De maine…

…trei saptamani inainte de data “calculata”, colocatarul e considerat “la termen”. Adica s-ar putea naste oricand. Nu-mi dau seama unde s-au dus ultimele luni… mi se pare ca am mutat muntii din loc in ele si in acelasi timp, ca nici macar praful de pe toba nu l-am atins. Mai avem o gramada de casute de bifat pe nesfarsitele liste de “to do”, trecem prin weekenduri pline in care rasturnam casa cu fundul in sus si-apoi o punem la loc pe bucatele si prin weekenduri usoare in care ne batem pe burta in timp ce ne privim prunca la joaca. Au trecut cateva weekenduri minunate, petrecute cu cei mai apropiati oameni de-aici, weekenduri in care ne-am oprit sa vedem iarba si pruncii cum cresc, sa ne ascultam pe noi, sa stam in soare si-n tihna si sa oprim ritmul alert pentru cateva ore. In timpul asta s-au cernut iar oameni si ganduri si prioritati, iar numarul lor scade mereu. Invatam ca slow life nu e o utopie si ca avem nevoie de atat de putin pentru a fi impacati cu noi insine. Au trecut saptamani nebune, zile de pline de programari, de intalniri, de copii, de carti, iar saptamanile ce vin nu se arata deloc mai goale. Time is not on our side.

Am trecut prin vesti mai bune si mai proaste, prin povesti mai vesele sau mai triste, care ne ating mai mult sau mai putin. Am petrecut timp cu oameni care s-au gasit si regasit, cu oameni care fara sa aiba ceva worth keeping isi pierd vremea unul cu celalalt in asteptarea momentului in care se vor elibera, din comoditate sau din lipsa unei alternative mai bune si-am consolat oameni care desi prinsi intr-o dragoste mare, aleg drumuri diferite din frustrare, neputinta, coplesiti de micile cacaturi si orgolii ale vietii de zi cu zi. Pentru astia din urma imi pare tare rau, pentru ceilalti nu.

Am trecut prin dezamagiri mai mici sau mai mari, venite din partea unor oameni pe care credeam ca-i simt si cunosc ca pe buzunarele mele si care mi-au dovedit cat de pe langa sunt in aceasta privinta. Ma uit la ei cum incearca sa se convinga pe ei insisi si mai ales pe ceilalti ca lumea se invarte intr-un anume fel, ca au dreptate, evidentele nu conteaza, nu-i privesc. Vorbeam aseara in jurul mesei despre incredere, e tema saptamanii la ora obligatorie de religie a Irisului si ma gandeam cat de usor se sparge increderea si cat de greu e s-o refaci din cioburi, avand certitudinea ca nimic nu va mai fi la fel ca inainte, ca oricat de naiva as fi si oricate momente s-ar gasi in care inca m-as aunca orbeste cu capul inainte, exista si reversul medaliei, exista garda sus si-acel ghimpe in suflet, care ma face sa pun sub semnul intrebarii pana si cele mai evidente afirmatii, dovedite cu marturii peste marturii care nu prea mai inseamna nimic altceva decat vorbe goale…

Ma uit la oameni maturi, trecuti chipurile prin viata, care incearca sa se scoata din tot felul de aranjamente resimtite ca “obligatii” intorcand lucrurile in asa fel incat sa para ca le fac o favoare celorlati implicati si mi-e mila de oamenii astia aplecati, fara coloana vertebrala, care n-ajung sa vada decat varful pantofilor celorlati.

In ultimele luni am invatat mult despre oameni si despre sarcina, am aflat ca exista restless leg syndrome si carpal tunnel syndrome, lucruri care la Iris mi-au scapat, am aflat ca hormonii pot fi cateodata de nesupus de catre ratiune, m-am uimit din nou in fata faptului ca intr-adevar exista oameni care iau treaba aia cu la bine si la rau in serios. La asta inca mai rumeg, unele lucruri, avand in vedere ce-i in jurul meu, nu mi se mai par deloc de la sine intelese si tind sa le pun, ca pe multe altele, mereu sub semnul intrebarii…

