Radu a implinit ieri 5 luni. Nu-s cuvinte sa-l imbrac in ele si sa-l redau asa cum e. Sau nu le gasesc eu… La fel si pentru Iris. E dureros de greu si de frumos. E atat de frumos, atat de multa iubire, incat am un nod in gat si mi se inoada lacrimile in barba des, tare des.
A nins, stau tolanita in pat intr-o sambata dimineata in care nu-s nevoita sa ma trezesc la 5 dimineata odata cu tanarul insomniac, ma uit pe geam si vad livada din fata casei presarata cu zahar pudra, e liniste, e alb si de jos miroase a papa bun. Am primit in pat un ceai de ghimbir cu miere si lamaie, laptopul pe genunchi, Irisu’ pe jumatatea de pat de langa mine s-a apucat sa-si faca temele la mate.
Decembre. Imi suna in urechi mmmmmmmmmnnnnnnnnnn-ul lui Alifantis in cantecul ce a imbracat versurile lui Bacovia, o alta “traditie” de iarna la noi. Cu toata ca rutina mi se pare de nesuportat in multe privinte, ca mi-am luat campii de nenumarate ori ca sa nu ma copleseasca, lucrurile astea repetate in fiecare an de cand suntem 2, 3 si acum 4 ma fac sa ma simt acasa… sarbatorile cu muzica, mirosurile si drumurile lor, aceleasi de la an la an, cartile, pozele.
Ce cald e aicia la tine
Si toate in casa-mi sunt sfinte
Te uita cum ninge decembre
Nu rade, citeste-nainte…
Ma gandesc iar la ultimele zile, cate s-au intamplat, si noi, si vechi… Primul advent in patru, prima coronita self-made cu prieteni vechi, indepartati din motive stupide de care abia ne mai aducem aminte si regasiti cu bucurie, haos, nebunie, prunci urland, caldura, bye Canon, dupa zece ani de credinta, hello Nikon, taram neexplorat de mine pana acum.
A cam trecut toamna, anotimpul meu de bine, au trecut sinusoidele in mood si-n actiune ce vin odata cu ea. S-au intamplat multe, prea multe, unele consemnate de ta-su in burta intima a acestui blog, pentru ochiul initiatilor, altele trecute sub tacere, inchise doar in suflet, in amintiri caldute, cetoase…
Radu creste, a implinit azi 19 saptamani, e la fel de frumos, mai frumos, rade la fel de mult. Zambeste luminos, cald, de cand deschide ochii pana se culca, copilul asta solar continua sa picure balsam si sa inchida orice rana trecuta sau viitoare. No idea cum de ne-a iesit asa, cum de omuletul perfect ne-a ales pe noi sa-i insotim inceputurile, da’ tare bine a mai facut.
Creste, si-a gasit mainile, picioarele, se intoarce de pe o parte pe alta ca o clatita migratoare, se invarte in jurul axei lui, a inceput sa-si roada degetele piciorului drept, chiuie, rade in hohote, ofteaza multumit, mormaie satisfacut, i-a mai cazut parul iar ala care vine urmeaza acelasi pattern ca la Iris, adica-i mai blonziu decat parul de la nastere, a avut prima (si urmatoarele) erectii, un eveniment notabil pentru mine, obisnuita cu putza de fetita. Yep, e o schimbare :D. Functioneaza la parametri normali!
A vazut deja marea, s-a scufundat in ea, l-am purtat cuibarit la piept in plimbari lungi pe nisip, acolo unde se-ntalnesc apa si pamantul, a dormit somn leganat in cantec de valuri. Ce s-au mai mirat oamenii din jur de felul in care-l purtam legat de mine, mai discret sau mai zgomotos, cat de des am auzit “che bello!” si mi s-a umflat inima a bucurie ca o placinta la cuptor, de parca as fi dus cu mine toata lumina lumii. Inca-l port zile si ore intregi, putem numara pe degetele unei maini datile in care a cunoscut caruciorul, m-am obisnuit sa-l am sub barba, ma simt amputata fara trupul lui cald lipit de-al meu.
Irisu’ protesteaza si se revolta acum in feluri ascunse si perverse in fata atentiei care se divide acum intre cei doi prunci, lupta incrancenata sa-si redobandeasca intaietatea in gandurile si in faptele noastre. Nu urla, nu tipa, nu revendica la tonalitati inalte, insa a pornit un razboi surd si fin in care ne cioparteste sufletele si mintile si asa chinuite de nesomn si de griji. Caci griji sunt multe, multe, sau poate le simtim noi mai acut? Nu conteaza le luam asa cum sunt, le luam ca pe sutul care ne desprinde de viata de pana acum si ne arunca intr-una mai inalta, mai nepamanteana, mai libera si lipsita de constrangeri. Continuam sa ne departam de material, cu pasi mici, ce-i drept, dar ne miscam inspre unde intuim ca putem ajunge.
