. It’s now.