29.06.2012 / 30.06.2012 – Inceputul…

Sa nu-l uitam… :).

Vineri, planuri de weekend lung in munti, la golf, la spa… Dimineata a trecut usor, m-am vanturat prin oras, am asistat prin telefon la o nastere live (am fost sa-mi fac unghiile si ownera salonului tocmai nastea la telefon cu gainile subordonate, care chiraiau de numa’), am vazut poze cu nou-nascuta, am mai cumparat ce ne mai lipsea de pe lista Sabinei, am mai smotruit un pic prin casa, am luat prunca de la Hort si la putin timp dupa pranz ne-am apucat de impachetat. Inclusiv valiza pentru clinica, in caz de ceva… Am impachetat fara chef, rabdare si energie (ceea ce nu mi-a dat de banuit, ma gandeam ca-i de la caldura), a venit ta’su, a mai impachetat si el si apoi ne-am pornit catre ce pare a fi ultimul weekend in trei :D.

Pe drum cateva contractii… hmnn sa fie un fals travaliu?

Am oprit, am ajuns, au trecut, ne-am cazat la hotel, am despachetat, ne-am comandat toti bibileli de spa pt. zilele urmatoare si apoi am purces catre clubul de golf, la get together-ul din program ;). Asa, ca fapt divers, ta’su zice ca m-a inscris totusi si pe mine la golf, daca n-am chef, nu tre’ sa merg. Suntem in grupa D, incepe la 13:30. Buuun, avem timp dimineata de dormit, mancat fara graba si piscinit, masagit…

Small talk cu colegii lu’ ta’su, taticul firmei a slobozit un “woooow” la vederea burtii, audienta cunoscatoare si-a dat cu parerea – “Spitzbauch!” – sigur e baiat ;), pipait burta… iar small talk, am aflat ca mamica firmei juca un super golf cat a fost pregnanta, pentru ca nu-i asa, centrul de greutate modificat din cauza burtii duce la un swing imbatabil, dupa care ne-am luat ramas bun si a ramas ca ne vedem “maine”.

Inapoi la apartamentele de imprumut ne-am imbaiat, relaxat, cremuit si ne-am asezat usor in pat cu gandul la ziua minunata ce avea sa vina. Cea mai mare grija – din cauza gleznelor umflate n-o sa incap in cizmele mele de cowboy si outfitul pentru petrecerea “Wild wild West” n-o sa fie complet… Cata superficialitate :D!

Asadar, pe la ora 23:00 eram deja intre perne, cu 5 minute inainte de miezul noptii ma trezesc din somnul dulce… cam umeda. Ups… Ta’su si el in picioare, mergem la locul de taina, mai iese un schwups, incalec pe prosop, ah, ce facem? Mergem acasa. SMS la Sabine ca a inceput, telefon la colegul Oli, cazat cu un etaj mai jos, ca trecem sa-i lasam cheia, ta’su a impachetat cu viteza luminii, a luat copilul adormit in brate si ne-am pornit. Cea mai mare grija – ce view tre’ sa fi avut Oli privind in urma noastra cum coboram scarile, unii dintre noi, cum spuneam, calare pe prosop….

Pe drum contractii tot la 5 minute, usoare, acasa s-au oprit de tot. O luna superba, luminand de dupa cate-un varf de munte ne-a insotit tot drumul. Ne-am mirat, inca nu-i luna plina, nici furtuna n-a fost, doar o ploaie usoara de vara si totusi… chiar se intampla…

Home. Am despachetat, am pregatit ce era de pregatit, am SMS Eva, care dupa vreo 3 schimburi de mesaje a zis “hai ca vin pana la tine” (era deja trecut de 2:00), a venit, am povestit, au mai trecut vreo 2 ore, dupa care ne-am bagat in pat, sa prindem macar un pic de somn si putere pentru a-l intampina pe tanar cum se cuvine.