Am mai invatat cum sa raspund unor intrebari cu greutate, de la “cum s-a format lumea” pana la “de ce se despart oamenii” si “cum se nasc bibulunii”, dar cel mai de pret lucru pe care mi l-au adus ultimele luni si saptamani, in ciuda tuturor constatarilor mai mult sau mai putin insemnate de mai sus, a fost timp mai mult cu Irisu’, complicitate cu ea, discutii lungi si imbratisate. In ultimele saptamani, cele mai de pret clipe au fost cele in care-si punea capul pe burta mea si-i citea bebelacului, minunandu-se de felul in care el raspundea vocii ei impingand-o delicat, in care se uita serioasa in ochii mei si-mi spunea “nu stiu cum poti sa fii atat de frumoasa” sau “nu te speria ca ai mainile umflate, dupa ce nasti o sa faci un pipi luuuuung si o sa iasa toata apa si n-o sa-ti mai amorteasca mainile” sau “asa-i mama?”.

Ultimele saptamani m-au pansat si vindecat de multe din regretele si frustrarile venite din orele prea lungi petrecute la servici, prin lume sau cu oameni care sigur nu mi-au pretuit timpul asa cum ar fi facut-o ea si mi-au confirmat iar si iar ca drumul de acum e drumul de suflet, pe care-i cel mai usor de mers, pentru ca-s atat de putine regretele si atat de multe momentele astea, in care ma opresc si ma gandesc ca life is good.

Rollercoaster

Yep, tot despre pregnancy e vorba, asta e evenimentul major care ne tine acum in priza. Sabine a fost ieri pe-aici si dupa cum se arata, colocatarul (care inca NU are nume :(((((((), la fel ca sora-sa, pare ca se grabeste un pic sa vina pe lume. Ideal ar fi sa mai stea inca vreo doua saptamani in cuptor. Ieri am umblat prin casa amandoua si ne-am intretinut despre care ar fi cel mai bun loc de nascut. Cica dormitorul nostru are o atmosfera placuta. So be it…

Ziua de marti, in care am mai avut un mic intermezzo spitalicesc, n-a facut decat sa confirme faptul ca nu exista loc mai cald, mai sigur si mai natural de intampinat pruncul decat la noi acasa. Dupa o tumba calculata gresit, Irisul a aterizat cu picioarele destul de dur peste cochilia lu’ frate-su’. Cum placenta e pe peretele anterior, anumite lovituri in plin ar putea fi, in cazuri extreme, cauzatoare de hematoame sau chiar de dezlipiri de placenta. Era tarziu si nu mai era rost de ajuns la tante gyn, asa ca ne-am indreptat spre cea mai apropiata clinica pentru o mica ecografie, ne inchipuiam noi, care sa confirme ca totul e ok. 5 minute si back home. Daaaar, vrabia malai viseaza, iar ne-au luat la puricat, iar CTG (ta’su scotea deja fum pe urechi, mai avea un pic si-o musca pe moasa care mi-a cablat burta), iar o cucoana dr. pusa pe masurat… Zic: nu-i nevoie sa masurati copilul stiu ca e totul ok, ma intereseaza doar daca e totul in regula cu placenta. Ea zice: nuuu, tre’ masurat, e procedura standard, sa estimam greutatea etc… La ce e relevanta greutatea pentru ei, daca pentru mine nu e, no idea… Ma rog, pana la urma am negociat in jos si joaca ei de-a ecografia si-am trecut la treburile serioase, si anume semnaturi ca plec acasa impotriva sfatului medicului, adica al ei, si a recomandarii de a sta sub supraveghere cel putin 24 de ore. After all, placenta era ok, mai mult nu ma interesa.