A trecut ziua mea, zi usoara si ninsa. M-am trezit intr-o lume alba, ca in majoritatea anilor trecuti si m-am bucurat ca un copil sa vad ca se pastreaza patternul zilelor albe, stralucitoare. De cand ma stiu, acolo unde ma gaseam ningea prima oara in an de ziua mea, exceptii au fost vreo doua trei. Anul asta a inceput sa ninga cu o zi inainte, ce-i drept. A nins peste toamna aurie, peste frunzele inca nedesprinse de ramuri, peste lumea colorata dinainte, a nins si-a curatat si-a stins si-a albit, a fost frumos, tare frumos. A fost o zi linistita, in care am urmat alte “traditii” incepute aici, a fost o saptamana in care am poposit ca in fiecare an la Stadtmuseum, am vazut expuse, printre altele, fotografiile Irinei (Dana Popa), am mancat millefeuille, am baut ceai parfumat, m-am balacit in caldura obiceiurilor pornite de noi, acum in formatie de patru. A fost anul cel mai bogat de pana acum in daruri pline de inteles si nu de complezenta, daruri croite pentru mine, mulate pe sufletul si dorintele mele. Am primit rasfaturi si masaje, carti, bijuterii lucrate manual pentru mine si da… 2 tickets la MUSE!
Si i-am vazut pe 12 noiembrie la Olympiahalle, intr-o escapada feminina, doar eu si Irisu’, a girls’ night out. Au fost, as usual, magnifici, desi sonorizarea si publicul n-au ajuns la dimensiunile olimpiene ale Wembleyului de acum doi ani. Dar am savurat la maxim, am cantat versurile stiute, Irisu’ s-a ridicat in picioare si a cantat cu ei Uprising, am mancat prostii, clatite cu Nutella, a fost, indeed, Madness!
Ieri a fost Lichterfest, sarbatoarea luminilor la Hort, unde ca un Elternbeirat responsabil si publicat ce sunt, am vandut Punch si Glühwein pentru a finanta ulterioarele excursii ale pruncilor hortisti.
Azi ne-am intors muzical acasa, am ascultat Anda Calugareanu si Phoenix, Pasarea Colibri si Satra, care da, cred ca sta la originea “fetisului” meu cu tigani autentici. Imi vine sa plang de cate ori ascult Fata verde si Nunta si-mi aduc aminte cum ne-am rotit nebuneste intre prietenii nostri atunci cand ne-am promis unul celuilalt, cum au ingenuncheat toti in jurul nostru si noi ne-am prins de maini in cercul lor si ne-am facut unul, singurul.
Unul dintre cele mai grele lucruri pe care le-am facut (si probabil le voi mai face) a fost sa-mi scot scheletele din dulap, sa le sterg de praf, sa purtam o ultima conversatie la un ceai si-o prajiturica imaginara, sa le leg de baloanele umflate ale unor vise din alte vieti, sa le dau drumul si sa le fac cu mana. Another chapter closed. E bine, neasteptat de bine… Consumerism died.
Visele se schimba, la fel si vietile. Ciudat, la multe renuntam dupa ce le-am atins. Alte vise, crezute de neinfaptuit, tinute sub lacat sa nu ma arunce in butoiul cu melancolie, prind forma, se vad pe radar. Relocation de vis(e). O fi de la hormoni sau de la smoothie-urile verzi, no idea. Oricum ar fi, e bine. Devenim mai usori, ne scuturam de posesiuni si poveri pentru a ne putea misca. Tot inainte.
Canta Cohen, ca tot s-a vorbit mult de el in ultimul timp. BTW, bibu’ loves Cohen.
Tot cam asa a zis si in Salzburg… cat a trecut de-atunci?
In timpul sarcinii cu Iris ne-a vizitat o ruda din Italia cu copil febril si gripat, of course ca si eu am fost apoi febrila si gripata, m-am deshidratat, mi-a scazut cantitatea de lichid amniotic, Irisu’ nu s-a mai miscat usor in burta stramta si am tras cateva luni sa revenim pe linia de plutire. Ma gandeam ca de data asta nu mi se va mai intampla asa ceva, ca am sa am grija, ca stiu sa ma feresc de lilieci inconjuratori si de oameni inconstienti.
