The day the music came back

Here’s to the ones who dream,
Foolish as they may seem
Here’s to the hearts that ache
Here’s to the mess we make…

She told me
“A bit of madness is key
To give us new colors to see
Who knows where it will lead us?
And that’s why they need us”,

So bring on the rebels
The ripples from pebbles
The painters, and poets, and plays…

La la land… Azi, dupa multa vreme, a cantat din nou… Muzica principesei. Full of memories, full of promises, full of hope… bring on the painters, and poets, and plays…

Cocoon

As known as Die Suscher Glocke :). Un cuib intre munti inalti, acolo unde Susasca si Innul se intalnesc si curg mai departe impreuna… file de poveste impletite intr-un viitor ce pare limpede si usor, curgand peste pietre mai mari sau mai mici, spaland tot within and without, mostly the numbness…

Frau Z. Oglinda de aici… O poloneza engadinizata, the gate keeper. According to V. se pune intrebarea cine vorbeste si cine asculta cand alunecam in Kaffeekränzchen-ul din fiecare luni, miercuri si vineri. A cui e terapia?

He. Swiss. In jur de 55 de ani, conduce personalul clinic dintr-un camin de batrani. Are trei fete, mijlocia cu autism. He. nu se poate bucura. Parca are un capac peste borcanul cu bucurie si oricat ar incerca sa-l desfaca, nu reuseste.

Ang. Swiss. In jur de 50 de ani. Family issues. O fata de 18 ani, cu sindrom de stress post-traumatic in urma unei agresiuni sexuale. Un copil care refuza orice terapie, se taie si se drogheaza. Neputinta si vinovatie, nevoie de ajutor in a le depasi.

J.W. Swiss, around 50 as well. Seful administratiei cantonului Thurgau. Divorced. Doi copii. Perfect soft skills. Too human pentru pozitia pe care o are.

Re. Swiss. Burned out. Un om care se cauta pe sine prea incrancenat pentru a se gasi… Se ascunde in spatele copilului interior descoperit de curand, care lupta pentru atentie cu intensitatea a 48 de ani in care a stat in transee pe burta, tinandu-si respiratia, asteptand… Un om care inca nu se simte pregatit sa creasca. Cei doi baieti ai lui par mai maturi decat el.

Jas. 48. Parfumiera. O croata refugiata acum 30 de ani in Elvetia, la inceputul razboaielor din fosta Jugoslavie. A rebel without a cause. A continuat sa se tatueze si sa mearga cu motocicleta si dupa ce sotul ei a murit intr-un accident de motocicleta cu 10 ani in urma. 2 baieti mari care au tinut-o in viata dupa ce si-a pierdut jumatatea. Nu si-a permis doliul atunci, incercand sa fie o stanca pentru copiii ei. Acum isi da voie sa-si planga omul si cei zece ani insingurati.

Ka. 40. German. De 12 ani in Elvetia. Alone. Mourning. Ka. si-a pierdut brusc jumatatea, pe T., atunci cand intr-o drumetie impreuna pe munte T. a alunecat intr-un moment de neatentie si s-a prabusit in gol. Sub ochii ei. Umbland printre lucrurile lui dupa ce s-a dus, a gasit ascuns un moment dintr-un viitor care n-a mai venit, o parte din sufletul lui pitita intr-o cutie de lemn si invelita in jurul unui inel. Pain and joy.

J.S. Ein Ossi. Fermier, iubitor de natura, capre, cai, dar mai ales de magari. De 15 ani in Elvetia. A condus o ferma “terapeutica”, fiind angajat al unei fundatii care se ocupa cu terapia ocupationala a adultilor cu forme extreme de autism. Epuizat, cocarjat sub povara asteptarilor fundatiei, a rudelor pacientilor si a nevestei elvetiene. No kids. Mourning. In iarna asta, cand prietenul lui cel mai bun n-a ajuns acasa la timp, J. a plecat sa-l caute impreuna cu copiii prietenului. L-au gasit zdrobit in masina facut armonica dupa ce s-a prabusit intr-o prapastie, foarte probabil derapand pe un drum de munte necuratat de zapada proaspta ninsa.

Ri. Swiss, 60. Conduce o firma de constructii. Are un simt al responsabilitatii pe care rar l-am intalnit pana acum. Empatic, sensibil, cu o grija exacerbata pentru cei din jur, angajati, familie… Nu si pentru el.

