the burnout diaries

The burnout diaries

… sau numele noii categorii de elucubratii in scris. Well, nu doar in scris. Acum doua luni, pe 1 februarie, epuizarea, tahicardiile, durerile de cap, frustrarea fata de roata in care ma invart de-atata timp si dorul de zvac si-au spus cuvantul, cand m-am prabusit de durere povestindu-i unui medic aflat la celalalt capat al receptorului ca nu stiu cum sa merg mai departe. Ca “trebuie”, dar nu stiu cum! Sa nu merg mai departe nu era o optiune, ca doar eu sunt supraomul care atinge varfuri de nebanuit in jonglatul cu multe mingi. Well, nenea a tras frana si m-a trimis la un alt nene, care la randul lui a facut posibil un cadru pentru a procesa frana. Pentru a odihni aripile si a regandi zborul. A reinventa roata. Sau, de ce nu, a scapa de roata si a merge pe jos… dupa cum am vazut in calatoriile de pe drumul lui Iacob, mersul pe jos goleste mintea si tine mingile in aer intr-un fel aproape terapeutic. Apoi a venit V., oglinda din Alba ca Zapada, in care te uiti la tine si te vezi in sfarsit, in care te dezgolesti strat cu strat de bandajele cu care te-ai mumifiat in timp. Slowing down. Revelations…

Au trecut doua luni de facut mai nimic si functionat la Sparflamme. De introspectie. Am urcat pe muntele din spatele casei in care stam de aproape patru ani si pe care l-am batut regulat pana acum… si l-am vazut pentru prima oara. Pentru prima oara am observat in ce unghi sunt lacurile din jur, cum se formasera florile de gheata pe turn, care e traiectoria soarelui pe cer, cum e sculptata usa de lemn a capelei…

Trecem prin viata ca orbii, zombificati de idealuri nerealiste, de iluzia perfectiunii care trebuie atinsa cu orice pret in orice privinta. Codependenti afectiv, carcase intunecate in care sufletele se ghemuiesc ranite pe la colturi pentru ca, nu-i asa, e tare greu sa ne confruntam demonii colocatari, pe care uneori alegem sa nu-i vedem, de teama ca ni s-ar redeschide ranile ascunse superficial sub bandaje colorate si durerea ar fi de nesuportat.

Si-apoi ne-am luat ramas bun intr-o vale insorita si-am intrat intr-o alta etapa a vietilor noastre. La distanta, o vreme… not easy, avand in vedere codependentele noastre emotionale… a se remarca si aici pluralul…

Well, the new reality e… altfel. Inca nu stiu cum s-o apuc. Dar inceputul a fost lin si plin de povesti.

A moment in time…

Ascultam Daft Punk. Adagio for Tron. The Grid. Radu zice asa, ca fapt divers: “vocea asta seamana cu a unchiului lui Tony Stark”. Another wow moment. In vacanta de iarna s-a uitat la Iron Man. Azi, la saptamani dupa ce a vazut filmul, a recunoscut vocea lui Jeff Bridges ascultand The Grid. Cam asa functioneaza creierul lui. Pe de o parte regret ca n-am mai scris aici. Uitam momentele astea faine, in care atat el cat si sora-sa ne lasa pur si simplu cu gura cascata, daca nu le ancoram cumva in cuvinte sau fotografii. Si nu-s putine. Nu mai incercam sa pastram aparentele. Nu mai pretindem ca e un copil obisnuit. Acum avem, la presiunea spectatorilor, confirmarea. Documentata in scris dupa ore lungi de teste si momente wow. “140 and over: if you have an IQ range of 140 and over, it means you are a genius or almost genius”. Over. Definitely over.

Iris s-a apucat acum un an sa invete singura japoneza. Pur si simplu. Acum se uita la filme de la Studio Ghibli si ne spune ca subtitrarea nu e perfecta. La fel cum in wonderland, dupa ce ta’su a aparut intr-o zi acasa cu un pian vechi in spate, a invatat singura sa cante, in asa fel incat Frau Littek a presupus ca deja avea ani de lectii de pian in spate. Deseneaza (anime), picteaza (watercolors), canta la pian si vrea sa studieze astrofizica.

Azi am vorbit cu Dr. S. despre tarele copiilor supradotati. Printre altele nu prea au prieteni (indeed), pentru ca e greu sa gaseasca alti copii care sa le fie sparring partners… Not easy, mi-as dori sa le pot tine drumul lin…

Februarie 2021. Cazatura! Cu palpitatii si dureri de cap, manifestari vizibile ale scheletelor din dulapul unei vieti.

Daft Punk au anuntat ca se despart. Sunt ani de cand nu i-am mai ascultat. Dupa mult timp in survival mode in ape tulburi, incep sa vad limpede. Invat ca nu “trebuie”. Invat cine sunt. Deschid usi ferecate acum mult timp si ce gasesc e… revelator. Bucati din mine, pe care le reatasez usor peste ranile pansate neglijent. Pierdute, uitate… Un fel de microchirurgie pe suflet. Carpind gauri pe care nici nu stiam ca le am.

Nu sunt singura. Am cazut in plasa de siguranta, fara sa ma sparg iremediabil. E rau si e bine in acelasi timp. Un sfarsit, un inceput, o oportunitate. Pe 24 februarie Steve Jobs ar fi implinit 66 de ani. Pe 24 februarie ta’su a venit cu un alt mar, o alta pana, just in case I needed to write. Just in case. In caz de zvac. Pentru ca nu “trebuie”. Nu mai trebuie nimic. “Mi-as dori”. Sau “ar fi bine”, cum zice V. cu blandete. E calina, empatica si smart. Nu-mi pot imagina un insotitor mai bun pe drumul spre mine. And it’s going to be a long and bumpy road.