Weekend cald cu prieteni dragi, plozi care se cearta, se impaca, aluneca, sar, se ridica, urla, rad cu lacrimi… Lene casnica, unii dorm, altii stau pe net, la televizor e o tanti care gateste divin. In asteptarea micului dejun supranumitul mazarica/morcoveata/mutulica s-a inscris in sfarsit la cuvant. De azi comunica intr-un stramos de Morse ceva cu ta’su. Life is good, hope is here!
Far far away
La inceputul acestui post se cere sa subliniem idilicul si frumusetea locatiei in care ne petrecem actuala etapa din viata (Lebensabschnitt pare a fi unul din cuvintele preferate ale teutonilor)… un satuc linistit, de poveste, cu patina, case vechi, suri, soproane, ghivece de flori la ferestre, gradini pline de flori, brazi impodobiti, lumini de sarbatoare, cai, vacute si pisici lenese ce traverseaza agale strazile inguste cand nici nu te astepti. Un satuc fara prea multi straini, in care majoritatea locuitorilor sunt aici din tata in fiu, in care ne simtim bine, in care Iris si-a facut prieteni…
Un satuc in care pana acum nu trairam stigma de a fi romani. Cu zece ani in urma, cand abia descalecaseram in tara teutonilor si inca eram coplesiti de dorul de casa, am auzit un cuplu vorbind romaneste in statia de autobuz. Ne-am apropiat sfios, aproape cu evlavie si le-am spus buna seara. Si tare ne-am mai socat cand concetatenii ne-au ignorat cu desavarsire, s-au indepartat cativa pasi si si-au continuat conversatia in germana. Tre’ sa recunosc ca n-a trecut mult timp dupa aceea si tare bine i-am inteles pe oamenii din statia de autobuz. Mai ca ma vad facand acelasi lucru…
In aceasta idila rurala, vecinii nostri si prietenii lor, care au o ferma de cai, l-au angajat in decembrie 2011 pe Emanuel din Bistrita ingrijitor la cai… din cand in cand noi mai traduceam pentru ca barierele limbii nasteau adevarate drame in comunicare. Oamenii s-au dat peste cap sa-i faca sederea usoara si sa-i asigure ce au nevoie, pana si crema de maini a primit Emanuel din Bistrita, sa nu cumva sa i se aspreasca mainile de la lopata cu care ranea la cai.
Well, nu dupa mult timp si anume in ianuarie, Emanuel din Bistrita a anuntat ca doreste sa plece in concediu in februarie, desi pe aceste meleaguri atunci cand incepi sa lucrezi undeva, de obicei pleci in concediu mai tarziu, asa, macar dupa cateva luni muncite. Dar cum oamenii cumsecade de aici, cum spuneam, voiau sa-i faca sederea usoara, s-au invoit sa-l lase sa plece acasa, in concediu… de unde ma suna Emanuel aseara si cu un tupeu fantastic, imi spune ca ar trebui sa le spun angajatorilor ca el nu se mai intoarce. Si cand l-am intrebat de ce nu le spune el, a zis ca i-e tarsa sa se chinuie sa vorbeasca germana si n-are chef sa dea explicatii. Uite-asa brusc si dintr-o data – sau poate nu? – Emanuel a hotarat ca mai bine sta la coada vacii in Bistrita decat la coada calului in Graß. De mult nu mi-a mai fost atat de rusine ca aseara, cand a trebuit sa le spun oamenilor alora, care se bazau pe angajatul lor, ca ala nu mai vine inapoi… si mai zice Emanuel: “… noi ramanem prieteni, ca doar noi nu ne-am certat, nu?”
Nu, nu ramanem prieteni si nici n-am fost vreodata. Am fost doar niste fraieri care si-au rupt din timpul si sarmalele lor ca sa-i usureze boului strainatatea. Oameni ca Emanuel si ai lui sunt motivul pentru care alti oameni de prin alte parti sunt plini de prejudecati cand aud de romani. Si pe buna dreptate. Tare imi vine sa ma duc sa cer pasaport german si zau ca n-as avea nici o remuscare sa-l dau inapoi pe ala romanesc, desi pare ca se poate sa-l pastrez…
Si da, nu exista zi in care sa nu ma bucur si umplu de recunostinta ca sunt unde sunt… far far away.
Impresii de calatorie. Reloaded.
Data stelara 14+ceva. Zice-se ca nu-s doua la fel, nu pot decat sa fiu de acord. De data asta avem o multime de wehwehchen, mai mult sau mai putin inchipuite, dar extreeeeeem de chinuitoare.
La o scurta trecere in revista, se evidentiaza cu succes lacrimosa: pe strada, in masina, la citit, la uitat la tembelizor. Grav, grav de tot. Am plans la Megamind si la The Incredibles, mai patetic de atat nu se poate. Am scos de la naftalina toate rochiile de mult nepurtate, la mare cautare fiind Empire style combinat cu ciorapi de toate culorile si ugg(ly) boots, cum le zice colegul B. Da, ala cu sarmalele.
