Cenusiu afara, burnita, frig… ma duce gandul la domnul Bacovia, trebuie ca asta a vazut si el prin fereastra cand a scris “Rar”… parca-l aud pe Alifantis cum fredoneaza Ploua, ploua, ploua, ploua, Vreme de betie – Si s-asculti pustiul, Ce melancolie! Ploua, ploua…

Azi n-am avut chef sa fac nimic, desi presiunea creste, creste, iar luni nu voi sti probabil pe unde sa scot camasa, nici nu stiu unde s-a dus ziua, I. e la Jada dupa ce a mesterit aseara ore intregi la cadoul ei (si finally, si-a scos acuarelele si uneltele de caligrafie si-a produs un card minunat), ta’su se joaca de-a soferul pentru tanarul lui fiu iar eu… cred ca log out si ma duc la paturica si carti. Azi e o astfel de zi.

Ieri, la cursul pentru baieti, parintii au fost poftiti sa asiste la ultima jumatate de ora de curs. Intru, dau cu Grüezi in stanga si-n dreapta, ochesc o tanti care imi parea vag cunoscuta si ma asez langa ea. Dam mana, ea D., io L., vine si sotul ei, dam mana, el D… si incep sa ciripeasca intr-o germana curata cu un minunat accent britanic, music to my ears. I s-o fi parut lui ca si germana mea era mai altfel si ma intreaba daca Hochdeutsch e limba mea materna. Nuuuu, zic, romana, vaaai, dar ce frumos vorbesti, aaa, pai am traiti niste ani in Germania, aaa, niiiceee, si de cat timp sunteti aici, de doi ani, si noi, ah, ce coincidenta… si-apoi vine intrebarea intrebatoare: are you also part of the romanian community here? Say whaaaaaat??? Is there a romanian community here, in satul asta de infatuati bogati de pe maul lacului si la piciorul muntelui, but of course, zice D. (ea), si eu hait, comunitatea asta mi-a scapat pana acum. (Stiam ca mai exista o familie, am aflat acum doua saptamani, cand tanara domnita a venit acasa si mi-a spus ca de anul asta la ea in clasa a venit o fetita care vorbeste romaneste. Suna bine, zic, poate ne-om intalni curand la o sedinta cu parintii sau poate cand s-or intalni fetele in afara scolii…).

Boooon… imi povesteste D. mai departe (deja nu mai eram atente la domnul referent) ca prietena ei e romanca, are o fata la liceu, imi spune cum o cheama, deduc ca e mama colegei tinerei, uite-asa se-nchide cercul, schimbam numere de telefon, ne si sunam cu prietena, hai sa bem maine o cafea, ok… si ne-am intalnit azi.

Taaare simpatica, romanian community… de unde deducem ca atunci cand te simti down, singur pe pamant si inconjurat de maimute, universul are felul lui de a-ti arata ca lumea nu e chiar asa cum se vede prin ochelarii tai de cal. Life is good.

True to the promise, daily update… stau cu fundul pe scara scolii si astept copilul mic sa iasa de la un Powerkurs für starke Jungs. O varianta foarte primitiva (la fel ca tara asta) a unei prezentari despre mobbing. La care merge sa invete sa se descurce intr-o lume de malaci tembeli, cu trei ani si doua capete mai mari decat el, dar complexati pana la cer de faptul ca tanarul ii baga sub masa la vocabular, socotit, gandit etc… genialul ma-sii (simtiti mandria din ton, da?)

Si cum stau eu asa cu fundul pe ciment si castile pe urechi, ma apuc de navigat printre podcasturi sa mai treaca din plictiseala. Trec repede prin conversatiile lui Joe Rogan cu Bernie si Elon (m-au pierdut la concluzia ca Elon e alien), trec pe la baietii de la Mindvalley, Ben Greenfield (de cate ori il ascult pe baiatul asta ma enervez cumplit ca nu reusesc nicicum sa fac dusuri reci-calde-reci-calde-reci si sa ma transform intr-o fat burning machine, da’ ce sa fac, io-s cu apa rece in pahar si cu dusurile fierbinti)…

Zilele astea is cam in cautarea zenului pierdut, asa ca dau repede un search dupa “meditation” si cumva, prin magia neagra a unui algoritm cretin, ajung la podcastul lui Marc Erkens. Bueeeiiii, baiatul asta e drumul cel mai scurt catre depresie. Adica el cica vorbeste despre depresie, dar numai ascultandu-i vocea si aberatiile simti depresia cum iese din casca, se insinueaza in jurul gatului tau si te strange pana simti ca ti-a ajuns tiroida pe partea cealalta.

Schnell weg, o iau la fuga virtuala, scap de dracu’ si dau de ma-sa. Daca vreodata aveti chef de ras, “Fun in a mom bun” is the way there! Garantat! O Lindsey (cred) tocmai povesteste despre cum Disneyland i-a schimbat viata, dupa ce a fost acolo de 67 de ori… help, bad podcast day!!!

Dau castile jos si ma intind la soare in curtea scolii, in ciripit de pasarele si huruit de betoniere, care la 50 de metri mai jos isi varsa matele in incercarea de a construi ocolitoarea satului. Ce zi minunata!

Stau foarte foarte prost la rezolutii. De obicei nu le iau, nu-mi propun chestii marete de viitor, pentru ca nu ma descurc bine sub presiune. Adica functionez, deliver la timp, calitate buna, dar fara suflet, fara scanteie. Ca orice lucru facut ca “trebuie”.

