Bestia

Din momentele savuroase ale vietii la tara: de dimineata pana la pranz in fata usii noastre de la intrare, ancorata sus de acoperisul de sticla de deasupra usii si jos pe laturi de tufele din stanga si dreapta aleii, a crescut o panza de paianjen. Maaaaare… autorul trona in mijlocul ei, asteptandu-si victimele. A se observa relatia dintre bestie si incuietoare, pentru a avea asa, o idee a ordinului de marime. Panza era cat usa, daca n-as fi observat-o si-as fi intrat in ea, mi-as fi facut-o mantie, iar tovarasul, aflat exact la nivelul potrivit, mi s-ar fi lipit intre ochi ca o bulina mai mare pe fruntea unei indience.

Fascinant si deosebit de scary si scarbos in acelasi timp, cand m-am trezit fata in fata cu animalul! Si desi zilele astea vorbesc mult cu Irisul despre empatie, compasiune si dragoste fata de natura, tare l-as mai fi strivit pe intrus cu varful bocancului. Insa ii las aceasta placere lu’ hubbie, pentru cand o ajunge acasa :D. This is a once in a lifetime view si-ar fi pacat sa piarda spectacolul ;).

Memento mori!

Numa’ ce-mi cantam fericirile zilele trecute ca m-am si zguduit sanatos la vestea ca a mai plecat un suflet dintre noi.

I can’t deal with death… nu mi-e frica de moartea mea, nici pe departe, cand o fi timpul ma duc fluierand… insa am mari greutati a accepta moartea altora. Inca-mi jelesc pe dinauntru bunicii, verii, unchii si matusile, prietenii sau copiii lor care s-au dus si cu fiecare din ei ingrop iremediabil si o parte din mine. Incerc sa gasesc feluri noi de a-i tine aproape… cand am aflat ca port Irisul in burta a murit unchiul Irodin, despre care eu imi inchipui ca traieste mai departe in ea. La Radu a fost Simi… tot asa, cred ca inca-i cu noi prin pruncul nostru… ma intristeaza cumplit mortile unor oameni pe care nu i-am mai vazut de ani multi sau pe care nici macar nu i-am cunoscut in real life.

Azi am aflat de moartea unui prunc a carui lupta cu boala m-a umplut de furie si neputinta si speranta ca va fi bine.

Ma uit la brotacul meu razacios si mi se strange inima la gandul ca l-as putea pierde pe el, pe sora’sa, pe ta’su, pe mom&dad… imi vine sa vars la gandul asta.

Cateodata mi-e greu sa inteleg manevrele papusarului, mi-e foarte greu…

Seven weeks and counting…

Da, un alt post despre copil, ca doar in jurul lui ma invart, functionez si ma umplu de bucurie. Ieri s-au implinit sapte saptamani de cand tanarul a intrat in vietile noastre. E bine, e tare bine cu el, e un omulet de gasca, rade cand se trezeste dimineata, rade cand se uita in ochii mei, rade la ta’su, la sora’sa, la tzitzi. Studiaza cu ochi mari curiosi tot ce-i in jurul lui, doarme mai putin si se schimba de la zi la zi. I s-au limpezit si albastrit ochii, a crescut, are picioare lungi, ta’su zice ca probabil cand va fi adolescent ne vom uita in sus la el si noi nu suntem tocmai micuti de statura. Are deja 5,4 kg, cu 2,1 mai mult decat a avut cand s-a nascut. Nu plange, ci doar ma cearta cu un “aiiiiii” mustrator atunci cand nu ajunge la prietena lui tzitzi pe cat de repede ar vrea. Nu are si nu a avut colici, plans neconsolat, bube, reflux si alti lilieci chinuitori de bebelaci mainstream. Cred in continuare ca felul in care a intrat in viata, lin si frumos, il face sa fie asa… easy-going, perfect.

