30.06.2012 – 19:20 – Un alt inceput…

… sau cum l-am primit pe David Radu N. in cel mai fascinant moment al vietilor noastre de pana acum, cu optsprezece zile mai devreme decat spuneau socotelile.

Asadar, cum spuneam in postul precedent, e deja amiaza si nu se prea intampla mare lucru… a fost una dintre cele mai frumoase dimineti de sambata din ultimele luni, daca nu ani… Nu avem nimic de facut, nu trebuie sa facem curatenie, sa mergem la cumparaturi, sa ne pregatim pentru sessionul de balet din fiecare sambata dupa-amiaza, sa gatim, sa vizitam, sa ne pregatim de vizite… suntem pur si simplu noi doi, atemporali, fara to do list, fara graba, savurand fiecare clipa, anticipand, facand glume mai mult sau mai putin spirituale, dar care pentru noi suna foarte amuzant. Totul e pregatit, lista de cumparaturi pentru nasterea acasa bifata toata, actele de care avem nevoie puse frumos pe comoda la vedere, valiza facuta, in caz ca nu iese cum vrem noi si trebuie sa mergem in clinica, lumanari in fiecare camera, uleiuri parfumate, cald, curat, ordine si soare afara si in noi. Suntem pregatiti.

In jur de 13 apare iar Sabine, cum suntem… relaxati :), cred ca asta-i cuvantul definitoriu pentru ziua de sambata. Bucurosi, nerabdatori… Cu contractii rare si slabe, care nici nu stiu daca se pot numi contractii, rontaind una-alta, band apa cu gheata… Sabine imi da sa inghit niste globuli homeopati, sa stimuleze un pic valurile, apoi pleaca iar spunand ca vine la 17 si ca daca pana atunci nu se intampla nimic, trecem la acupunctura, masaje cu ulei de sunatoare si alte lucruri simple de la mama natura care si-au gasit un rost in a ne ajuta. Nu-i nici o graba, inca avem destul timp pana la miezul noptii, cand Sabine, daca nu ar vedea curand sfarsitul nasterii, ar trebui sa ma duca la spital. Din cauza asigurarilor obligatorii si a birocratiei medicale care si aici e maaaare, n-ar mai avea voie sa-si asume responsabilitatea pentru o nastere acasa, asta pentru ca se considera ca la 24 de ore de la ruperea membranelor creste pericolul de infectii pentru bibulunul ce sta sa vina. Se generalizeaza cu placere si aici, ca peste tot.

Ne vedem in continuare de dupa-amiaza noastra linistita pana pe la 15, cand incet incet incepe sa se intample cate ceva. Printre contractille pe care inca le respir foarte usor, ta’su imi mai citeste cate-un pic din cartea lu’ tanti Mongan, in timp ce ascultam CD-ul care a venit cu ea (dap, in ziua nasterii am apucat sa-l ascult pentru prima oara), imi incalt ritualic sosetele rosii si moi, beau apa si incep sa respir linistit, pregatita pentru marea intalnire…

De pe la 16 am nevoie de focus, de concentrare. Valurile, cum le spune tanti Mongan, sunt acum regulate, cam la patru minute si tin cam un minut. Reusesc sa-mi depasesc primul impuls, acela de “ingheata sau fugi!” si-mi aduc aminte ca ce simt eu nu e durere, ci sunt contractii ale unor muschi care lucreaza intens sa se deschida si sa-si elibereze pretioasa incarcatura pe care au ocrotit-o timp de aproape noua luni. Daca nu ma relaxez, lucrez impotriva lor si nu fac decat sa-i ingreunez drumul pruncului… sunt mai lucida ca niciodata si in acelasi timp complet relaxata, intr-un fel de transa euforica, imi dau seama ca sunt din ce in ce mai aproape de intalnirea cu puiul, ca in sfarsit il vad la fata, il tin in brate… Nu stiu daca as fi reusit singura, poate ca da, au reusit generatii de alte femei inaintea mea, insa am feelingul ca nu, n-ar fi fost atat de usor… Impreuna cu ta’su, imbratisati, eu pe minge, el in genunchi in fata mea, respir pe “Twinkle twinkle litttle star”, zumzaind usor… Imi rotesc bazinul si ta’su ma leagana ca intr-un dans lin, doar al nostru. Habar n-am de ce chiar melodia asta, m-am trezit pur si simplu ca ma aud intonand-o. Intre contractii, ta’su indeplineste diferite misiuni cum ar fi sa se intereseze ce face Iris, sa-mi aduca de baut, sa vina cu mine la baie, sa-mi citeasca, sa-mi aduca aminte ce ne asteapta la capatul drumului. Ne distram copios urmarind stop-watch-ul de pe iPhone. “Cat mai e?” “1 minut pana la urmatoarea, hai odata ca vine!” si ta’su vine si el, on his knees si mai trecem un hop impreuna… Am petrecut trei contractii fara el si mi s-au parut odioase… cumva el e stalpul meu, faptul ca e cu mine ma face sa ma pot abandona, sa ma relaxez, sa nu-mi pese de nimic din jur, sa am incredere ca pot face fata.