Acum vreo cateva saptamani am fost la o prezentare a aceleiasi clinici. Statistica spune ca e cea mai natural birth friendly clinica din sudul Germaniei, avand o rata a cezarienelor de aprox. 17% , spre deosebire de 30-40% la clinicile universitare. Totusi, in prezentarea care a durat 1,5 ore, tanti a avut doar doua slideuri despre nasterea naturala: unul – o fotografie a unei fresce vechi din Mexic, in care era prezentata o femeie in “durerile” facerii la parter si jumatatea ei la etaj. Prin planseu treceau doua sfori legate de bijuteriile de familie ale impricinatului, ale caror capete se aflau in mana doamnei aflata cum spuneam in dureri. Cand ele deveneau de nesuportat, tanti tragea de sfoara, sa sufere si individul care a impregnat-o. Sac. Al doilea slide era despre multele modalitati de a “ajuta” femeile care totusi se incumeta sa nasca natural: diverse analgezice, Dolantin, epidurala, forceps si vacuum. Miiinunat! La restul prezentarii n-am mai fost atenta, devenise neinteresanta dezbaterea despre cat de neprofitabile sunt nasterile naturale comparativ cu cezarienele, pentru care casele de asigurari platesc mai mult decat dublu si despre cum rata mica de cezariene, care era pana acum atuul spitalului nu va putea fi mentinuta, pentru ca administratia spitalului e de parere ca nu se fac destui bani din afacerea cu nascarea.

Am cunoscut-o si pe Kathy, umbra de Sabine, de care m-am simtit imediat legata de o sumedenie de fire nevazute. Am palavragit ore intregi, de parca ne-am fi stiut de cand lumea. Parea sincer mirata de faptul ca nu ma potrivesc imaginii femeilor care nasc acasa de aici, ca nu-s destul de hippie pentru asta, nu port flip-flops si pantaloni colorati din bumbac indian :D, n-am parul strans in turban si nici nu cantaresc 100 de kile in urma nasterii celor 4-5 copii pe care ar fi “trebuit” sa-i am deja… Am punctat in schimb cu mancarea bio si dezbaterile despre Green Peace si Amnesty International ;).

Well… treaba aia cu aparentele se pupa si in cazul de fata. Thank God ca ta’su nu e vreun cacacios care sa-mi faca bagajele si sa ma transfere fara drept de apel la poarta spitalului, iar experienta nasterii Irisului, in care am stat de manuta multele ore pana ne-am intalnit, l-a intarit intr-atat incat sa se incumete sa ne tinem de mana si acasa. Nu, nu suntem inconstienti, nici Sabine, moasa noastra nu e, avem incredere in noi si in ea si in caz ca se arata vreo complicatie o sa mergem la spital ca tot omul ne-alternativ. Da, sunt recunoscatoare ca exista posibilitatea cezarienei in caz ca vom fi pe muchie de cutit si viata noastra va depinde de asta, insa nu vad de ce m-ar preocupa subiectul asta inainte de vreme, fara sa fie nevoie. Nu, nu dispretuiesc in general femeile care au nascut prin cezariana, asa cum a concluzionat o pisi care a citit ce-am scris acum cateva saptamani. Majoritatea prietenelor mele au trecut printr-o asemenea operatie… si daca e nevoie, n-as ezita sa trec si eu. Insa pentru cezarienele nascute din comoditate, frustrari, neputinte, frica de durere sau griji pentru estetica putzelor, atat din partea medicilor cat si ale madamelor nascatoare, n-am nici un pic de respect. E parerea mea, nu tre’ sa fie nimeni de acord cu ea.

In rest, rollercoaster. De cand sunt acasa ritmul e si mai nebun decat atunci cand mergeam la servici, mi se pare ca am de recuperat tot ce n-am reusit sa fac pana acum. In fiecare zi programari peste programari, am reusit in sfarsit sa mergem la ortodont, Irisul e de ieri mandra posesoare a unei Zahnspange albastre, am gasit o tante care sa nu ne mai creada nebuni ca ne autodiagnosticam si sa confirme ca Irisul n-are neurodermita, ci un alt fel de dermatita, autoimuna, probabil o reactie la primul vaccin pe care inca am apucat sa i-l facem cand era doar un bebe. Pare ca ne-am oprit la timp.