La 6 m-am trezit, o alta contractie, doua, trei, mai multe… usoare, usor de respirat…

La 7 a sunat Sabine: cum suntem? Bine, contractii neregulate, lichid amniotic, cate-un pic de sange, moralul sus! I-am spus sa-si ia micul dejun in liniste si incet incet sa vina. M-as simti mai in siguranta daca ar asculta un pic bataile inimii tanarului, sa stim ca-i merge bine, ca nu i-a alunecat cordonul ombilical atunci cand i s-a spart bula protectoare…

Ta’su inca in bratele lui Ene, s-a trezit si el usor, apoi s-a trezit Irisul, ne-am gugulit, ne-am gandit care-i planul de bataie pe azi, am primit o ciocolata calda divina, am mancat in liniste. Suna la usa: e Sabine, cu tot cu echipamentul ei de moasa cantonat in trei genti mari. Camaradul pare ok, inca nu se intampla mare lucru, a ramas ca-si lasa lucrurile aici, isi face runda pe la celelalte proaspete mame si mai vine la pranz sa vada cum stam. Intre timp suna iar la usa, apare Eva cu niste melci cu migdale si martipan proaspat scosi din cuptor, yummy. Ne aducem aminte ca bate vantul in frigider, doar weekendul asta nu planuiam sa stam acasa, facem o lista de cumparaturi pe care i-o dam Evei, daca tot s-a oferit sa se ocupe de partea logistica.

Intre timp e trecut de 10, ne-am gugulit mai departe cu Irisu’, am pieptanat-o si ta’su a dus-o la prietena ei, Elisa, unde cu siguranta se intampla lucruri muuult mai interesante decat acasa, unde de vreo doua ore nu se mai intampla nimic… Vrea sa ramana aproape de casa, sa poata veni imediat ce iese fratele ei. Mi-a aratat cum sa stau pe minge, mi-a dat ultimele sfaturi despre cat de mult ar trebui sa-mi desfac picioarele si de cat loc au nevoie bibulunii sa-si gaseasca drumul spre lume, a recapitulat cum se face, si-a luat ramas bun si dusa a fost!

Intre timp am mai mancat ceva si facem live blogging cu ta-su in paralel. E 11:30 si nici urma de contractii, din cand in cand cate una mica, asa… Daca as fi mers la spital, deja dupa 12 ore de la startul umed mi-ar fi dat oxitocina…

Ma mir cat sunt de fericita, de lucida, imi trec prin minte aceleasi momente din nasterea Irisului, mi-e drag sa-mi amintesc, sa anticipez ce urmeaza, sa ma simt femeie, cea mai puternica femeie din lume, sa-mi ascult corpul si pe puiul inca in mine, sa-i povestesc cat de mult l-am asteptat si cat de putin mai e… Nu-mi vine sa cred ca this is the end of this road, maine-am sa-l tin pe piept si nu sub el…I’m high, hormonii isi fac treaba. Tot inainte!

Va urma!

26.06.2012

7:30 – Ta’su m-a sunat la iesirea din sat in drum spre servici sa-mi spuna ca tocmai vazuse o barza zburand deasupra satului nostru. In ziarul local am citit de curand un articol cum ca anul asta au venit foarte putine berze comparativ cu anii trecuti. “Stai, nu te speria ca nu vine azi la noi, mai dureaza un pic…”. Sa vedem.

8:00 – Am plecat spre ceea ce se pare ca a fost ultima programare la tante GYN inainte de marea intalnire. Trafic de rahat, rush hour sau cum i se mai spune aici, Berufsverkehr. Dupa o ora si o gramada de injuraturi am ajuns, in mod normal am nevoie de 35 de minute in tempo lejer.

9:00 – Am ajuns, am cautat 10 minute un loc de parcare, ca in final tot pe trotuar, unde parchez de fiecare data sa ma opresc. Nici de data asta n-am luat amenda, yes!

10:00 – Tante GYN zice “Ooooooooooo, Sie arme Maus”. S-a uitat la camarad si s-a mirat cat de “pe teava” e, a presupus ca apasa puternic. Hmmnnnnn, apasa, da, dar nu asa de tare… inca ma misc ok, pot sa conduc ore intregi, sa ma plimb, am cules capsuni de pe camp, am facut dulceata si n-am terminat pivnita!!!!! Tanti a conchis ca nu mai dureaza mult si ca prietenul se poate arata oricand. Foarte curand adica. L-a estimat la 3400 g, ceea ce e mai mult decat a avut sora-sa la nastere. Nu cred in astfel de masuratori. In ritmul asta in doua saptamani ar deveni un gigant de 4 kile, ceea ce ma indoiesc ca se poate intampla. Pur si simplu nu mai are loc :D. “Wahrscheinlich sehen wir uns heute zum letzten Mal vor der Geburt, Frau C.” No, putem sa ne vedem ultima oara inainte de nastere, asta nu m-ar deranja, insa la fel de putin m-ar deranja sa mai stea tartanul un pic la caldurica.