Pe la 17 vreau in baie, vreau sa fiu aproape de apa, nu prea mai sunt in mood de rotit prin living in pauzele dintre contractii, am nevoie de focus si in ele, de un loc cald in care sa let go. Cand Sabine ajunge la 17:15, ta’su o inatmpina cu un “Wir sind oben!” (“Suntem sus!”), si ea, care venise pregatita cu un adevarat arsenal care sa intensifice contractiile, isi da seama ca nu mai e nevoie de el… “Das klingt ja richtig nach Arbeit!”, zice, cand aude cum ingan pe steluta. Intre timp stau cu mingea in brate, iar ta’su imi maseaza usor spatele cu mainile lui mari si calde. Imi face bine…

Apoi imi pregateste cada cu apa calda, ma scufund in ea si cu ochii inchisi zumzai mai departe. Nu mai stiu cat e ceasul, timpul nu mai exista, nu mai e nimic in jur, suntem doar eu si pruncul… Ma surprinde ce simt, parca vad drumul puiului pe dinuntru, simt cum se misca, un pic altfel decat eram obisnuita, ma gandesc la ce trebuie sa simta el si cum sa fac sa-i fie usor si iar ma ia asa un high, o fericire adanca. Respir in continuare usor si sunt uimita de felul in care imi simt corpul cum se arcuieste pe contractii si apoi se relaxeaza profund intre ele. Invaluita de apa calda, inteleg de ce tanti Mongan le spune valuri. Imi vine sa rad, de data asta n-am fumat iarba ca acum vreo 10 ani cand dupa un experiment de gen m-am vazut cazand pe spate intr-un camp de flori. Ma inunda o bucurie fantastica si in acelasi timp o parere de rau si-un sentiment de pierdere iremedabil… cum am putut sari peste asta la Iris? De ce nu m-am incumetat atunci sa raman acasa? Nici macar nu m-am gandit ca se poate… Ma gandesc cu parere de rau ca maine burta mea va fi mai mica, ca n-am sa mai simt pe cineva umbland prin ea, n-o sa mai incerc sa ghicesc daca ceea ce mangai e o mana sau un picior… si-apoi ma bucur iar ca-l voi tine in brate, il voi vedea, nu va mai trebui sa ghicesc…

Aud cum cineva scapara o bricheta si aprinde lumanarile, simt un miros placut, cunoscut de undeva, imi face bine, sigur au aprins si lampa cu ulei parfumat de la Ingeborg Stadelmann, un mix de uleiuri esentiale conceput sa insoteasca mothers to be in drumul lor catre prunc. Stau in continuare cu ochii inchisi si realizez ca cineva ma tine de mana, altcineva imi pune comprese reci pe frunte si “Twinkle twinkle little star” s-a transformat in altceva, intr-o respiratie intonata… Cineva respira cu mine, intuiesc un drum bun de urmat, trebuie ca e Sabine… O fi stiind ea ce face. Nu stiu pe cine tin de mana, la un moment dat aud ca ta’su zice “E ok, strange tare” si ma revolt, imi vine sa-l bat, nu vreau sa strang, daca mi-as incorda un muschi s-ar incorda toti ori eu vreau sa raman asa in starea asta plutaca, focusata pe miscarile pruncului pe dinauntru, pe mine. Imi vine brusc sa vars, ta’su se precipita cu cosul de gunoi langa mine, too late, ma intorc cat sa arunc incarcatura peste bord, sa nu cada in marea mea… deschid ochii si vad ca au lasat storurile cat sa fie crepuscular si intim in baie. Sabine zice ceva, cred ca zice ca nu mai e mult si eu imi aduc aminte ca am auzit de la o alta moasa, ca abia atunci cand femeile simt si spun ca nu mai pot, ca au ajuns la capatul puterilor, ea stie ca nu mai e mult. Imi spun in sinea mea ca eu mai pot, sigur, nu-i usor, insa nici nu simt ca am ajuns la capat de drum, nu simt nici disperarea pe care am simtit-o la Iris cand mi-au spus ca trebuie sa imping… De ce a fost nevoie sa-mi spuna ei, de ce n-am stiut eu ce sa fac, cand sa fac? Sunt iar fericita ca de data asta e altfel, sunt fericita ca simt ce simt, ma simt acasa. Nu se poate sa se termine asa repede, eu mai pot, inca nu simt ca am atins zidul, deci sigur mai dureaza. Nu-i nimic, respir mai departe in felul asta nou, nu mai cant, acum parca ma rog… sau nu? Ma surprind vorbind cu pruncul, chemandu-l in timp ce respir, oare ma aude? Oare or sa creada ta’su si moasa ca am innebunit? Nu conteaza, ma simt mai bine acum ca l-am chemat, i-am spus ca-l astept, sigur ma aude.

