Are ursuletz? N-aaaaaare ursuleeeetz!

Daca exista vreo gasca de personaje pe care nu le pot inghiti nici cu zece lamai, ea e formata din Winnie the Pooh si prietenii sai. Problema e ca ursuletzul asta putin retardat, care n-are nimic altceva la etajul de sus in afara de bai in miere e peste tot! Se pare ca multi au o slabiciune pentru el! Help!

Daca la Iris l-am putut ocoli elegant, la outfits pentru colocatar la fel, cand vine vorba de prosopele, halatzele, stickere si alti lilieci, Winnie the Pooh e peste tot. Si io ma ambitionez sa-l ignoram in continuare. Pentru ca nu-mi place de el, am zis!

Ne-am cumparat covoare in Wohnzimmer. Adica i-am cumparat Tomelului covoare, ca noua ne placea mai tare fara. Da’ parchetului nuuuuu, dupa o luna de baletat catzelul pe el, arata ca si cum l-ar fi calcat hoarde de oameni vreme de cinci ani. Tom aluneca, punea frana cu ghearele si decora… iar noi tremuram sa nu-si scranteasca vreo labuta la ce aterizari pe burta tragea. So, cum am luat covoarele, a inceput sa le marcheze :). Adica sa vomite pe ele. Pe toate trei. Eu borasc in rand cu el (dar, sa ne intelegem, NU pe covor), ta’su se joaca de-a omul de serviciu. Ieri s-a revoltat ca petrece mai mult timp in urma cainelui decat cu copila. Cam asa e. Ce ne facem?

Mai am puseuri de nesting syndrome, scormonesc ca dementa prin pivnita dupa cutii cu haine de bebelusi dupa care-mi dau duhul carandu-le pe scari pana ma apuca prematurele contractii, citesc recenzii, care-i ultimul scaun de masina cu “sehr gut”, fac liste peste liste… da’ inca n-am ajuns sa ma relaxez asa cum zice tanti Mongan. Probabil cand l-oi livra pe tartan, cine stie?

Mnealui se dovedeste a fi de gasca pana acum, nu mai sta ca pe scaun, esteeee! Sta in cap si face bule probabil. Cand a zis Evi ca intai apare burta si dupa cinci minute si eu, mi-am dat seama ca n-am poze cu ea. Da’ deloc deloc. Nici macar nu mai stiu pe unde-i aparatul foto, nu stiu unde-i obiectivul de 50… Poate reusim totusi sa-i tragem o poza, o pictura si un gips burtii pana nu se intoarce la dimensiunile de dinainte.

Ca tot vorbiram de Tom, nu-i mai e frica de scari, azi m-am trezit cu el in dormitor, se panicase pesemne ca-s acasa si nu cobor.

Pivinita e plina cu mobile si cutii care se asteapta montate si desfacute in camera tartanului… asa, de chichi, sa aiba si el o camera a lui cu numele, pentru ca stim deja ca va campa cu noi zi si noapte, asa cum a facut si sora-sa si ce bine a fost.

In rest astept sa vina primavara si concediul prenatal.

A, in afara de Winnie the Pooh, mai am o fobie: puberii, tinere sperante. Poate Irisu’ nu va fi atat de scarboasa in acea etapa a vietii ei, cum este acum fiica vecinilor, insa tare ma tem ca ne imbatam cu apa rece.

Jos pubertatea si Winnie the Pooh!

Paralele

Daca la Iris stiam exact in ce saptamana ma aflu, acum sunt cam pe dinafara, timpul a devenit relativ, nu prea mai inseamna mare lucru. Cred ca ar fi saptamana 26… Daca la Iris ma simteam vitala, agila, alerta, acum sunt ca o uriasa pisica pe soba, inceata, cu dor de caldura, de cuib.