Saptamana asta am fost trei zile la scoala, la Projektwoche Europa. Am fost parte din doua workshopuri, unul de engleza pentru fanii fotbalului, ca tot se poarta Campionatele Europene, iar celalalt de constuit modele arhitectonice. Asa ca ieri, vreme de trei ore si jumatate am construit cinci turnuri din Pisa, un Atomium si o barca de vikingi. Irisu happy ca in sfarsit e si ma-sa prezenta constant la activitatile scolare de dimineata si nu doar asa, din cand in cand… How I missed that!

La socializat, again, intensitati nebanuite… am iesit in oras cu “fetele”, am grillanit cu vechi prieteni, ba la ei, ba la noi, Irisul are aproape in fiecare zi cate o intalnire de joaca iar noi avem in weekendul asta doi copii. Daniel e din nou peste weekend la noi si desi asa elefantica cum is, nu mai tin pasul cu el ca alta data, tot ma bucur de chimia noastra.

Saptamana viitoare se anunta la fel de plina, casa plina, agenda plina, ca la nebuni… Sunt multi care au impresia ca odata cu un copil se termina lumea si simt nevoia sa ne mai vada o data inainte de marele eveniment.

P.S. Pivnita inca e locuita de monstri :D. Definitely colegul tre sa mai stea in casuta lui, inca nu-i vremea de iesit :D.

(Colocatarul) si casuta lui

Azi am o intalnire la pranz cu Row… a trecut pe-aici sa vada daca date-ul nostru mai sta in picioare si-a exclamat surprinsa: OMG, you have a belly! You popped!

Funny, de parca nu ne-am fi vazut de o suta de ani! Asa e, m-am expandat insa nu de ieri-de azi ci de cateva luni. Mai am un pic si ma rostogolesc. Car deja 15 kg in plus fata de asta toamna cu mine, every single day! Mi se umfla gleznele si obrajii :(((. Ma simt un fel de Winnie the Pooh, pe care dupa cum stim cu totii, nu-l inghit nici cu o suta de lamai.

Ca sa documentam mirarea venita din me popping, m-am dus la baie si mi-am facut o poza cu telefonul. Strict in scopuri documentaristice. Burta de sapt… aaaaa… 32 cred. Cand colocatarul, dupa spusele lu’ ta’su, ar avea in jur de 42 de cm si 1700 g. La mai mareee! :D

PS: a se observa si tzutzuroiul care-mi face burta sa arate ca un al treilea san urias, the belly button pe care camaradul il impinge din rasputeri! Yummyyyyy!

Job related si nu numai…

…sau despre cum oamenii se intalnesc de doua ori in viata, cum bine spune o vorba a neamtului. De-a lungul timpului am traversat vremuri mai mult sau mai putin furtunoase sau frustrante la job. Am avut intotdeauna idei desprinse de realitate, cum ca un job se face din placere si nu pentru bani sau faima, la fel ca orice altceva… Am cochetat o vreme cu gandul de a da la medicina, da’ cum examenul la medicina acum 15 ani nu se prea pupa cu filiera umanista pe care mersesem pana atunci, m-am reorientat. Am mers la ce facultate mi-a tunat in minte cand a fost vremea sa merg la scoala, am trait boem prin Bucuresti, mutandu-ma din sala de cursuri in sala de lectura, la cinemateca, teatru si apoi in Club A, cand stateam in Panduri am batut aleile gradinii botanice pana mi s-au tocit talpile pantofilor, am experimentat, am petrecut, am citit, am facut practica si am lucrat pe ici pe colo, pe unde s-a nimerit, pe bani putini dar pe experienta multa… De viata, ca de restul, no comment.

Dupa licenta m-am facut mare si-am plecat catre Teutonia pe urmele lu’ ta’su, urmand acelasi principiu si anume ca deciziile se iau din placere, amor sau altruism si nu din considerente practice de stat la caldurica. Si ce caldurica ar fi fost la Madrid, unde tocmai primisem o bursa de master… caldurica da’ singurica, asa ca am zis pas.