Ma intrerupe Sabine, care-mi spune ca ar trebui sa ies din cada, sa masoare dilatatia. Imi aduc aminte ca ea e de parere ca hype-ul cu nasterea in apa e un pic supraevaluat, considera ca pentru a incepe sa respire, pentru a intra in lumea noua, pruncii au nevoie de un semn clar, de o schimbare clara de mediu, nu sa iasa dintr-o apa in alta… Nu sunt de acord, zambesc, daca asta e felul ei de a ma scoate din cada, fie, desi nu stiu daca sunt in stare sa ies. Ma ajuta, mai respir o contractie cu un picior in cada si unul afara in timp ce ma sprijin de ea si din pasi mici ajung la noi in dormitor. Zambesc iar pe dinauntru, ce schimbat imi pare… Sunt si aici lumanari aprinse, cineva a acoperit podelele de lemn puse de noi cu foliile absorbante pregatite din timp, a pregatit Geburtshockerul, care e un fel de scaunel mic, ce seamana cu un colac de buda, pe care mamele se pot aseza comod sa se foloseasca de gravitatie daca vor, atunci cand o fi timpul.

Ok, hai sa incercam… Ma asez, ta’su se aseaza pe pat in spatele meu si ma ia in brate, ma sprijin de el cu o senzatie de abandon, il vad emotionat si concentrat in peretele de oglinzi din fata noastra… Inchid ochii, Sabine ma controleaza si-o aud intrebandu-ma daca vreau sa simt capul… Deja? Vreau, sigur ca da, ce traire fantastica… Astia chiar au dreptate, nu mai e mult, inseamna ca tre’ sa ma pregatesc sufleteste pentru senzatia aia “am ajuns la capatul puterilor?” Vine o contractie la care ma arcuiesc de spate, cu capul spre ta’su si intonez acelasi sunet de mai devreme, la alte intensitati insa… expir cu putere in timp ce zumzai, nu doare, simt doar cum pruncul se misca inauntru, presiune mare, simt cum aluneca… Hmnnn, care va sa zica asa se simte cand traverseaza oasele bazinului, cand se roteste pentru a trece intai cu capul si apoi cu umerii. Ok, incerc sa anticipez ce urmeaza, probabil curand va trebui sa imping… sau nu? O sa fiu in stare sa-l “respir” afara cum am citit ca se poate?

Simt ca aluneca mai departe, mai vine o contractie… nu pot sa cred cand simt ca-i iese capul, asa de repede? Respir in continuare, ma aud cum creste intensitatea zumzaitului si in acelasi timp simt ca-i ies umerii si aluneca tot afara, impreuna cu ultimul schwups de lichid amniotic. Ma simt usoara, no way!!! Nu se poate sa se fi terminat! Au fost doar doua contractii de cand m-am asezat in dormitor, pe prima i-am pipait capul, inca inauntru, pe a doua a iesit… cu totul, dintr-o singura contractie, fara sa imping, fara sa ma opun… A alunecat usor in timp ce eu respiram adanc. Aud un planset sanatos, deschid ochii si in acelasi moment Sabine mi-l pune pe piept, ta’su ne mangaie din spatele meu, ma uit la ei, ma uit la ceas… 19:21. Sabine imi urmareste privirea si zice: la 19:20 s-a nascut.

Ma ajuta sa ma intind pe pat cu el pe piept si savurez, ma uit la el si nu-mi vine sa cred. E frumos, are fruntea neteda, nu are riduri, are capul rotund, nedeformat, nu are semne ca s-a luptat sa iasa, intampinand obstacole. Am mai spus ca-i frumos? E perfect! Stam asa, toti trei, iar pruncul se linisteste si face cel mai minunat breast crawling despre care tot in carti am citit. Se taraste singur, se ridica spre san cu capul ridicat, il cauta, il apuca si incepe sa tzotzaie de parca asta ar fi facut dintotdeauna. Ta’su intreaba daca a avut cordonul ombilical in jurul gatului, vazuse el ceva cand a iesit… Sabine confirma, da, cordonul a fost infasurat de doua ori in jurul gatului si o data in jurul bratului. Probabil camaradul s-a distrat copios jucandu-se cu el in burta. Si uite-asa a mai cazut un mit, despre cat de periculoasa e aceasta situatie, cum se sugruma bebelacii si cum da, doar ea, sfanta cezariana e scaparea… Nici unul din cei ce mi-au servit argumentul asta sa-mi arate cat de inconstienta sunt cand am pomenit ca vreau sa-l primesc acasa, nu s-a oprit sa se gandeasca vreo secunda ca inca in mine nu respira prin plamani, nu se poate strangula singur, deoarece isi primeste oxigenul prin sangele din cordonul ombilical si atata timp cat acesta inca e conectat la placenta legata de mine, e destul timp sa se nasca in siguranta. Am auzit de atatea ori “daca ziceti voi… insa daca se intampla ceva, n-o sa v-o iertati niciodata” si m-am minunat cat de preocupati sunt oamenii de bunastarea altora si aratat cu degetul in loc sa-si vada de ograda proprie si cat de multe lucruri ar putea realiza daca ar folosi timpul asta sa se informeze…

Stam in continuare in tihna, in timp ce Sabine, la fel de discret ca pana acum, a strans ce era de strans de pe jos, impachetat lucrurile de care nu mai avea nevoie si s-a asezat langa noi in asteptarea placentei.