Insa acum chiar “trebuie” sa ma adun si sa scriu. Pentru ca viata noastra, cu ups and downs si bucurii si drame, la fel ca toate celelalte vieti, e totusi extraordinara si nu vreau sa se piarda fara urma. Sigur ca in noi, in prunci, in prieteni raman amintirile momentelor petrecute impreuna, raman fotografii, trairi… dar nu e la fel ca atunci cand citesti, negru pe alb, ce au mai spus, ce au mai facut, ce au mai simtit fabuloasele personaje ale existentei noastre. Pe masura ce onlineul a pus stapanire pe oameni, am abandonat locul asta (fara sa-mi propun constient) si am lasat wonderlandul documentat doar in fotografii, fara cuvinte. Acum, ca onlineul e o jungla deasa si nici naiba nu mai scurma dupa bloguri obscure, as vrea sa ma intorc si sa ne mai povestesc aici. Pentru noi, pentru parintii nostri si mana de prieteni dragi care din cand in cand mai dau pe-aici.

Asadar, asa cum am mai facut si in alte dati (da, da, ma duc sa-mi fie rusine ca nu m-am tinut de cuvant), imi propun sa scriu mai  mult. Eventual chiar sa scurm intre poze mai vechi si sa pun retroactiv in cuvinte povestile lor.

Uite, de exemplu calatoriile ultimului an:  Olanda si Amsterdam, UK cu Surrey si Londra, am vizitat Harry Potter Studios cu Iris intr-un minunat mother/daughter escape, am batut la picior niste munti (e drept, nu la fel de multi ca in alte veri) si cu barca niste lacuri, am baut vin in Vevey si-am ascultat trubaduri moderni in Montreux, am fost din nou, dupa zece ani de pauza in Barcelona si pe Costa Brava, am explorat Isla Bonita – La Palma, un mic paradis in Canare, am trecut oceanul pentru prima oara in formatie de patru si am hoinarit prin New York, Washington DC, Philadelphia si Amish (Lancaster) county in Pennsylvania, am mers pe urmele papilor din Avignon, am drumetit prin Pirineii francezi si aragonezi, ne-am amestecat cu lumea posh din Biarritz doar ca sa evadam de acolo catre San Sebastian, paradisul gurmanzilor iubitori de pintxos, am petrecut o seara in Vichy, am exporat in viteza sud-vestul Teutoniei – Schwäbische Alb, Schwarzwald si Konstanz, am fost la cascadele Rinului… In toate locurile astea am lasat cate o particica din noi si am umplut spatiul ramas cu povesti de spus nepotilor, in seri de iarna, la gura sobei.

Rezolutii deci. Sa scriu! Asa sa-mi ajute inspiratul spirit al penei!

 

A mai trecut un an in care nu am trait, nu am scris, nu am cantat. Am luat o gura de aer proaspat in primavara facand Camino Portugues cu Irisu’, am visat un pic la rupt lanturile si apoi ne-am intors la… same shit, different day. M-am intrebat daca nu cumva sunt un pic depresiva, ca tot e la moda sa fim toti burnt out si depresivi. Dar nu, it’s not me, oricat de mult rahat ar fi in jur inca ma pot bucura din tot sufletul, rad, freamat, pot muta muntii atunci cand vreau sau cand “trebuie”.

Cred ca sunt doar profund nemultumita si satula de corset si obligatii. Si desi am avut cateva tentative escapiste, din categoria asta facand parte si mutatul in Elvetia, inca n-am luat taurul de coarne astfel incat sa ajung acolo unde as fi vrut sa ajung. Sa ajungem. In anumite privinte e prea tarziu acum. In altele inca nu.

Inapoi la firul povestii – cine n-are de lucru isi face. Boring projects? Next challenge, sau mai bine spus back to the roots. Prea multa liniste si parinteala calduta? Jump back on the plane pana la capatul lumii. Too much travel, missing home? Se poate si mai putin. Germany sucks? Ai putea pleca in Elvetia… pe de o parte e magulitor sa gasesti oameni care cred in tine si care la orice brain fart sau mica nemultumire sa-ti ofere alternative. Pe de alta, stiti vorba aia cu un nebun arunca o piatra in apa si zece intelepti n-o pot scoate?  Cam asa si aici…

So… Elvetia. Viata aici in ultimul an si jumatate a stins scanteia. La propriu! Nu cred ca se cade sa vorbesc urat despre aceasta tara, locuitorii ei si despre cat de fucked up mi se par viata si sistemul de aici, asta dupa 17 ani molcomi in Teutonia. Pe care o regret din tot sufletul, de care mi-e ingrozitor de dor, asa cum nu mi-a fost niciodata dor de Romania. Da, treaba aia cu home is where your heart is nu e prea departe de realitate. Si desi avem un apartament fancy, suntem sanatosi, copiii la scoli private, din cand in cand mai calatorim si viata noastra pare o carte de povesti, adevarul e ca nu mai traim. Si ca in tara asta, in afara de natura senzationala, de munti si lacuri, nu e absolut nimc, dar absolut nimic pentru care sa freamat, sa tresalt, sa ma bucur, sa respect, sa invat, sa iubesc, sa traiesc. Nimic. 

La fiecare trecere de granita in Teutonia adoptiva parca mi se ia o greutate de pe piept, ma indrept de spate si-mi umplu plamanii cu aer, respir in sfarsit dupa saptamani, luni de stat cu capul sub apa. Intre vizitele acasa (in toata panoplia de decizii idioate, s-a strecurat si una buna, si anume faptul ca am pastrat safe heaven-ul nostru, casuta din padure, wonderlandul) sunt on hold. Astept sa treaca timpul pana cand Irisu’ va termina scoala aici, sa ne putem intoarce acasa. Pana atunci… inca nu stiu.