In Teutonia au urmat alti ani boemi, firma la care venise ta’su a dat faliment, n-aveam bani nici sa trecem strada, da’ aveam datorii cat casa si ne iubeam cat sa ne promitem unul altuia pentru restul timpului, diplomele si experientele mele nu prea valorau nici cat o ceapa degerata aici, asa ca am activat fraudulos in diverse domenii “solicitante” cum ar fi baby-sittingul, teaching English sau pusul aspiratorului pe domenii straine, in timp ce am mers din nou la scoala, de data asta pentru alte diplome, mai inalte si mai sonore decat o banala licenta. A fost frumos si aici, acelasi mers al lucrurilor, oameni multi, citit si petrecut… si apoi ne-a pocnit asa, pe amandoi, dorul de cineva nou in viata noastra. Asa ca am purces la fel de boem ca si pana atunci din scoala in parenting, pentru ca asa am simtit la vremea aia, ca venise momentul sa fim trei.

Parentingul la tinerete departe de patria muma si de rubedeniile din ea ne-a legat si ne-a implinit in feluri pe care nu le banuiam inainte. Ne-am putut asculta pe noi si urma drumul pe care l-am simtit bun, fara sfaturi, fara interferente dar si fara ajutor, doar noi trei. Si-apoi intr-un alt puseu de crestere, cand Irisu’ avea aproape doi ani si era oarecum pregatita sa se desprinda un pic de mine, am pasit in sfarsit pe domenii carieristice. Am inceput de jos, cu o practica, apoi am urcat incet incet, trecand de la un job administrativ la unul de stapan pe capraria mea si apoi la unul care era foarte aproape de ce visasem la tinerete, medicina si oameni, teaching si travelling in jurul lumii.

Jobul din urma a fost agonie si extaz, da’ s-a incadrat perfect in intensitatile vietii de pana atunci, care tot in categoria agonie si extraz intrau. Nu prea ne-am plictisit pana acum, daca stau sa ma uit in urma… Extaz pentru ca am invatat mult, a trebuit sa ma reinventez, sa ma depasesc si sa ma dovedesc de zeci de ori, pentru ca am calcat colturi de lume pe care nici n-am visat ca le voi calca vreodata, departe de itinerariile turistice, am trait autentic pentru cate doua saptamani in diverse culturi despre care candva citisem in carti si la care nu indraznisem sa visez pana atunci. M-am odihnit sub coloanele Taj Mahalului si sub cupolele orasului interzis, m-am scufundat in mari calde si-am traversat insule verzi, m-am intors catre mine in temple, moschei si in fata unor altare fara nume, am atins ziduri, ruine, am adunat carti in fiecare loc in care am fost, am cunoscut oameni multi, diversi, saracie si opulenta, care mi-au adus o deschidere catre lume, o intelegere si o maturitate pe care nu le-am avut inainte, care m-au pus pe ganduri si m-au facut sa-mi amintesc cine sunt, ce vreau si ce mi-e important…

Agonie pentru ca am fost departe de ai mei, de cuib, fara odihna si alinare cand simteam ca nu mai am putere sau vointa sa mai imping limite, pentru nopti nedormite, munca in zadar, stress si epuizare. Agonie pentru ca fara antrenamentul dur al medicinei mi-a fost greu sa ma tin departe de povestile dureroase ale oamenilor de pe mesele de operatie, langa ale caror capete stateam in timp ce cate un neurochirug harnic sapa printre sulcusii si gyrusii creierelor lor. Pentru ca atunci cand pacientii erau copii ma gandeam invariabil la copilul meu frumos, ramas acasa in asternuturi calde si ma umpleam de dor dar si de durere la gandul c-as putea s-o pierd sau s-o vad luptand pentru viata ei ca pe copiii aceia din fata mea. Agonie pentru ca ma chinuia dorul de un alt prunc dar si dorinta de a merge mai departe asa, de a vedea mai mult, de a face bani pentru a pastra caldura cuibului pe care l-am construit cu migala in ultimul an, casuta noastra de la marginea padurii si linistea venita odata cu ea. Pruncul mult asteptat va veni peste cateva saptamani iar vietile noastre se vor schimba iar, vom apuca drumuri noi, de data asta in patru.