Asta a fost un moment mai putin senin al nasterii… Desi si ea si Kathy, ajunsa intre timp la noi (dupa ce s-a nascut pruncul) ca a doua moasa, m-au asigurat ca 3 ore de asteptat placenta sunt mai mult decat ok, am simtit ca ele devin nerabdatoare… Am spus ca vreau sa astept pana iese placenta pentru a hotari daca ii vom taia cordonul ombilical puiului sau daca vom face totusi o Lotus birth si ca nu vreau sa traga nimeni de cordonul ombilical pentru a stimula placenta sa iasa si mi-au respectat decizia, asteptand impreuna cu noi. Dupa vreo ora jumate au inceput sa se alarmeze, sa ma intrebe daca nu simt contractii, sa-mi spuna ca poate va trebui sa merg in clinica pentru placenta, daca nu iese singura… tocmai ce am vrut din toate puterile sa evit. Asa ca dupa vreo doua ore de cand a iesit pruncul am cerut eu, cu inima grea, sa i se taie cordonul care nu mai pulsa demult, pentru a ma putea misca mai usor in asteptarea placentei. Ta’su a fost cel care l-a desprins de mine, n-as fi vrut sa faca altcineva asta si cu el a ramas cat moasele si-au pus la bataie arsenalul pentru a determina placenta sa-si urmeze colocatarul. Am primit iar globuli homeopati, masaj pe burta si in final o injectie cu oxitocina. Nu, nici de data asta n-am simtit nevoia sa imping, am inceput sa facem misto cum ca m-am relaxat de tot. Pana la urma m-am gandit ca tot numai eu ma pot ajuta, mi-am pus in minte sa reusesc, ca doar n-am nascut acasa ca tot la spital sa ajung, am mers in baie, m-am asezat pe vine si-am nascut si placenta. Calm, usor, fara stres. Era ora 22, moasele erau deja in stand-by pentru a chema salvarea. Ne-am bucurat cu totii, am studiat placenta, e si ea o minune a naturii, atat de frumoasa, cu striurile ei ca de copac al vietii si-am hotarat ca o vom pastra pentru a o ingropa in gradina si a sadi peste ea un copac sau o tufa de trandafiri, care sa infloreasca in fiecare an la sfarsit de iunie, cand il vom sarbatori pe cel care ne-a daruit atat de multe doar prin simplul fapt ca ne-a ales pe noi sa-i fim parinti.

O ultima privire catre domnita dupa iesirea placentei – totul in ordine – fara rani, rupturi, taieturi, pur si simplu s-a inchis cercul la fel de usor, de natural si intact ca inainte sa se deschida. Pruncul a fost apoi cantarit si masurat pe pat langa mine, 3300 de grame (sora-sa avusese 3280) si, la o prima masuratoare, 48 de cm. Hmnnnn, tante GYN imi spusese ca are picioare lungi… La o a doua masuratoare au iesit 53 de cm, asa mai merge! Am mers apoi iar in baie, am facut un dus lung, mi-am dat parul cu balsam in liniste si m-am uns cu ulei moale si frumos mirositor ca in fiecare seara dinainte de a se naste puiul. Apoi m-am intors iar in pat, langa ei, in asternuturi curate si intr-o viata noua. Totul e bine cand se termina cu bine.

Vorbeam cu Eva dupa nastere despre incidentul cu placenta… probabil ca nasterea a fost atat de frumoasa pentru mine, m-a implinit in feluri in care nu banuiam ca exista, incat n-am vrut sa se termine brusc, n-am putut sa let go, sa dau drumul acestei experiente, am avut nevoie de timp sa dau drumul placentei, sa inchei capitolul cel mai frumos de pana acum.

Micul om a zambit inca de la breast crawling si de atunci zambeste des, nu numai in somn. Probabil nu e zambetul constient, adresat unei anumite persoane, insa faptul ca zambeste atat de des, uneori rade aratandu-ne gingiile, imi spune ca-i merge bine, ca a trecut prin nastere la fel de usor ca si mine, fara a fi ametit de anestezii, de droguri, stresat de cardiotocograf si de o armata de intrusi in spatiul nostru privat, cum s-ar fi intamplat la spital. E senin, relaxat, zen, pentru ca i s-a dat timp sa vina pe lume si nu a fost smuls din pantecul meu fara sa fie pregatit, nu a fost examinat de maini straine pe o masa rece imediat dupa nastere, nu a fost luat de langa mine, spalat si imbracat, a stat in tihna la pieptul meu, piele pe piele, ochi in ochi in primele lui clipe de viata. E un bebelus agil si alert, care deja si-a studiat noul mediul, ne priveste in ochi expresiv si stie sa-si exprime multumirea sau nemultumirea. Nu plange, papa bine, doarme mult si senin. Are nevoie de caldura si atingere, ii place sa doarma la noi pe piept sau sa se cuibareasca in noi cand e treaz. O studiaza pe Iris cu mult interes si pe fiecare dintre noi ne priveste intr-un alt fel, ca si cum ne-ar recunoaste.