Ah, si in tot acest balet lent, cand sa grabesc ritmul intr-o buna dimineata inainte de servici, m-am rostogolit pe scari intr-o acrobatie de zile mari. Joia trecuta. O cazatura spectaculoasa, din scara in scara, hilara, dupa care nu stiam ce sa fac mai intai, sa rad sau sa plang? Ta’su, care de obicei e un gentlemen iubitor de vinuri bune, a facut miercuri seara pe depanatorul TV (da, da dupa un an de campat in gradina, am reusit sa urcam antena de satelit pe casa, uraaaaaa) pana spre miezul noptii. Si ca un depanator adevarat, umbla cu lampa de miner, surubelnita si berea dupa el prin dormitor, accesorii indispensabile care au ramas raspandite prin iatacul nostru de taina cand, in miez de noapte, imbatat de succes, ta’su cazu lat intre pernele conjugale. A doua zi in rutina nebuna de trezit, plimbat cainele, facut micul dejun, trezit copilul, mancat, spalat, imbracat, galopat, campul de batalie a ramas populat cu resturile luptei din seara precedenta, pe care, odata ce ta’su a demarat in tromba catre scoala Irisului, m-am dus catinel sa le strang. Si uite-asa, gata pentru o noua zi, frumos gatita si frumos mirositoare, cu mainile pline cu: surubelnita, lampa de miner, sticla de bere pe jumatate plina, esarfa, telefoane, ceas si cercei, coboram scara spre catelul care ma astepta dand din coada la picioarele ei.

Mai ramasesera doar cinci trepte de trecut cand am alunecat pe lemnul neted, am plonjat pe spate si-am luat-o la vale din scara in scara pana am aterizat la picioarele sus-mentionatului catel, total nedumerit de uruitul brusc si de ploaia de lucruri care s-a abatut asupra noastra, cum spuneam: surubelnita, lampa de miner, sticla de bere pe jumatate plina, esarfa, telefoane, ceas si cercei. Sticla de bere, dupa un triplu flic-flac in aer s-a prabusit la podea intr-un geamat spumos, s-a invartit ca la jocul cu invartitul sticlei :D scuipand in jur cununi de spuma intinse pe-o raza de un metru in jurul nostru. Cum spuneam, rasu’-plansu’. Din fericire am aterizat pe fund si nu frontal pe burta, din nefericire, discurile si incheieturile mele si asa destul de instabile sub influenta mormonilor, au primit lovitura de gratie. Cu greu am revenit in pozitie bipeda, m-am schimbat (remember ploaia de bere?) si-am plecat la servici, unde chinuita de potentialele scenarii de groaza care se pot derula in urma unei asemenea cazaturi (traiasca internetul datator de panica) am mers la spital pentru a vedea cum se simte colocatarul scuturat ceva mai inainte. Totul parea ok, ceea ce era cel mai important, dar la spital alti panic makers, ar fi trebuit sa raman peste noapte acolo, m-au pus sa semnez ca plec fara sa tin cont de sfatul medicului si… am plecat. A trecut o saptamana, prietenul misca voios, totul e bine cand se termina cu bine.

In urma acestei intamplari sunt si mai sigura ca n-as vrea sa-l intampinam pe camarad la spital. Sper sa fie de gasca si sa se intoarca, pentru a putea sa-l aduc pe lume in casa in care de altfel a fost conceput. Vreau sa ne fie despartirea lina, usoara, in tihna, sa-l respir spre lume, sa-i dau timp sa alunece usor catre mainile lu’ ta’su ce vor sta sa-l prinda, sa fiu invaluita de muzica mea, de caldura casei mele, de lumari aprinse, uleiuri parfumate si sosete colorate, sa nu fim santajati de nimeni sa-i donam celulele stem, placenta sau sa ajung material didactic pentru vreun tanar chirurg dornic de cezariene. Si da, eu chiar iubesc chirurgii in general, am cunoscut destui pana acum si inteleg rostul cezarienei in a salva viata mamei sau a copilului sau cand pur si simplu nu exista alta cale pentru a termina totul cu bine, sunt fericita ca traiesc vremuri in care exista alternativa cezarienei in fata unei morti sigure.