Dar sa nu uit de la ce-am pornit postul asta… In ultimele saptamani m-am tot intalnit cu oameni din trecut, din viata zburdalnica dinainte de pruncul de sub inima: medici, colegi si cunoscuti de la capatul lumii, am primit telefoane, mailuri si friend requests pentru a pastra legatura dupa ce dispar de pe firmament, urari de bine si mici atentii care ma bucura si-mi dau certitudinea ca am lasat loc de buna ziua pe unde am trecut. Ieri m-a vizitat Osamu, cel care mi-a aratat Japonia, mi-a mangaiat burta cu un “ooooo” sonor si m-a rugat sa-i trimit fotografii cu “baby”, dupa ce se va naste. Azi a fost Sabin, my China man, aceeasi reactie la vederea burtii: “oooooooooooooooooo”, aceleasi urari de bine…

Langa oamenii astia am trait frustrari si fericiri pe care le voi purta cu mine mereu si incet incet, cand ma gandesc ca las in urma o felie de viata la care nu ma voi mai intoarce, pentru ca nu mai vreau sa lucrez 60-70 de ore pe saptamana si nici sa fiu departe de casa prea multa vreme, ma coplesesc tristeti si nostalgii si doruri. Oare cum va fi viata mea dupa marea intalnire? Ce voi face, unde voi fi, cum voi face bani cat sa ne putem plati cuibul? Raspunsuri la intrebarile astea voi avea probabil peste vreun an, nu mai devreme… Si cu toate ca nu exista bucurie mai mare acum, decat cea adusa de conversatiile cu colocatarul, pregatirile de a-l intampina si anticiparea momentului in care-l voi tine la san si privi in ochi, ma-ncearca in acelasi timp o mare neliniste in fata necunoscutelor ce ne stau in fata, on the long run…

Fuck the system!

Ma gandeam zilele trecute ca blogul asta s-a transfomat si para transformat… de la primii pasi in ale parentingului cu Iris, am trecut pe rand prin dilematice, inima albastra, una pe zi, impresii de calatorie si… inapoi la primii pasi, de data asta in ale parentingului de doi. Asta e, alte stiri n-avem, dilemele s-au rarit, calatoriile si ele, ca unde sa mai umblu cu ditamai sfera in fata, m-am transformat intr-o pisicoasa si… cand sa ma las cu totul pe spate si sa savurez restul zilelor in trei, eh, se intampla iar evenimente neasteptate.

Copila noastra dulce, cuminte si hotarata se transforma incet incet intr-o personalitate… sa-i spunem puternica si rebela, ca sa ramanem politically correct :D. Si ce ne mai invidau trupetii in ale parentingului, pentru cat de usor a fost de crescut pana acum. Asa cum cica erau invidiati si mom&dad pentru subsemnata :D.

In momentele mele de glorie, cand reuseam s-o aduc la exasperare pe mom, imi ura din toata inima ei de parinte incercat sa am un copil exact ca mine. Si io-i raspundeam: “ce fain ar fi”… si este, intr-adevar, cu mici exceptii… ca aia de luni, de exemplu, cand am stat o ora si jumatate cuminte la o discutie “serioasa” cu invatatoarea, despre palmaresul copilului din dotare. N-o sa insir aici diversitatea actiunilor din diverse categorii, dedicarea ei exemplara in domenii care-o intereseaza si nepasarea, ca sa nu spunem indolenta, in alte privinte care n-o impresioneaza…

Dupa ce Frau K. a laudat-o bine si a spus ca nu e dracul atat de negru, a trecut la ultima nazbatie pe care madame a infaptuit-o saptamana trecuta. Si anume, cea dulce si cuminte a sterpelit una din stampilele invatatoarei (una din stampilele cu care le evalueaza temele, ca inca nu primesc note), stampile pe care nu prea pune ea mare pret si… a stampilat peretii toaletei fetelor. Bineinteles ca n-a spus nimic, toata lumea s-a dat de ceasul mortii sa gaseasca faptasul, s-au facut anchete, s-au stabilit cercuri de suspecti, pana au ramas doar ea si o alta fetita in discutie. Aia a avut o atitudine mai relaxata in timpul chestionarii, mneaei a cam dat din colt in colt. Pana la urma a marturisit ca ea a fost autorul, insa nu le-a dat nici motivele care au determinat-o sa lase urme pe peretii scolii si nici stampila inapoi.