The milk bar is open, deocamdata oferta-i chiar mai mare decat cererea. Am parte de lauzia pe care n-am avut-o la Iris si din a carei lipsa poate, am cazut rau cateva luni mai tarziu cand m-am imbolnavit. Ma simt ocrotita, inconjurata de grija si dragoste si bunastare. Suntem doar noi patru, ta’su e acasa cu noi in primele trei saptamani, primesc mancare delicioasa in pat desi n-am nici o problema in a ma misca, pe noptiera mea troneaza trandafiri rosii, iar langa partea mea de pat e lumina multa de la cateva flori ale soarelui culese de Iris si ta’su cand s-au intors de la scoala, Sabine vine in fiecare zi pentru a vedea cum suntem, Eva la fel pentru a-mi aduce prajituri si a-mi masa mainile, picioarele si burta, ma simt ca intr-o comunitate veche, de oameni care inca isi ascultau instinctele si in care tot satul ingrijea proaspetele mame imediat dupa nastere. E atat de bine, de liniste si de calm, suntem atemporali, lumea de afara s-a diluat, nu mai stim ce se intampla in ea, nu am mai deschis televizorul de zile bune, n-am mai citit ziare, n-am primit alte vizite decat cele enumerate mai sus, am vorbit putin la telefon…

Imediat dupa nastere, Kathy i-a spus lu’ hubbie ca are o “tapfere Frau”. Cica-s viteaza. Mie mi-a spus ca am o intuitie fantastica, cum rar a mai vazut. Si-n momentul ala nu m-am simtit nici flatata nici bucuroasa, ci m-a umplut un fel de nostalgie si de tristete pentru intuitia asta redescoperita tarziu, aceeasi intuitie pe care multi oameni n-o regasesc niciodata. Ne nastem cu ea, insa educati de consumerism, de bani si de diverse industrii, printre care si cea medicala, o pierdem pe drum, ne asumam identitati false uitand cine suntem si ce vrem. Ne lansam in cautari de sine, incercam noi religii, ne gasim hobby-uri fancy pentru care ne convingem singuri ca avem talent, ne apucam de pictat, de fotografiat, de biciclit, de catarat, de sporturi extreme, ne aruncam in cariere mai mult sau mai putin de succes, ne descriem vietile drept colivii si cautam puncte slabe printre gratii, ca sa mai evadam un pic, pana ni se strange iar latul in jurul gatului, “visam”, cum ne place sa credem, uitand a trai in azi, a ne mai vedea pe noi si lucrurile simple de langa noi. Ta’su mi-a spus azi printre altele, cand l-am intrebat cum m-a vazut el pe mine in nasterea asta si cum am fost la nasterea Irisului, la care tot asa m-a tinut de mana: “Ai facut inconjurul lumii doar ca sa te intorci acasa si sa nasti acasa”… are dreptate, am cautat high-uri emotionale, carieristice, apoi spirituale, am umblat prin templuri rasfirate prin toata Asia, doar ca sa-mi dau seama ca imparatul e gol, superficial si plin de promisiuni mincinoase si ca locul meu e unde am fost tot timpul. M-am linistit, cum s-ar spune. Mi-a spus ca daca la Iris eram planta, pierduta, urmand ce mi se spunea sa fac doar in speranta sa se termine odata, de data asta am fost eu, adancita in mine. Prezenta, lucida, am raspuns la intrebari, am spus ce vreau si ce nu, insa in restul timpului doar eu in mine. Intr-un fel de transa, dar nu dusa cu totul. Aici si acolo… intre doua lumi.

Sarcina asta mi-a adus slow life-ul visat demult, pentru prima data am stat pe terasa fara sa fac nimic, pur si simplu in soare, m-am uitat in jur, la iarba, la copaci… Nu m-au mai deranjat imperfectiunile ei, buruienile crescute pe margine si iarba invadata de trifoi. Fara sa vorbesc la telefon sau sa citesc sau sa fac planuri sau… sau… Nasterea asta m-a reintregit pe mine ca femeie, m-a facut sa simt ca pot muta muntii din loc, mi-a readus feminitatea si increderea in mine, m-a facut mandra de trupul meu si mai ales de inima si de mintea mea, de felul in care ma pot lasa purtata fara sa ma pierd, de felul in care am intrat in ea fara asteptari, inchipuiri si proiectii, doar cu dorinta de a fi bine si de a incerca ce intuiam ca ni s-ar potrivi.

Cam asa.