Att. Around 45. Ungur nascut si crescut in Elvetia. Arhitect si saman. Un om ca un nor alb si pufos, de vreme buna. Mood swinger. In preajma lui, toti suntem mai calmi, mai usori. E ca si cum ne-ar infasura cineva in matase si ne-ar lasa sa plutim. Epuizat atat fizic, cat si emotional. Dutch girlfriend, one stepdaughter, acceptance issues.

…si eu. Burning for a very long time. Pana am si m-am ars.

Un grup de zece oameni care invata impreuna sa incetineasca, sa fie un pic mai blanzi cu ei insisi si, de ce nu, sa se iubeasca incet incet pentru ce sunt si sa se ierte pentru ca nu (mai) sunt ce si-au imaginat ca ar trebui sa fie.

Un grup de cinci (ultimii cinci din lista de mai sus) oameni care si-au dat voie sa se vada vulnerabili, cu sufletele goale in palme. A support group cu potential. Cinci oameni care au cantat si dansat in multe seri in jurul focurilor din camin si din padure, s-au duelat in piscina cu “taitei” din burete, au ras si au plans impreuna uitandu-se la filme sau la povestile lor… cinci tovarasi de drum. Cinci prieteni.

Life is good.

First impressions

Usor atunci cand dai nas in nas cu “noul” e sa nu ai asteptari. In felul asta nu-s nici dezamagiri, nici deziluzii, nici nimic… ci doar surprize, de obicei not that bad. Cum ar fi locurile si oamenii de actualitate. Simplitate, liniste, munti inalti si cer albastru, paduri, creste albe, lacuri inghetate, posibilitatea solitudinii atunci cand simt nevoia, foc in semineu cu povesti sau in tacere, privacy, pampering – a lot of pampering, sauna si spa, aromaterapie, acupunctura, masaje, fizioterapie, Qi Gong, sport, personal training, meditation, nordic walking, water shiatsu, hiking, plimbari dimineata si cand mai are fiecare chef, terapie prin arta, muzica si dans, individuala si de grup… blandete, cocoloseala intensiva pentru diversi high functioning individuals prabusiti sub greutatea mai mica sau mai mare a propriilor povesti.

Unii dintre ei au venit aici sperand ca vor reusi sa fie din nou cei ce au fost, altii se vor schimbati radical, unii (se) ascund, altii (se) cauta, nici ei nu stiu prea bine… Unii vor o pauza, un sfarsit, altii un nou inceput, unii vor sa planga, alti sa se opreasca din plans, unii vor sa adoarma, altii sa se trezeasca…

Se infiripa relatii, dare I say poate chiar prietenii in coconul asta rupt de lume, on common ground, legati oarecum prin intamplarile care i-au adus aici. Burnouts, oameni care traiesc intens si functioneaza excelent sub presiune sau pentru ca “trebuie”, perfectionisti, oameni care au pierdut pe cineva drag si oameni care se simt responsabili pentru altii cu nevoi mai mult sau mai putin speciale, oameni care jongleaza joburi sau situatii de familie care cer rezerve inepuizabile de energie, timp, empatie, dedicare, creativitate… Oameni care au obosit. Storsi de vlaga, de vise, de viata…

Umbre. Care incet incet prind viata, cateodata la ore fixe, in restaurantul de fite, cand isi zumzaie intens zilele, cateodata in grupuri mici si momente neasteptate, cand ceea ce se intampla in jurul lor atinge corzi crezute demult rupte…

The burnout diaries

… sau numele noii categorii de elucubratii in scris. Well, nu doar in scris. Acum doua luni, pe 1 februarie, epuizarea, tahicardiile, durerile de cap, frustrarea fata de roata in care ma invart de-atata timp si dorul de zvac si-au spus cuvantul, cand m-am prabusit de durere povestindu-i unui medic aflat la celalalt capat al receptorului ca nu stiu cum sa merg mai departe. Ca “trebuie”, dar nu stiu cum! Sa nu merg mai departe nu era o optiune, ca doar eu sunt supraomul care atinge varfuri de nebanuit in jonglatul cu multe mingi. Well, nenea a tras frana si m-a trimis la un alt nene, care la randul lui a facut posibil un cadru pentru a procesa frana. Pentru a odihni aripile si a regandi zborul. A reinventa roata. Sau, de ce nu, a scapa de roata si a merge pe jos… dupa cum am vazut in calatoriile de pe drumul lui Iacob, mersul pe jos goleste mintea si tine mingile in aer intr-un fel aproape terapeutic. Apoi a venit V., oglinda din Alba ca Zapada, in care te uiti la tine si te vezi in sfarsit, in care te dezgolesti strat cu strat de bandajele cu care te-ai mumifiat in timp. Slowing down. Revelations…