Doarme cu noi, pe noi, intre noi si azi, azi e prima zi cand a adormit langa noi, pe canapea, nu in brate, nu langa prietena lui. Pur si simplu pe wrap-ul mirosind a mine, in timpul unei reprize de guguleala in timp ce statea pe burta si se ridica in maini, si-a lasat capul jos si a inchis ochii toropit. L-am pupat in continuare usor, asa cum stiu ca-i place si a adormit. Asa ca azi am mancat in trei, fara ca bibu’ sa treaca din brate in brate in timpul mesei, cu el dormind linistit langa noi. Primul somn pe burta pe o alta suprafata decat piepturile si burtile noastre. Cresteeee. Iubeste sa fie purtat, in wrap, in DidyTai, sa ne fie aproape. Daca inainte adormea imediat ce ne miscam cu el, acum sta treaz si se uita in jur, scotand sunete mirate.

A urat de la bun inceput scaunul de masina si abia acum a inceput sa-l accepte cat de cat si sa urmareasca interesat copacii care zboara deasupra lui. Cand nu-s eu la volan, mai calcam peste toate principiile aparate cu strictete la Iris si-l tin in wrap, legat de mine, cu centura peste amandoi, ca sa-l scutesc de neplacutul scaun de masina. Cand conduc eu insa, there’s no other way.

Ieri ne-am uitat in oglinda si a ras lung la imaginea noastra obraz in obraz. Se uita la mine, se uita la oglinda si radea incantat. A descoperit ca mainile lui sunt ale lui si-si suge pumnii cu sarg uneori, ducand la gura si alte lucruri apucate cu ele, cum ar fi mainile si tricourile noastre.

Il mai punem cateodata pe burta si-atunci se ridica in maini si-si tine capul sus un numar considerabil de secunde… cand se satura munceste din greu sa-si schimbe pozitia si a reusit deja de cateva ori sa se intoarca singur de pe burta pe spate. Invers nu merge inca, e capul inca greu.

E minunat si nu cred ca se poate pune in cuvinte felul in care ne umple si ne leaga copilul asta: e bine, e tare bine… Da, suntem obositi si cu cearcanele pana in barba, ne spalam, mancam si functionam pe apucate si pe rand, casa arata uneori ca un camp de lupta, gradina-i neingrijita si plina de buruieni pentru ca noi suntem prinsi in a-l seconda pe el, puiul nostru de-al doilea…

Life is good…

Happiness is…

You meet thousands of people and none of them really touches you.. And then you meet that one person and your life is changed. Forever.

Asa se termina un siropel de film pe care tocmai l-am vazut la tembelizor, nimic extraordinar, aceeasi tema exploatata si in alte variatiuni, ea bolnava, el inima salbatica pana cand se intalnesc si se iubesc la nemurire…

Junele a dormit pasnic in bratele mele tot timpul si cand s-a terminat filmul cu replica de mai sus, m-am uitat la el cu toata fericirea lumii in suflet… Adevarat. Intotdeauna exista acel cineva care se face raspantie si ne schimba drumul. Pentru totdeauna, cu buna stiinta sau din intamplare… poate nu asa cum parea intr-o vreme sau cum ne-am inchipuit, insa, daca avem noroc, in bine… asa, cat sa cuprindem toata fericirea lumii in suflet…

Fericirea e atunci cand el imi arata gingiile intr-un zambet larg in timp ce se uita in ochii mei de parca am fi ultimii doi oameni de pe pamant, cand ne plimbam toti patru pe coclauri cu el atarnat la pieptul meu si cu ea tinandu-ma de mana, fericirea e atunci cand pentru cateva clipe uitam de nesomn, de treaba, de boli, de bani, de griji, de unghiile nefacute si rufele din pivnita, de prostia si superficialitatea de care dam la tot pasul – dar care ajuta sa ne cernem de legaturi impovaratoare investite cu mult mai multa importanta decat aveau, fericirea vine din faptul ca-i stiu sanatosi, cand in jurul nostru sunt povesti triste la tot pasul, fericirea inseamna ca apuc sa-mi dau seama ca nu stiu ce mi-as mai putea dori… Poate doar timp, s-o tin in loc…

Odiseea hartzoagelor…

… sau de ce mi s-a acrit sa fiu cetatean roman.