O alta dilema, cea a numelui, s-a rezolvat si ea neasteptat. Nici David si nici Radu nu erau printre candidatii vehiculati in timpul sarcinii. Nu se potriveau inchipuirilor noastre despre ce nume ar trebui sa aiba copilul unor venetici ca noi, un nume special si rar, insa totusi usor de gasit sau macar de pronuntat in fiecare tara pe unde am putea umbla, un nume cu istorie si poveste in spate. Cineva mi-a spus “lasa ca-i vezi fata si-atunci o sa-ti vina in minte numele LUI” si eu am zambit ironic, gandindu-ma ca daca n-am reusit timp de aproape noua luni sa venim c-o idee, n-o sa ne iluminam peste noapte. Oarecum indoiti, oscilam intre Liam si Noah desi amandoi stiam ca niciunul nu e… the right one. Dupa ce s-a nascut, o zi ne-am tot intrebat… si-apoi am stiut. Iris si ta’su au inclinat catre David, nume vechi, mesopotamian, care inseamna “beloved”, “cel drag”, “cel iubit”. Iar eu i-am spus Radu, nume romanesc cu origini slave, al carui inteles este “cel fericit”. Si da, asa sper sa-i fie drumul, usor si fericit, pentru ca asta a adus si el in vietile noastre. Nici unul nu e numele rar pe care-l visam la inceput, e plina lumea de David si Radu, insa pentru noi, n-ar exista alt nume care sa i se potriveasca mai bine celui de-al doilea copil perfect.

Postul asta se prea poate sa fie cel mai lung scris pe blogul asta, insa si evenimentul despre care povesteste a fost cel mai incarcat de pana acum pentru noi ca familie. Nu, nu e un post misionar pentru intoarcerea la cort, la vatra cu carbuni si la nascutul pe camp, e doar experienta unei nasteri blande, “eine sehr sanfte Geburt”, cum i-a spus Sabine, pe care nu vreau s-o uit, n-am cum s-o uit si pe care am s-o povestesc din nou si din nou celor carora le-ar putea trezi intrebari care sa-i aduca mai aproape de ei insisi.

Imi spunea una dintre prietenele mele deunazi la telefon, cand i-am povestit pe scurt cum a fost, “aaaaaa, pai tu esti elastica, si pe Iris ai nascut-o usor”… Nu stiu daca e chiar asa… Daca a naste fara rani si urme fizice inseamna usor, atunci, da, a fost usor. Sunt foarte multe asemanari intre cele doua nasteri ale mele, insa si multe diferente esentiale… Nasterile, asa cum le-am trait eu, se intampla in primul rad in cap si in suflet, totul e o treaba de credinta in noi, pregatire, incredere, motivatie si determinare, de mediu cald, potrivit unei asemenea experiente. Nu au avut legatura nici cu elasticitatea, nici cu “push, push!” ca in filme… Ambii pui au venit mai devreme, Iris cu 12, Radu cu 18 zile, ambii au avut aceeasi greutate si lungime, la ambii mi s-au rupt membranele noaptea, la Iris pe la 4 spre dimineata, la Radu la miezul noptii, la ambii am avut la inceput contractii usoare, neregulate si abia spre dupa-amiaza a inceput sa se intample ceva, ambii s-au nascut catre seara, Iris la 18:55, Radu la 19:20, dupa ambele nasteri m-am refacut usor, n-am avut dureri, rupturi, taieturi, la ambii am avut incredere in corpurile noastre, ca vom fi bine…

Daar, la Iris am fost la spital, la Radu acasa si asta a facut diferenta… la Iris am fost cablata, am primit branule, perfuzii, antibiotice, analgezice, m-au facut sa ma simt nesigura, sa-mi fie frica, mi-au prezentat doar scenarii apocaliptice cu ce ar merge rau daca nu le-as urma sfaturile, mi-au spus ce sa fac, cum sa fac, cand sa fac si orice urma de instinct din mine s-a sters, eram o papusa in mainile lor, prinsa intr-o continua si mare durere, asteptand sa se termine si sa ajung in sfarsit sa-mi tin copilul in brate, am strigat ca o vita injunghiata pe ultima suta de metri si am crezut ca am sa mor acolo, inainte sa apuc sa traiesc ceea ce speram sa gasesc la capatul nasterii ei.

La Radu… am povestit mai sus. M-am ascultat pe mine… si a fost destul cat sa ma schimbe pentru totdeauna, cat sa-mi doresc o mie de copii, sa mai traiesc asa ceva, sa ma simt puternica si on top of the world.

Life is good, indeed, niciodata n-am fost mai convinsa de asta.

29.06.2012 / 30.06.2012 – Inceputul…

Sa nu-l uitam… :).

Vineri, planuri de weekend lung in munti, la golf, la spa… Dimineata a trecut usor, m-am vanturat prin oras, am asistat prin telefon la o nastere live (am fost sa-mi fac unghiile si ownera salonului tocmai nastea la telefon cu gainile subordonate, care chiraiau de numa’), am vazut poze cu nou-nascuta, am mai cumparat ce ne mai lipsea de pe lista Sabinei, am mai smotruit un pic prin casa, am luat prunca de la Hort si la putin timp dupa pranz ne-am apucat de impachetat. Inclusiv valiza pentru clinica, in caz de ceva… Am impachetat fara chef, rabdare si energie (ceea ce nu mi-a dat de banuit, ma gandeam ca-i de la caldura), a venit ta’su, a mai impachetat si el si apoi ne-am pornit catre ce pare a fi ultimul weekend in trei :D.