Daaar, socoteala din targ nu se potriveste cu ce-a de-acasa si uite ca si de data asta s-a gasit cineva care sa ne viziteze si sa-si ascunda “problemutzele”, negandind si neluand deloc in serios consecintele pe care ele le-ar putea avea asupra noastra. Well, si de data asta ne-am “contaminat” si la fel ca prima data, reusim sa ne ridicam incet incet dupa luni de agonie si drumul inca se arata lung…
Insa, ca sa privim partea buna a acestei situatii de rahat, datorita imprejurarilor am fost oarecum “fortati” sa ne reconsideram stilul de viata si sa schimbam oaresce la el, pentru a ne curata si pastra trupurile si sufletele pure, vii, vitale, energice, pentru a fi in pace cu noi si cu lumea din jur, pentru a nu rani si a nu sustine consumul si cresterea industriala de animale.
Mancam de ani buni organic, la fel cosmeticele, detergentii si produsele de curatat tot bio sunt, bibu’, Iris si ta’su au haine de bumbac organic, you get the idea. Dar totusi, nu eram inca acolo unde intuiam ca se poate ajunge.
Asa am ajuns sa renuntam acum cateva luni la carne si lactate, pe care oricum le mancam rar si inainte si sa descoperim o gramada de lucruri minunate cu care ne putem hrani. Semintele de chia, carobul, pulberea de maca, boabele de goji, chufas, semintele de canepa, migdalele in toate formele lor, Gerstenmalz, untul de cocos, de cacao, boabele de cacao raw, hrisca, asta ca nu mai vorbim de alte lucruri pe care le mancam deja sporadic. Am inceput sa mancam mai mult crud, sa inventam si sa combinam in feluri in care nu ne-am fi gandit inainte. Am descoperit gusturile pure, nealterate de prepararea termica… sfecla rosie, conopida, brocoli, dovlecei, ciuperci, toate crude in salate innobilate de seminte de in, susan, canepa, floarea soarelui, dovleac, diverse nuci si fructe uscate… Am descoperit laptele de ovaz, de alac, de migdale. Mancarea a ajuns o sarbatoare si o bucurie, inclusiv pentru copilul pe care noi l-am vazut pana acum ca fiind “selectiv” la mancare, asta ca sa fim draguti. Simtim altfel gusturile, ni s-au curatat nasurile si acum mancarea, iarba si lumea din jur miros altfel… Irisu’ mananca Jelly Bellys din seminte de rodii, ciocolata facuta de ta’su si a invatat sa refuze din cand in cand dulciurile odioase gen napolitane, bomboane, ursuleti de guma oferite de vecini, vanzatori, parinti si profesori binevoitori. Am realizat in sfarsit ca faptul ca a refuzat constant pana acum sa manance branza si lactate o face un copil competent si nu unul mofturos, si ne-am pus in sfarsit intrebarile pe care ar fi trebuit sa ni le punem serios cu ani in urma.
Pielea noastra arata mai bine, e mai fina, mai curata, noi suntem vitali in ciuda lipsei de somn si odihna.
Ta’su a intrat la creatie si vine in fiecare zi cu ceva nou, a nascut budinci extraordinare de chia cu afine, carob, a facut bomboane, ciocolata raw care se topeste in gura si care bate la fund si in ce priveste finetea consistentei si pe cea a gustului ciocolata marilor chocolatieri pe care i-am gustat pana acum.
Pretuim mai mult slow life, simplitatea, miscarea si natura… we’re on the right track… asa simt.
…opt saptamani in balonul de sapun in care plutesc de cand is mama de doi. Opt saptamani, prea repede trece timpul si pruncii cresc, cresc si nu se mai opresc:(.
Irisu’ dintai e autonoma, se descurca singura, nu prea mai are nevoie de noi pentru rutinele zilnice. Face dus singura, se cremuieste, isi piaptana si prinde parul, isi alege hainele, pune masa, e ca o mini mama pentru Radu…
Da, e un Radu mai mult decat David, asa-mi pare mie ca arata a Radu. The happy one. Rade mult, tare mult, rade molipsitor si noi radem cu el in fiecare zi. Si lumea-mi pare acum mai luminoasa si tumulturile ei s-au domolit, s-au asezat si eu odata cu ele.
I. e rabdatoare, s-a resemnat ca nu mai e doar ea, l-a acceptat usor, doar l-a asteptat atat de mult. Ii stralucesc ochii de caldura si iubire cand se uita la frate’su si-l trage de degetzele. Azi a rabufnit pentru prima oara inainte de somn, n-a vrut sa mearga singura: “ce, eu sunt singura in casa asta? Si bine face, ma bucur ca spune raspicat cand si de ce are nevoie, de noi acum mai mult decat oricand.
