Author: Lee

Advent, Advent, ein Lichtlein brennt…

Maine-i primul Advent, satul nostru se imbraca in haina luminoasa, de iarna, de sarbatoare, in case se aprind lumanari, se bea vin fiert, se coc Plätzchen, se pornesc colindele.

Maine Herr Hanekroot va insufleti lumea de basm care tot creste in curtea lui de o luna si ceva, spre bucuria copiilor din vecini. Miroase a cafea cu lapte, ma poarta gandul la alte parfumuri moi, de vanilie, portocale, copilarie.

Anul asta, ca niciodata, am inceput sa ascultam colinde si cantece de Craciun devreme, e bine, e cald in casa…

Dimineata a inceput cu doi inorogi magici facuti pe susotite in bucatarie, inainte de micul dejun.

“Shhhhhh, mama, primesti o surpriza…”

Am terminat de citit cartea ultimului an… Life is good.

De toamna, de iarna… vesti bune

A mai trecut o toamna mult prea repede, pe nesimtite… N-am mai stat anul asta sa intorc pamantul, sa scormonesc intre frunze, n-am mancat gutui, n-am stat in soarele cald de octombrie… nu stiu cand a trecut toamna asta, nu stiu. Parca in loc de odihna galopam tot mai iute, tot mai departe de noi.

Ieri astepta cuminte in posta o scrisoare, confirmarea de care aveam nevoie sa ma intorc la viata, la obisnuit, la una, la alta… Klinikum Rechts der Isar ne-a trimis vesti bune. Ce usurare!

First steps reloaded vor fi asadar pasi lini, usori, insotiti de dorinta si nu de disperare. First steps reloaded, ce bucurie mare… Furtuna de mormoni mi-aduce lacrimi in ochi mult mai des si mult mai usor decat in alte timpuri. Ma simt ca intr-un borcan. Ta-su ma studiaza curios, bland, si intreaba temator: “Iar te-apuca?”. Yep… iar.

Despre Bydgoszcz, aripi si ape

… sau oraselul din Polonia din care relatam saptamana asta. Frumos. Marea in Gdansk. Obositor. Ma simt sfarsita, ma chinuie o tuse imputita, care in toata nebunia saptamanii trecute nu s-a vindecat, ci s-a instaurat in plamanii mei ca la muma-sa pe canapea. Iar vad spitale, iar vad jale, speranta…

Unii vin, altii pleaca… se repeta istorii care ma fac sa ma intreb care-s mecanismele dupa care venim si plecam din aceasta lume… cine sunt eu, cine am fost, cine voi fi.

Cu cateva zile in urma a mai plecat un om frumos si tanar si drept, pe care nu l-am mai vazut de multi multi, mult prea multi ani. N-o sa-l mai vad niciodata. Sau poate totusi, altfel, who knows?

Ma simt ciudat, ca prinsa intre doua aripi, si desi mi-e tristete si dor si chinuiala, ma simt usoara, purtata… Trec pe sub valuri ca surferii inconstienti. Am tot visat ape, mari, multe, involburate.

Ieri, departe departe, nu m-am mai simtit singura.

7 ani… Punct si de la capat.

Agonie si extaz.

Spune 33

33 ieri. A fost un fel de zi minunata, insorita, lenesa, doar noi trei, cu balet, Stadtmuseum, fotografie, marionete, millefeuille, ceai parfumat, tiramisu facut de ei doi, cafea, cu filmul lui dupa cartea ei. “Non ti muovere”, in every way.

Odiseea Kokeshi

M-am tot gandit ce as vrea sa iau cu mine din Japonia. Irisului vreau sa-i aduc o Kokeshi, o papusa de lemn pictata in rosu, negru si alb, poate cu putin auriu, o Kokeshi artizanala cu numele artistului gravat sub trupul ei de lemn, o Kokeshi asa cum le cunoastem din povesti.

Cand le-am spus asta insotitorilor mei m-au privit amuzati :). Ce nu stiam eu e ca Kokeshi vine din Nordul Japoniei si ca, in unele prefecturi, un anumit fel de Kokeshi era facut sa aminteasca de copiii nedoriti pe care japonezii ii omorau la nastere. Da, asta se intampla acum multa vreme… In alte locuri insa, Kokeshi e numita happy doll, asa ca asta e varianta pe care am s-o iau cu mine. Daca o gasesc. In Kagoshima n-am gasit una, nici ieri in Tokyo, poate astazi la aeroport.

O Kokeshi pentru Iris si-un ceainic de tabla, asa cum am vazut in filmele cu samurai.

Later edit: am gasit o Kokeshi, asa cum am imaginat-o. Se odihneste intre cei doi cai albi. Irisului ii place.