Pe drum cateva contractii… hmnn sa fie un fals travaliu?

Am oprit, am ajuns, au trecut, ne-am cazat la hotel, am despachetat, ne-am comandat toti bibileli de spa pt. zilele urmatoare si apoi am purces catre clubul de golf, la get together-ul din program ;). Asa, ca fapt divers, ta’su zice ca m-a inscris totusi si pe mine la golf, daca n-am chef, nu tre’ sa merg. Suntem in grupa D, incepe la 13:30. Buuun, avem timp dimineata de dormit, mancat fara graba si piscinit, masagit…

Small talk cu colegii lu’ ta’su, taticul firmei a slobozit un “woooow” la vederea burtii, audienta cunoscatoare si-a dat cu parerea – “Spitzbauch!” – sigur e baiat ;), pipait burta… iar small talk, am aflat ca mamica firmei juca un super golf cat a fost pregnanta, pentru ca nu-i asa, centrul de greutate modificat din cauza burtii duce la un swing imbatabil, dupa care ne-am luat ramas bun si a ramas ca ne vedem “maine”.

Inapoi la apartamentele de imprumut ne-am imbaiat, relaxat, cremuit si ne-am asezat usor in pat cu gandul la ziua minunata ce avea sa vina. Cea mai mare grija – din cauza gleznelor umflate n-o sa incap in cizmele mele de cowboy si outfitul pentru petrecerea “Wild wild West” n-o sa fie complet… Cata superficialitate :D!

Asadar, pe la ora 23:00 eram deja intre perne, cu 5 minute inainte de miezul noptii ma trezesc din somnul dulce… cam umeda. Ups… Ta’su si el in picioare, mergem la locul de taina, mai iese un schwups, incalec pe prosop, ah, ce facem? Mergem acasa. SMS la Sabine ca a inceput, telefon la colegul Oli, cazat cu un etaj mai jos, ca trecem sa-i lasam cheia, ta’su a impachetat cu viteza luminii, a luat copilul adormit in brate si ne-am pornit. Cea mai mare grija – ce view tre’ sa fi avut Oli privind in urma noastra cum coboram scarile, unii dintre noi, cum spuneam, calare pe prosop….

Pe drum contractii tot la 5 minute, usoare, acasa s-au oprit de tot. O luna superba, luminand de dupa cate-un varf de munte ne-a insotit tot drumul. Ne-am mirat, inca nu-i luna plina, nici furtuna n-a fost, doar o ploaie usoara de vara si totusi… chiar se intampla…

Home. Am despachetat, am pregatit ce era de pregatit, am SMS Eva, care dupa vreo 3 schimburi de mesaje a zis “hai ca vin pana la tine” (era deja trecut de 2:00), a venit, am povestit, au mai trecut vreo 2 ore, dupa care ne-am bagat in pat, sa prindem macar un pic de somn si putere pentru a-l intampina pe tanar cum se cuvine.

La 6 m-am trezit, o alta contractie, doua, trei, mai multe… usoare, usor de respirat…

La 7 a sunat Sabine: cum suntem? Bine, contractii neregulate, lichid amniotic, cate-un pic de sange, moralul sus! I-am spus sa-si ia micul dejun in liniste si incet incet sa vina. M-as simti mai in siguranta daca ar asculta un pic bataile inimii tanarului, sa stim ca-i merge bine, ca nu i-a alunecat cordonul ombilical atunci cand i s-a spart bula protectoare…

Ta’su inca in bratele lui Ene, s-a trezit si el usor, apoi s-a trezit Irisul, ne-am gugulit, ne-am gandit care-i planul de bataie pe azi, am primit o ciocolata calda divina, am mancat in liniste. Suna la usa: e Sabine, cu tot cu echipamentul ei de moasa cantonat in trei genti mari. Camaradul pare ok, inca nu se intampla mare lucru, a ramas ca-si lasa lucrurile aici, isi face runda pe la celelalte proaspete mame si mai vine la pranz sa vada cum stam. Intre timp suna iar la usa, apare Eva cu niste melci cu migdale si martipan proaspat scosi din cuptor, yummy. Ne aducem aminte ca bate vantul in frigider, doar weekendul asta nu planuiam sa stam acasa, facem o lista de cumparaturi pe care i-o dam Evei, daca tot s-a oferit sa se ocupe de partea logistica.

Intre timp e trecut de 10, ne-am gugulit mai departe cu Irisu’, am pieptanat-o si ta’su a dus-o la prietena ei, Elisa, unde cu siguranta se intampla lucruri muuult mai interesante decat acasa, unde de vreo doua ore nu se mai intampla nimic… Vrea sa ramana aproape de casa, sa poata veni imediat ce iese fratele ei. Mi-a aratat cum sa stau pe minge, mi-a dat ultimele sfaturi despre cat de mult ar trebui sa-mi desfac picioarele si de cat loc au nevoie bibulunii sa-si gaseasca drumul spre lume, a recapitulat cum se face, si-a luat ramas bun si dusa a fost!