11:00 – Pe picior de plecare, il sun pe ta’su care imi zice bucuros ca a primit ultimele detalii despre weekendul nostru de buha. Adica weekendul asta are loc Golf Openul anual din Reit im Winkel, la care am fost invitati din nou, ca anul trecut ne-a placut tare. Anul asta nu vom face pe golfistii, ci vom sta ca legumele in Spa-ul hotelului, sau cel putin asta era planul. Of course, party-ul de sambata nu-l ratam – tema de anul asta – western. Pana sambata unul din ei tre’ sa invete sa-mi impleteasca parul a la Pocahontas. Dau si eu vestile cum ca anumite orificii au inceput sa se deschida si mnealui e deja in pozitie de decolare. Ta’su zice si el “oooooooooo”. Azi e ziua uimirii generale!

12:00 – Ma hotarasc spontan sa ma las cosmeticita, unele lucruri merg mai greu in ultimul timp, de cand am mingea de fotbal sub tricou, cum zice soon to be godfather Luc, ma duc la locul obisnuit, nu merge imediat fara programare dar am noroc, daca astept o ora, ma vor bibili. Yummmy. Asa ca astept o ora la o terasa in Lehel, cu un Eiskaffee mare si un Brötchen mic in fata si ma bucur de vremea frumoasa in tihna. Dupa ce-am terminat lecturile specifice etapei in care ne gasim, de cateva zile am revenit la biografia tatucului marului, pe care am lasat-o neterminata acum cateva luni. Traiasca Kindle-ul, Muttertag si ta’su, ca tare usor e de citit pe coclauri fara sa mai car ditamai bibliile in geanta.

13:00 – Vera isi incepe treaba.

14:00 – Vera isi termina treaba dupa o munca asidua si un mic accident, ce a dus la o tunsoare care nu era in program. Surprise!

15:00 – Ajung la celalalt loc de bibileala, iar astept, dar pana la urma se intampla minuni. Sau nu? In acest domeniu m-as fi descurcat mai bine singura, estetica n-ar fi avut atat de mult suferit, dar lenea… leneaaaaaaaa si incapacitatea de a mai adopta diverse pozitii yoghine…

16:00 – Plec spre Ikea.

16:30 – Ajung la Ikea, ma intalnesc cu restul familiei proaspat sosite de la ora de balet, cumparam balamalele care ne lipseau pentru ca in sfarsit dulapul nostru sa-si inchida portile si camaradul sa nu aiba senzatia ca s-a nascut intr-un boutique. Ma bucur de ei… de cand sunt acasa, savurez la maxim zilele cu Irisu’, faptul ca ne vedem imediat dupa scoala si putem folosi ziua pentru noi. Azi a fost o zi plina in care iar ne-am vazut relativ tarziu… I-am simtit lipsa…

17:15 – Plecam spre casa.

17:30 – Ajungem acasa, copila isi prezinta mandra captura, 2 kile de capsuni culese de ea. Astazi dupa ore au facut o excursie pe plantatia de capsuni a familiei Lang, ca doar tanara generatie a familiei e in aceeasi clasa cu Irisul. Toti copiii au avut voie sa culeaga capsuni pentru acasa, asta dupa ce li s-a explicat cum devine treaba cu cultura capsunilor si li s-au inmanat retete de preparate cu capsuni. Mandra, imi zice ca s-a straduit sa culeaga mult, in caz ca vreau sa mai fac dulceata. Hmnnn, nu mai vreau, am facut destula, dar ma bucur de numa’ sa mananc capsuni in cada in seara asta. Yummmmmy.