Pentru ca da, inevitabil, la nascare, nunti, inmormantari tre’ sa dai cu batzul pe la diverse caprarii, si cum noi inca avem numa’ patalamale romanesti, am ajuns, nu-i asa, mai de voie mai de nevoie, inca o data la Consulatul Romaniei.

Aveam nevoie de certificat de nastere romanesc pentru prunc, ca sa-i putem face apoi pasaport. Dar lucrurile s-au complicat de cand am inregistrat Irisul, acum sapte ani au fost de ajuns certificatul de nastere german si pasapoartele noastre valabile. Acum, ntzntzntz…

Desi Radu are un certificat de nastere german valabil, care intr-o tara de bun simt (daca luam in considerare si apartenenta la UE) ar trebui doar transcris pentru a se inregistra nasterea in tara de origine a parintilor, la a carei cetatenie are dreptul prin nastere, la romani e… putin mai complicat. Pentru a inregistra nasterea, e nevoie de o intreaga lista de documente, care mai de care mai aberante.

Ne inarmam cu ce scrie pe lista si ne prezentam la ghiseu cu copilul de doua saptamani. In fata noastra, o pereche de tineri asteptau si ei dupa o hartzoaga, asteptare care a durat mai mult de jumatate de ora. Camaradul nostru devine nelinistit, asa ca am scos-o pe prietena lui din sutien, l-am mufat, l-am adormit si am asteptat mai departe. Intr-un tarziu, cercopitecul de la ghiseu le-a adus hartia celor din fata noastra, a disparut iar pentru vreo zece minute si si-a anuntat intoarcerea in scaunul de functionaras consular cu mugetul specific: “urmatorul!”.

Ta’su se apropie de ghiseu aproape scotand aburi pe urechi, io-i dau un ghiont si-i soptesc printre dinti un “Fii dragut!”, el pune un zambet crispat si scoate mapa cu acte. Bivolul se uita la certificatul de nastere si zice: “Nu e bun!” Adica avem certificat de nastere german, nu international. Si ne lipseste apostila conform conventiei de la Haga din 1961 (da, a specificat si anul). Deci s-a rezolvat, nu se poate. Se uita la pasapoartele noastre si zice… aaaa, nu se poate cu pasaportul, va trebuie cartile de identitate, ca n-aveti mentiunea domiciliului in Germania pe pasaport. He? Avem abtibildurile cu rezidenta nelimitata si printurile cu Freizügigkeitsbescheinigung, ce vrei mai mult? Nope, nu ajunge.

Motul pe rahat e asadar diferentierea romanilor cu domiciulul in strainatate fata de romanii cu domiciliul in Romania. Adica nu conteaza ca tu esti de 30 de ani plecat din tara, daca nu te-ai dus sa-ti predai buletinul si sa-ti schimbi pasaportul, se cheama ca esti cetatean cu domiciliul in Romania.

Ok, nene, atunci ia cartile de identitate, spala-te pe cap cu ele, oricum nu le-am mai folosit de cand am ajuns aici acum doisprezece ani si au expirat fara sa ne dam seama si pune-ne mentiunea domiciliului in strainate in pasapoarte. Again nope, nu merge asa usor. Nu se mai pune mentiunea asta in pasapoarte ci se fac pasapoarte noi cu mentiunea deja pusa.

Nene, esti nebun? Avem pasapoarte valabile, pline de vize inca valabile pentru diverse tari, de ce as vrea un pasaport nou, care costa o caruta de bani si dupa care trebuie sa astept 90 de zile? Iar apoi, daca ma mai mananca in fund sa zbor peste vreun ocean sau altul, s-o iau de la capat cu umblatura pe la diverse ambasade in cautare de vize pe care deja le am…

In cazul asta, suntem o cauza pierduta, nu se poate face nimic pentru noi. Vrem sa ne pastram pasapoartele asa cum sunt, ok, dar atunci trebuie sa venim cu carti de identitate valabile, altfel ne-am lins pe bot de certificat de nastere si cetatenie romana pentru copil.