Insa am un profund dispret pentru sistemul medical care chiar si aici coteste mult prea usor catre bisturiu cand o nastere dureaza mai mult decat prevede orarul standard sau moodul medicului de serviciu, sau mai rau, pentru cezariana “la cerere”, cand mai apare cate-o pizdoleta inspaimantata de dureri sau tremurand la gandul anumitor modificari anatomice. Si my holy hat, e plina lumea de astfel de creatii superficiale care habar n-au pe ce lume traiesc si ce inseamna sa treci prin experienta unei nasteri. Nu ca eu as fi stiut inainte de Iris, nu, insa imi dau credit pentru ca am incercat, am reusit si m-am regasit mult mai femeie, mai puternica, mai constienta de trupul si de limitele mele, de cautari, de drumul meu decat am fost vreodata. Si-abia astept sa vad unde ma va duce vantul in iulie… Iulie, din nou :).

Va fi odata ca niciodata…

… aceeasi putere de a muta muntii din loc, aceasi credinta in mine si-n drumul meu, aceeasi dependenta si independenta, aceeasi dragoste mare. Il visez deja mare, bronzat, cu parul dezordonat si primii doi nasturi ai camasii deschisi, la fel de barbat ca ilustrii sai inaintasi pe linie materna :D (nu ca ta’su n-ar avea gene bune, nuuu, da’ daca fiica-sa a luat din plin de la el, mi se pare only fair ca nenumitul ce va sa vina curand sa se arunce mai in partea mea, asa…).

Va fi odata ca niciodata un pic de odihna, poate… aceeasi pace, impacare, lumina, a caror apropiere incep sa le simt deja. Not brave, not crazy, just educated, nu? Parca asa suna wishful thinking. Incepem sa facem liste cu ce avem nevoie si planuri concrete de intampinat noul membru al familiei acasa, in cuib, fara agresiuni interventioniste sau interventii agresive din partea unor neinvitati la petrecerea noastra privata ;). Da, stiu ca uneori socoteala din targ nu se potriveste cu cea de acasa si ca iluziile ne-ar putea fi spulberate usor, insa prefer sa cred ca lucrurile se vor aranja asa cum imi doresc…

Am devenit moale, lenesa, sensibila… mellow, dreamy. Ascult muzica blanda, citesc mult, ma uit la cainele ce-mi doarme linistit la picioare (si-i pute blana lunga de la 3 zile de umblat prin ploaieeeeeeeee), la copila mea perfecta, la omul bland de langa mine si ma ia asa o melancolie blegoasa… Imi place si nu-mi place de mine asa pisicoasa, m-as vrea oarecum inapoi extrema, cand scorpie, cand calina… Mi-a amortit ascutzisul limbii, evit conflictele intorcandu-le spatele si pastrand tacerea, imi place singuratatea. Lumea mormonilor… Adevarul e ca mi-a fost dor sa fiu pregnanta si savurez la maxim situatia imbebelata, cine stie, poate pentru ultima oara, poate nu?…

Soundtrack pentru moodul de azi:

Hearing damage

Thom Yorke ascult numa’ cand is broken. Da’ rau, in mii de bucatzele… Azi a fost o astfel de zi. Azi si in saptamana care a trecut am invatat iar mai mult decat in ani intregi. Am invatat despre cum e sa iubesti adanc si neconditionat, ce urme lasa o astfel de dragoste, cata goliciune, cata durere, cata frumusete. Am invatat despre prietenie, despre aproape, despre cat de putin ne trebuie sa fim fericiti si despre cat de mari si multe pot fi eforturile ocupationale si consumeriste ca sa ignoram lipsa putinului de care vorbeam. Despre slabiciuni negandite, coloane vertebrale, winners si losers. Am invatat iar ceva despre noi. It’s never getting boring.

Broken broken… the say you’re getting better, but you don’t feel any better… Cam asa…

De sambata

Sambata usoara, la pas, in soare, in tihna…