19:00 – Dinner is served, ta’su did it again, in seara asta o salata racoroasa de cous-cous cu rosii, fenicul, castraveti, ardei, patrunjel si menta. Alt yummmmmy mareeeeeeee! Vine si Vivi la noi la masa, ca tot s-au jucat mimozele prin fata casei pana a fost gata cina. La masa ne povestim ziua, discutam despre viitoarele capacitati lingvistice ale camaradului si despre faptul ca unora le vine foarte greu sa creada ca inca nu avem un nume, ei cred ca nu vrem sa spunem. Nope, chiar n-avem, mi se pare extraordinar de greu sa gasim un nume de baietzel care sa nu fie nici comun de genul trei cu acelasi nume in clasa sau in familie, dar nici pasare exotica, sa fie pronuntabil usor si in limba materna si in patria adoptiva si daca se poate si pe alte meleaguri, sa insemne ceva sau sa aiba o poveste speciala in spate… Greu de gasit, cine are sugestii, ne poate scrie sau suna, dam de baut daca ne iluminam! Cica chiar exista oameni care nu cred ca daca aveam deja un nume, nu-l mai mazaream si camaradeream atat pe colocatar, ci pur si simplu ii spuneam pe nume.

20:00 – Unii s-au retras la rutina de seara, altii o ard aiurea pe net :D.

20:30 – E randul principesei la bibilit, se bucura si ea de tratamentul de care m-am bucurat eu mai devreme. De data asta burta nu ma mai impiedica sa perform.

21:00 – In unele apartamente se sforaie, in altele se tasteaza in draci relatarea zilei si se pregateste bolul de capsuni, ce urmeaza a fi teleportat langa lumanarelele de pe marginea cazii. Need I say more? Yummmmmmmy!

Ce se intampla dupa ora 21:00 inca nu stim. Sa speram ca in afara de o carte, un film ceva, absolut nimic demn de consemnat :D. Si sa speram ca barza aia de azi dimineata venise doar asa, in recunoastere, sa stie unde sa-si livreze pachetzelul peste… cat mai multe zile :D.

Noapte buna!

Mad about the boy

… pentru ca I am, I really am. Am fluturi in stomac si inca nici nu i-am vazut fata. Dar il simt in fiecare zi si pana acum am convietuit de minune impreuna. E usor si calm si bland in atingeri, pare sfios, incepe sa valureasca usor, fara sa impinga ca un bizon atunci cand aude muzica sau ne aude vocile. Tante GYN l-a masurat azi si mi-a spus ca e slabut si cu picioare lungi, ceea ce inseamna ca sunt sanse mari sa fi mostenit cele mai de calitate gene ale familiei ;). Acum cateva zile, in timp ce reflectam la nemurirea sufletului seara in apa calda, canta la radio melodia asta. Si mi s-au umezit ochii asa cum mi se intampla destul de des in ultimul timp si ma gandeam ca da, I’m already mad about the boy. Ma gandeam cat de fain va fi sa-l primesc si sa-l miros si sa-l strang in brate si cat o sa-mi lipseasca sa-l am sub inima. Si ma gandeam cum imi monopolizeaza deja gandurile si sufletul si actiunile si cum lumea se invarte zilele astea doar in jurul lui, cum s-au dus naibii impresiile de power woman si cat de ciudat de impacata si linistita sunt sa fiu acasa si mama lor. A lor ;). Plural, da?

De maine…

…trei saptamani inainte de data “calculata”, colocatarul e considerat “la termen”. Adica s-ar putea naste oricand. Nu-mi dau seama unde s-au dus ultimele luni… mi se pare ca am mutat muntii din loc in ele si in acelasi timp, ca nici macar praful de pe toba nu l-am atins. Mai avem o gramada de casute de bifat pe nesfarsitele liste de “to do”, trecem prin weekenduri pline in care rasturnam casa cu fundul in sus si-apoi o punem la loc pe bucatele si prin weekenduri usoare in care ne batem pe burta in timp ce ne privim prunca la joaca. Au trecut cateva weekenduri minunate, petrecute cu cei mai apropiati oameni de-aici, weekenduri in care ne-am oprit sa vedem iarba si pruncii cum cresc, sa ne ascultam pe noi, sa stam in soare si-n tihna si sa oprim ritmul alert pentru cateva ore. In timpul asta s-au cernut iar oameni si ganduri si prioritati, iar numarul lor scade mereu. Invatam ca slow life nu e o utopie si ca avem nevoie de atat de putin pentru a fi impacati cu noi insine. Au trecut saptamani nebune, zile de pline de programari, de intalniri, de copii, de carti, iar saptamanile ce vin nu se arata deloc mai goale. Time is not on our side.

