A while ago eram fericiti si nu stiam. Acum stim. A while ago ne doream… diverse. Acum ne dorim timp. Ne intoarcem la cei care suntem. E bine inca. Pentru cat timp? We don’t know.

Ne petrecem corona la poli. Cand sus, revolutiond debaralele, citind, uitandu-ne la filme, la poze, intorcandu-ne in timp, cand jos, rataciti intre hartzoage sau zacand pe canapele, intre umbre. Ne luam zvacul din aventuri trecute, din filme cu noi in alte roluri si vieti, din fotografii vechi. Ascultam Coast Radio din Canare si ne amintim de niste minunate zile de februarie. Ne uitam la imaginile ultimului an, ale toamnei si ale iernii pe sfarsite, la florile si fructele de pe Madeira, la epicul road trip care ne-a purtat prin California, Arizona, Utah si Nevada cu prieteni vechi in scene de film. Ne aducem aminte de Teide si de ziua de poveste in care l-am cunoscut. De stele. Iris rasfoieste cartile vietilor noastre, se regaseste in pagini tiparite acum multi ani, rade si plange. Se vede mica, in diverse ipostaze si colturi de lume, noi doua impreuna, inainte sa ma imparta cu frate-su. Suspina linistit. Ma uit la ea, i se innoada lacrimile sub barbie, o iau in brate, e bine. Ta’su a ramas in urma rau cu tiparitul, n-am mai livrat material.

Doua saptamani am vegheat un copil cu varicela. De ieri il veghem pe al doilea. What better time sa te umpli de bube decat acum, cand statul in casa e ridicat la rang de virtute si sacrificiu de sine suprem? Scenarii apocaliptice, panica, ce vremuri ciudate! Inca suntem impietriti, spectatori, ne invartim in acvariul nostru intre drame mici, mai o buba, mai o banana bread, impartiti intre statistici si previziuni care mai de care mai elucubrante. Nu ne uitam la TV. Il mai urmarim pe Ciocu pe Twitter, mai facem cate un videocall cu prietenii si parintii, cat sa avem iluzia unei aparente normalitati, mai un Star Wars, un Wii Sports, un cantec… Mancam mai mult si ne miscam mai putin. Plangem in hohote la filme de animatie. We’re getting emotional, very emotional. We’re still us, dar mizeria asta crescuta pe decizii proaste ale unor politruci incompetenti va lasa in urma o gramada de oameni cu probleme la mansarda si fara bani de terapie.

Nope… azi nu. Desi mailurile, sedintele, gramada de hartii de pe birou “urla” a stres, azi ceva e altfel… ziua a inceput cu un laptop crapat. “Mainboard-Schaden”, zice colegul de la IT. Cica il pot repara. Dureaza doua zile, pana atunci am primit o gioarsa lenesa care sa-mi tina companie pana mi se intoarce prietenul de incredere.

Dimineata am avut o sedinta, follow-up de ieri, strategie, bla bla… business as usual? Nope, colega Travel Manager telefona de zor cu agentia firmei pentru a afla daca aveam colegi in avionul prabusit in Alpi. Uuups… s-a prabusit un avion in Alpi? Ce chestie… In Alpii nostri, unde schiem si ne dam cu sania, unde planuim sa mergem la vara in drumetii? Yep, in Alpii nostri… un pic colea, mai la stanga, mai in Franta. Ok, inca un accident aviatic, huh, ma gandesc, tare mi-e dor sa zbor din nou, ca in viata trecuta, dar parca ma bucur ca nu mai provoc soarta ca atunci. M-am facut mare si lanturile cu care ma simt legata de viata asta de om cuminte, asezat, care bifeaza to do-urile din lista cu o dexteritate de campion, cat mai mult, cat mai departe, cat mai complex nasc in mine mii de frustrari, drame de canapea, planuri escapiste, strategii, tactici, nimic altceva decat noi rotiri inutile ale caruselului in care ma gasesc. Ca un mic hamster, pedalez pana la epuizare in aplauzele spectatorilor! Doar sunt super everything, nu? Bring it on, baby, I’ll take it!

Dar sa revenim la plane crash… stirile urla, twitterul da pe afara, toate agentiile de stiri au live tickere, se intampla aproape de noi, foamea de senzational e mare… N-o sa alunecam pe panta asta, e subiectul unei alte dezbateri. Stirea care m-a atins pe mine e cea despre cei saisprezece elevi ai unui gimnaziu, care se intorceau de la un schimb de experienta cu colegii lor spanioli. Imaginile parintilor care-i asteptau la aeroportul din Düsseldorf m-au impietrit. Oamenii aia, cu flori in maini nu-si vor mai inveli niciodata copiii inainte de culcare, nu-i vor mai certa ca-si pun chilotii si sosetele intoarse pe dos in cosul de rufe, ca-si musca periutele de dinti si le distrug mult prea repede, ca-si lasa pijamalele aruncate pe jos, ca nu-si curata peria de par dupa pieptanat, ca nu mananca tot, ca mananca prea multe dulciuri, ca au luat un 3 la mate, grozavie nemaintalnita care le-ar putea periclita viitoarea cariera stralucita de corporatist, ca le pun piedica intentionat fratilor mai mici, ca n-au chef sa arunce gunoiul, ca… ca… Nu-i vor mai mangia cand povestesc cu obida cum au fost exclusi din jocul din pauza mare, nu-si vor mai cuibari fetele intre cutele unui gat cald si fin, nu vor mai adormi noaptea leganati de suflarea calda a unui prunc obosit, gandind ca nu exista fericire mai mare decat clipa de acum, clipa in care bucata asta din tine ti se abandoneaza in brate si te face sa te simti stapanul lumii.

I. va merge in septembrie la gimnaziu… va merge la un schimb de experienta cu o scoala din Spania sau poate cu una din Franta. Va zbura… e mersul normal al lucrurilor. Intr-o zi am s-o astept la aeroport, frematand de nerabdare s-o strang in brate, s-o respir, s-o ascult… Azi nu-mi doresc nimic mai mult decat s-o pot strange in brate multa vreme de acum inainte.