Si changing moods asezonate mai ales cu taceri luuuungi si introspectii si mai lungi.
Si mai e foamea… crunta pana acum vreo doua saptamani, acum relativ sub control.
Si dimensiunile, ah dimensiunile in continua schimbare. Intr-un acces de frustrare, dupa o abstinenta de shopping de mai bine de juma’ de an (nu, nu de asta eram frustrata, ci de faptul ca nici macar tunicile marimea 38 nu arata imbietor pe mine, ca sa nu mai amintim de faptul ca 34-36 sunt istorie), am dat iama sambata prin departamentele de specialitate si am achizitionat, sub privirile resemnate ale lu’ ta’su, patru, daaaaa PATRU perechi de pantaloni… larguti ei de felul lor, insa immer noch marimea XS. Of course, nu la normalos ci la marimi speciale. Sac!
Ar mai fi aventurile de la birou. Fetze cazute si dezamagite. Mailuri care anunta news-ul peste mari si tari. Mobbing si referiri la paragrafe de lege. Debates on radiatii. Cucoane curioase care ma inghesuie in bucatarie intre automatul de cafea si cel de sifon si incep interogatoriul: “Si, stii ce e? Vrei sa stii, cand, cum, unde? Da’ de ce?” Colegul E., cu care de vreo cateva zile impart acelasi birou, companionul de India care se stia in ale cremelor de fata si laptilor de corp mai bine decat orice purtatoare de sani, si-a facut ordine in salata de cabluri de sub birou si face misto cu colegul J. Cica e pregatit tunelul, la momentul z va aluneca sub scaun, va ajunge pe partea mea si va sta in pozitia jucatorilor de rugby pe punctul sa prinda mingea. Intrebarea zilei a fost “Are your breasts getting bigger?” Continui sa ma minunez cat de frumos si de entertaining e sa impart aerul cu un gigel si nu cu o mimoza prefacuta si calcatoare peste cadavre. De azi militez pentru birourile, celulele si aglomeratiile mixte. Si recunosc deschis ca nu-mi place deloc sa-mi pierd vremea intre muieri, am o mana de prietene bune, da’ si astea mi-s cateodata prea mult. Noroc ca ne iubim asa cum suntem. Draga mea Evi mi-a adus azi prajitura cu smochine.
Tot azi una oarecare mi-a zis pe hol: “Gut hast du das gemacht! Das Land braucht Kinder!”. Mi-am imaginat-o cu mustata si-o svastica tatuata pe frunte. Piei Satana!
Last but not least, categoria diverse: rau, rau si iar rau. Tuse. Ameteli si ceata pe ochi. Negru. Bum-bum, 140 de batai pe minut. Proteine. Cateodata gasesc amuzante acesteeee, sa le spunem situatii, cand insa se intampla la viteze mari pe autostrada in timp ce ma tin de covrig, nu mai e lustig deloc.
Irisu’ e happy. Se bucura, face planuri… de Craciun a desenat o casa cu multe ferestre. Sub fiecare dintre ele era cate un nume, ea, noi, Bubu, Bibi. Pe usa scria “Familie”. Iar sub fereastra cea mai inalta, de la mansarda, scria Felix. Desi ea isi doreste o sora. Pentru ea inca nu are nume. Asa ca the new addition inca e chemat(a) “mazarica”.
Griji, griji multe. Kerry a nascut un copil cu Apert Syndrome. Iar la inceput au fost radiatii si gaze de narcoza. Asa ca griji, griji multe… poate totusi vom fi… bine, in patru.
Multumire de pisica pe soba. Si vise noi…
Il gattopardo
Nu, nu despre al lui Lampedusa e vorba, ci despre un ghepard nürnbergian, care a sarit peste gardul de trei metri al iatacurilor ghepardoase si a atacat un ponei! Sangreeeeeeee proaspat :D. Care ponei, suparat ca a fost deranjat din activitatile sale pasnico-pascatoare, l-a cotonogit bine cu copitele din dotare. Stirea mai zice ca ghepardul a fost anesteziat si adus in siguranta, insa inca nu a fost transportat din nou in vastele sale apartamente, pentru ca mai trebuie sa se refaca in urma vanatailor cu generozitate impartite de ponei.
Deci, se poate… captivi din toate tarile, uniti-va :D!
“Piercing”, she said…
Toti in bucatarie (ca numa’ acolo se pot infaptui anumite activitati culinare si numa’ acolo avem semnal la mobil ;)), ta’su presteaza un risotto, io ma telefonez cu amicii, iar Irisu’ rontaie la niste Molenaartje Corn Peanuts. Ea in marine look, cu cigarette jeans si tricou alb bleumarin, cu un pufulete la mijlocul buzei de jos, se uita in ochii mei si zice angelic:
– Uite, mama, piercing! Si da asa din buza si din pufulete in acelasi timp.
Noi doi, stana de piatra, pana ta’su da intr-un ras nervos uitandu-se la fata mea, in continuare impietrita. Am ras si io, ce sa fac? :D