Cu ultimele puteri ne pastram calmul si-i zicem omului ok, fa-ne carti de identitate noi. La care el nuuuuu, moment, ca nu merge asa usor. Cartile de identitate se elibereaza numai in Romania. In generozitatea lui, ne poate da un titlu de calatorie pentru copil, sa ajungem pana in Romania. Unde probabil ca ar dura la fel de mult pana i-am rezolva actele si de unde ne-am putea intoarce repede fara copil sau dupa cateva luni cu copilul cetatean roman.

Singura cale de iesire, daca nu vrem sa mergem in Romania, ca niste cetateni netrebnici si nerecunoscatori ce suntem, e sa imputernicim pe cineva din Romania sa ne faca noi carti de identitate. Imputernicirile sunt valabile numai daca sunt facute la consulat, alea de la notar nu merg. Si by the way, o imputernicire costa 60 de euro. Ca avem nevoie de poze, stiam? Si nu orice fel de poze, ci ne trimite bivolul unde stie el ca se fac poze bune, la un cunoscut de-al lui. Great!

Asadar, am plecat de la consulat injurand printre dinti, ferm hotarati sa investim timpul si banii pe care i-am risipi pe hartzogaraia romaneasca, in obtinerea cetateniei germane. Pana acum nu ni se parea necesar, eram ok ca romani, dar acum ni s-a cam aplecat de la atata contact cu reprezentantii diplomatici.

What the fuck???

Ajunsi acasa, ne calmam, ta’su merge resemnat la primarie sa ceara pentru Radu certificat de nastere international cu apostila lu’ Ginghis-Han pe el, la care functionara germana ii zambeste si-i spune ca se bucura sa-l vada din nou, oricum avea de gand sa-l sune. Dupa ce ne-au eliberat certificatul de nastere german, au constatat ca Radu indeplineste conditiile pentru cetatenia germana, deci aveau de gand sa ne sune si sa ne intrebe daca avem nevoie de alte acte nemtesti.

Cat despre certificatul de nastere international, sigur, nici o problema! L-am primit imediat, problema e celebra apostila. Ca s-o primim, tre’ facuta o plimbare la Landratsamt pentru a legaliza certificatul si apoi la Regierung von Oberbayern pentru a primi apostila. Intr-o zi cu soare o s-o facem si pe asta.

Well, dupa discutia cu Frau de la primarie, ta’su vine siderat acasa, luam copilul si mergem toti in pas de dans inapoi. Tanti ne trimite la fotograf, venim cu pozele, dam pasapoartele noastre (atat ne-au cerut, un act de identitate valabil), semnam amandoi ca suntem de acord ca Radu sa primeasca pasaport, tanti scaneaza, printeaza, lipeste si ne inmaneaza pasaportul copilului. Toata procedura a durat cam cinci minute.

Avem un copil roman, cu pasaport expirat si o programare de a-i face pasaport nou la sfarsit de octombrie, abia atunci au timp functionarasii consulari sa primeasca dosarul de aplicare. Dureaza apoi 90 de zile pana primim pasaportul, asa ca probabil in primavara Iris va putea calatori din nou. Si mai avem un copil german, pe care l-am putea urca maine in avion si plimba fara probleme pe unde ne taie capul, doar pentru ca in alta parte lucrurile se fac diferit iar la Staatsangehörigkeit nu mai scrie “romana” ci “deutsch”.

A doua zi am primit in posta o scrisoare de la aceeasi Frau (probabil trimisa inainte de a trece noi pe la primarie), in care eram informati ca fiul nostru este cetatean german si ca va fi tratat de autoritatile germane in primul rand ca cetatean german, chiar daca mai are o alta cetatenie. Daca vrem sa stim mai multe despre drepturile care vin odata cu cetatenia, ne asteapta pe la primarie sau ne putem informa la capraria x sau y.

Acestea fiind spuse, poate ca pana in octombrie, daca ne gasim timp sa facem rost de actele de care avem nevoie, vom avea cu totii pasapoarte nemtesti si vom putea taia marunt cartile de identitate romanesti in fata functionarasului consular. Vom merge apoi sa ne bem mintile de bucurie ca nu mai suntem romani.