Au trecut doua luni de facut mai nimic si functionat la Sparflamme. De introspectie. Am urcat pe muntele din spatele casei in care stam de aproape patru ani si pe care l-am batut regulat pana acum… si l-am vazut pentru prima oara. Pentru prima oara am observat in ce unghi sunt lacurile din jur, cum se formasera florile de gheata pe turn, care e traiectoria soarelui pe cer, cum e sculptata usa de lemn a capelei…

Trecem prin viata ca orbii, zombificati de idealuri nerealiste, de iluzia perfectiunii care trebuie atinsa cu orice pret in orice privinta. Codependenti afectiv, carcase intunecate in care sufletele se ghemuiesc ranite pe la colturi pentru ca, nu-i asa, e tare greu sa ne confruntam demonii colocatari, pe care uneori alegem sa nu-i vedem, de teama ca ni s-ar redeschide ranile ascunse superficial sub bandaje colorate si durerea ar fi de nesuportat.

Si-apoi ne-am luat ramas bun intr-o vale insorita si-am intrat intr-o alta etapa a vietilor noastre. La distanta, o vreme… not easy, avand in vedere codependentele noastre emotionale… a se remarca si aici pluralul…

Well, the new reality e… altfel. Inca nu stiu cum s-o apuc. Dar inceputul a fost lin si plin de povesti.

A moment in time…

Ascultam Daft Punk. Adagio for Tron. The Grid. Radu zice asa, ca fapt divers: “vocea asta seamana cu a unchiului lui Tony Stark”. Another wow moment. In vacanta de iarna s-a uitat la Iron Man. Azi, la saptamani dupa ce a vazut filmul, a recunoscut vocea lui Jeff Bridges ascultand The Grid. Cam asa functioneaza creierul lui. Pe de o parte regret ca n-am mai scris aici. Uitam momentele astea faine, in care atat el cat si sora-sa ne lasa pur si simplu cu gura cascata, daca nu le ancoram cumva in cuvinte sau fotografii. Si nu-s putine. Nu mai incercam sa pastram aparentele. Nu mai pretindem ca e un copil obisnuit. Acum avem, la presiunea spectatorilor, confirmarea. Documentata in scris dupa ore lungi de teste si momente wow. “140 and over: if you have an IQ range of 140 and over, it means you are a genius or almost genius”. Over. Definitely over.

Iris s-a apucat acum un an sa invete singura japoneza. Pur si simplu. Acum se uita la filme de la Studio Ghibli si ne spune ca subtitrarea nu e perfecta. La fel cum in wonderland, dupa ce ta’su a aparut intr-o zi acasa cu un pian vechi in spate, a invatat singura sa cante, in asa fel incat Frau Littek a presupus ca deja avea ani de lectii de pian in spate. Deseneaza (anime), picteaza (watercolors), canta la pian si vrea sa studieze astrofizica.

Azi am vorbit cu Dr. S. despre tarele copiilor supradotati. Printre altele nu prea au prieteni (indeed), pentru ca e greu sa gaseasca alti copii care sa le fie sparring partners… Not easy, mi-as dori sa le pot tine drumul lin…

Februarie 2021. Cazatura! Cu palpitatii si dureri de cap, manifestari vizibile ale scheletelor din dulapul unei vieti.

Daft Punk au anuntat ca se despart. Sunt ani de cand nu i-am mai ascultat. Dupa mult timp in survival mode in ape tulburi, incep sa vad limpede. Invat ca nu “trebuie”. Invat cine sunt. Deschid usi ferecate acum mult timp si ce gasesc e… revelator. Bucati din mine, pe care le reatasez usor peste ranile pansate neglijent. Pierdute, uitate… Un fel de microchirurgie pe suflet. Carpind gauri pe care nici nu stiam ca le am.

Nu sunt singura. Am cazut in plasa de siguranta, fara sa ma sparg iremediabil. E rau si e bine in acelasi timp. Un sfarsit, un inceput, o oportunitate. Pe 24 februarie Steve Jobs ar fi implinit 66 de ani. Pe 24 februarie ta’su a venit cu un alt mar, o alta pana, just in case I needed to write. Just in case. In caz de zvac. Pentru ca nu “trebuie”. Nu mai trebuie nimic. “Mi-as dori”. Sau “ar fi bine”, cum zice V. cu blandete. E calina, empatica si smart. Nu-mi pot imagina un insotitor mai bun pe drumul spre mine. And it’s going to be a long and bumpy road.