Am trecut prin vesti mai bune si mai proaste, prin povesti mai vesele sau mai triste, care ne ating mai mult sau mai putin. Am petrecut timp cu oameni care s-au gasit si regasit, cu oameni care fara sa aiba ceva worth keeping isi pierd vremea unul cu celalalt in asteptarea momentului in care se vor elibera, din comoditate sau din lipsa unei alternative mai bune si-am consolat oameni care desi prinsi intr-o dragoste mare, aleg drumuri diferite din frustrare, neputinta, coplesiti de micile cacaturi si orgolii ale vietii de zi cu zi. Pentru astia din urma imi pare tare rau, pentru ceilalti nu.

Am trecut prin dezamagiri mai mici sau mai mari, venite din partea unor oameni pe care credeam ca-i simt si cunosc ca pe buzunarele mele si care mi-au dovedit cat de pe langa sunt in aceasta privinta. Ma uit la ei cum incearca sa se convinga pe ei insisi si mai ales pe ceilalti ca lumea se invarte intr-un anume fel, ca au dreptate, evidentele nu conteaza, nu-i privesc. Vorbeam aseara in jurul mesei despre incredere, e tema saptamanii la ora obligatorie de religie a Irisului si ma gandeam cat de usor se sparge increderea si cat de greu e s-o refaci din cioburi, avand certitudinea ca nimic nu va mai fi la fel ca inainte, ca oricat de naiva as fi si oricate momente s-ar gasi in care inca m-as aunca orbeste cu capul inainte, exista si reversul medaliei, exista garda sus si-acel ghimpe in suflet, care ma face sa pun sub semnul intrebarii pana si cele mai evidente afirmatii, dovedite cu marturii peste marturii care nu prea mai inseamna nimic altceva decat vorbe goale…

Ma uit la oameni maturi, trecuti chipurile prin viata, care incearca sa se scoata din tot felul de aranjamente resimtite ca “obligatii” intorcand lucrurile in asa fel incat sa para ca le fac o favoare celorlati implicati si mi-e mila de oamenii astia aplecati, fara coloana vertebrala, care n-ajung sa vada decat varful pantofilor celorlati.

In ultimele luni am invatat mult despre oameni si despre sarcina, am aflat ca exista restless leg syndrome si carpal tunnel syndrome, lucruri care la Iris mi-au scapat, am aflat ca hormonii pot fi cateodata de nesupus de catre ratiune, m-am uimit din nou in fata faptului ca intr-adevar exista oameni care iau treaba aia cu la bine si la rau in serios. La asta inca mai rumeg, unele lucruri, avand in vedere ce-i in jurul meu, nu mi se mai par deloc de la sine intelese si tind sa le pun, ca pe multe altele, mereu sub semnul intrebarii…

Am mai invatat cum sa raspund unor intrebari cu greutate, de la “cum s-a format lumea” pana la “de ce se despart oamenii” si “cum se nasc bibulunii”, dar cel mai de pret lucru pe care mi l-au adus ultimele luni si saptamani, in ciuda tuturor constatarilor mai mult sau mai putin insemnate de mai sus, a fost timp mai mult cu Irisu’, complicitate cu ea, discutii lungi si imbratisate. In ultimele saptamani, cele mai de pret clipe au fost cele in care-si punea capul pe burta mea si-i citea bebelacului, minunandu-se de felul in care el raspundea vocii ei impingand-o delicat, in care se uita serioasa in ochii mei si-mi spunea “nu stiu cum poti sa fii atat de frumoasa” sau “nu te speria ca ai mainile umflate, dupa ce nasti o sa faci un pipi luuuuung si o sa iasa toata apa si n-o sa-ti mai amorteasca mainile” sau “asa-i mama?”.

Ultimele saptamani m-au pansat si vindecat de multe din regretele si frustrarile venite din orele prea lungi petrecute la servici, prin lume sau cu oameni care sigur nu mi-au pretuit timpul asa cum ar fi facut-o ea si mi-au confirmat iar si iar ca drumul de acum e drumul de suflet, pe care-i cel mai usor de mers, pentru ca-s atat de putine regretele si atat de multe momentele astea, in care ma opresc si ma gandesc ca life is good.