Radu are azi opt saptamani si un dragut de puseu de crestere care ne-a tintuit pe amandoi pe canapea, conectati si mufati in majoritatea covarsitoare a timpului. Aveam planuri de mers pe coclauri, dupa ce ieri am fost amandoi la cumparaturi ca sa nu stricam bunatate de zi de weekend cu treburi casnice. Planuri care, atunci cand ne-a prins dupa-amiaza pe canapea s-au evaporat asa cum au venit. Da’ tare faina a fost ziua asta cu el lipit de mine mai mereu. Noroc cu ta’su ca a fost acasa, mi-a adu mancarea la nas si l-a purtat cat sa ma refugiez din cand in cand la nevoie in locul unde si regele merge singur.
De saptamana asta, mai mult de azi, de cand cu puseul, tanarul ne vorbeste. Mult, pe limba lui, in diverse intonatii, sunete si vocale. Stam de vorba ochi in ochi si el raspunde cu patos, povesteste, exclama si se bucura, rade si se stramba. Acum “nechezatul”, oftaturile si dresul vocii s-au transformat in altceva, in exclamatii mirate, in strigate victorioase de descoperire, in gangureli moi, multumite… Are un zambet de smecher cu varful limbii intre gingii si cu capul lasat pe-o parte, care-mi moaie picioarele si ma topeste ca pe unt in soare.
Inca ma uit la el prostita si beata de fericire, de multumire, de incantare ca-i al meu si ca-i perfect. Depaseste orice inchipuire si orice vis si a sters cu buretele in secunda in care l-am avut pe piept pentru prima oara toate temerile si fricile din sarcina, ca ceva s-ar putea sa nu mearga bine. Insa mi-e inca frica sa nu manii soarta cu fericirea asta trufasa pe care nici sa vreau n-o pot ascunde si micsora, ca sa nu mai dea asa pe-afara-n obrazul tuturor ca o oala cu lapte pe soba incinsa.
Mi-a fost frica, multe luni mi-a fost frica si n-am indraznit sa savurez bucuria de imbebelata. Ma gandeam la Kerry si la MC, la faptul ca am fost colege, expuse acelorasi lilieci si MC, poate nu neaparat din cauza asta, are multi ani de operatii si durere in fata ei. Ma gandeam cum planuiam sa avem copii deodata si cat de mult imi spunea ca ma invidiaza pentru Iris, copiul perfect, in timp ce-i canta Old McDonald had a farmin diminetile in masina, in drum spre gradinita… Ma gandeam ca trebuie sa platesc, mi-a fost frica sa fiu fericita, ma gandeam ca nu merit, ca de undeva trebuie sa vina ciocanul dupa suferinta pe care le-am adus-o altora in alte vremuri, ca am sa raman singura cu ei doi si n-am sa pot sa ma ridic in veci pururi fara ta’su, perechea mea aflata devreme. Mi-a fost frica ca mi-am jucat darurile la ruleta si-am sa le pierd, nimeni nu castiga in jocul asta… Inca mi-e frica uneori, am impresia ca stam cu umbra dupa coltul casei si ca oricand castelul nostru de nisip se poate prabusi.
Ma gandesc inca, ce porcesc de norocoasa sunt si ma intreb cum de, dintre toti oamenii de pe pamant, in fiecare etapa a vietii mele, mai plina sau mai goala, am avut langa mine suflete infratite poate in alte vieti, in alte lumi, in alte timpuri, suflete care inca ma insotesc mai de aproape sau mai de departe, tovarasi de nadejde in calatoria mea, in care ma descopar, redescopar si reinventez, Cavaleiro Monge, cantec, sprijin.
Ma gandesc cateodata ca-i prea frumos sa fie adevarat, cand vad atata durere in jur, atatia copii fara copilarie sau plecati prea devreme si-atunci mi-e frica. Abia acum, de cand cu tanarul Radu, cred ca realizez ce-nseamna sa fii cu adevarat, iremedial, pentru totdeauna, cu tampla’n stele indragostita.
Am fost si la Iris asa, insa indragosteala asta a venit in timp, a crescut cu fiecare zi cu ea la piept, a crescut incat n-o pot cuprinde. Cu Radu m-a lovit brusc, in moalele capului, mi-a taiat respiratia si mi-a muiat genunchii la prima atingere, love at first sight… si asa-s de-atunci, de-acum opt saptamani…
Opt saptamani in balonul cu vise. Du-ma fericire in sus…