In acest moment s-a produs discutia mea cu Frau K., dupa care a urmat o discutie in trei despre responsabilitate si revolta impotriva sistemului. Cu aceasta ocazie am aflat si unde a ascuns stampila, pe care astazi a inapoiat-o cu scuzele de rigoare. Bineinteles ca nu i-am povestit ca actiunea mea de protest, petrecuta tot in clasa intai, a fost sa hotarasc ca nu mai vreau sa merg la scoala si ca am pus in aplicare acest plan, pana cand dad m-a gasit intamplator acasa, intr-o zi, la o ora la care se presupunea ca trebuie sa ma aflu in clasa cu ochii la tabla. Dar a durat ceva timp si-am savurat vreo doua saptamani de “vacanta”. N-am savurat recuperarea lectiilor pierdute…

Asadar, fuck the system! Nu prea-i plac fetitele si pana acum le accepta langa ea doar pe cele mai oite asa, care au o atitudine de “Fii capitanul nostru”… In schimb are o intreaga gasca de baietei dupa ea. Atat la scoala, cat si la hort. Mamele acestora ne suna sa stabilim intalniri de joaca, camaradul Jamie inca este un obisnuit al casei, pe care inca-l ia de obraji si-l joaca pe degete si care inca are o rabdare fantastica cu scorpia. Si nu, nu-i vreun mototol ingramadit, din contra e the “it” boy la noi in sat in aceasta categorie de varsta. E baietelul la a carui aparitie fetitele rosesc si-si dau coate si-si spun una alteia cu ochii aposi si voci tremurande, dupa ce el trece ca furtuna prin ele, “oricum nu-mi placea de el” ;).

Nu se indeletniceste cu Hello Kitty, My little Pony, Filly Horses sau alte hituri roz ale grupei de varsta, in schimb e experta in Star Wars, Clone Wars si Lord of the Rings, soon to be si in Harry Potter, si-a spart pusculita sa-si ia un album in care sa-si tina cardurile cu toate personajele din Star Wars, face schimb de carduri cu baietii din clasa a patra…

Saptamana trecuta am fost in Gradina Englezeasca cu grupa de Naturforscher sa ascultam o prelegere despre lilieci si sa-i si vedem in actiune. La un moment dat ia copilul de unde nu-i, toata gasca de fetite mergea intre grupurile de parinti, a noastra apare ca o floare dupa ce noi ne-am dat un pic de ceasul mortii, cu gasca de trupeti dupa ea… o luasera inainte, sa arunce cu pietre in lac. La sfarsit, fetitele s-au asezat cuminti pe bancute sa se refaca dupa lunga si anevoioasa excursie, a noastra s-a apucat sa prinda tantari pe marginea lacului, of course, tot cu… baietii. Faceau concurs, care are mai multi tantari morti intre palme in acelasi timp.

Si nu, n-a devenit fetita barbat bine, e inca la fel de delicata, translucida, feminina, purtatoare de rochite si protestatara cand vine vorba de pantaloni, iubitoare de pantofi, margele si legginsi colorati… Atata doar, ca-i plac baietii… si actiunile revolutionare in urma carora o parte din noi zice cum a zis ta-su’ cand i-am povestit de stampila buclucasa, si anume “ce fain!”, o alta insa intra in pamant de rusine si frustrare.

Ah, socul de azi cand am cules-o de la hort a fost de natura estetico-functionala: are o gramada de julituri/zgarieturi in jurul ochiului si pe pleoapa stanga. A minimalizat cu totul intamplarea: “nu e nimic, vad bine, doar ma jucam de-a ascunselea”… Are genunchii juliti, degetele zgariate, da’ astea stau toata vara asa, ne-am obisnuit… Tocmai a venit de-afara: a jucat fotbal. Ea, Jamie si Ayden impotriva lui Markus, ca doar el e mai mare. Au castigat cu 10 la 8. Hallelluja, altfel n-aveam liniste la masa de seara :D.

Well… va urma, ma indoiesc ca se opreste aici.