Intre timp am mai mancat ceva si facem live blogging cu ta-su in paralel. E 11:30 si nici urma de contractii, din cand in cand cate una mica, asa… Daca as fi mers la spital, deja dupa 12 ore de la startul umed mi-ar fi dat oxitocina…

Ma mir cat sunt de fericita, de lucida, imi trec prin minte aceleasi momente din nasterea Irisului, mi-e drag sa-mi amintesc, sa anticipez ce urmeaza, sa ma simt femeie, cea mai puternica femeie din lume, sa-mi ascult corpul si pe puiul inca in mine, sa-i povestesc cat de mult l-am asteptat si cat de putin mai e… Nu-mi vine sa cred ca this is the end of this road, maine-am sa-l tin pe piept si nu sub el…I’m high, hormonii isi fac treaba. Tot inainte!

Va urma!

26.06.2012

7:30 – Ta’su m-a sunat la iesirea din sat in drum spre servici sa-mi spuna ca tocmai vazuse o barza zburand deasupra satului nostru. In ziarul local am citit de curand un articol cum ca anul asta au venit foarte putine berze comparativ cu anii trecuti. “Stai, nu te speria ca nu vine azi la noi, mai dureaza un pic…”. Sa vedem.

8:00 – Am plecat spre ceea ce se pare ca a fost ultima programare la tante GYN inainte de marea intalnire. Trafic de rahat, rush hour sau cum i se mai spune aici, Berufsverkehr. Dupa o ora si o gramada de injuraturi am ajuns, in mod normal am nevoie de 35 de minute in tempo lejer.

9:00 – Am ajuns, am cautat 10 minute un loc de parcare, ca in final tot pe trotuar, unde parchez de fiecare data sa ma opresc. Nici de data asta n-am luat amenda, yes!

10:00 – Tante GYN zice “Ooooooooooo, Sie arme Maus”. S-a uitat la camarad si s-a mirat cat de “pe teava” e, a presupus ca apasa puternic. Hmmnnnnn, apasa, da, dar nu asa de tare… inca ma misc ok, pot sa conduc ore intregi, sa ma plimb, am cules capsuni de pe camp, am facut dulceata si n-am terminat pivnita!!!!! Tanti a conchis ca nu mai dureaza mult si ca prietenul se poate arata oricand. Foarte curand adica. L-a estimat la 3400 g, ceea ce e mai mult decat a avut sora-sa la nastere. Nu cred in astfel de masuratori. In ritmul asta in doua saptamani ar deveni un gigant de 4 kile, ceea ce ma indoiesc ca se poate intampla. Pur si simplu nu mai are loc :D. “Wahrscheinlich sehen wir uns heute zum letzten Mal vor der Geburt, Frau C.” No, putem sa ne vedem ultima oara inainte de nastere, asta nu m-ar deranja, insa la fel de putin m-ar deranja sa mai stea tartanul un pic la caldurica.

11:00 – Pe picior de plecare, il sun pe ta’su care imi zice bucuros ca a primit ultimele detalii despre weekendul nostru de buha. Adica weekendul asta are loc Golf Openul anual din Reit im Winkel, la care am fost invitati din nou, ca anul trecut ne-a placut tare. Anul asta nu vom face pe golfistii, ci vom sta ca legumele in Spa-ul hotelului, sau cel putin asta era planul. Of course, party-ul de sambata nu-l ratam – tema de anul asta – western. Pana sambata unul din ei tre’ sa invete sa-mi impleteasca parul a la Pocahontas. Dau si eu vestile cum ca anumite orificii au inceput sa se deschida si mnealui e deja in pozitie de decolare. Ta’su zice si el “oooooooooo”. Azi e ziua uimirii generale!

12:00 – Ma hotarasc spontan sa ma las cosmeticita, unele lucruri merg mai greu in ultimul timp, de cand am mingea de fotbal sub tricou, cum zice soon to be godfather Luc, ma duc la locul obisnuit, nu merge imediat fara programare dar am noroc, daca astept o ora, ma vor bibili. Yummmy. Asa ca astept o ora la o terasa in Lehel, cu un Eiskaffee mare si un Brötchen mic in fata si ma bucur de vremea frumoasa in tihna. Dupa ce-am terminat lecturile specifice etapei in care ne gasim, de cateva zile am revenit la biografia tatucului marului, pe care am lasat-o neterminata acum cateva luni. Traiasca Kindle-ul, Muttertag si ta’su, ca tare usor e de citit pe coclauri fara sa mai car ditamai bibliile in geanta.

13:00 – Vera isi incepe treaba.

14:00 – Vera isi termina treaba dupa o munca asidua si un mic accident, ce a dus la o tunsoare care nu era in program. Surprise!

15:00 – Ajung la celalalt loc de bibileala, iar astept, dar pana la urma se intampla minuni. Sau nu? In acest domeniu m-as fi descurcat mai bine singura, estetica n-ar fi avut atat de mult suferit, dar lenea… leneaaaaaaaa si incapacitatea de a mai adopta diverse pozitii yoghine…

16:00 – Plec spre Ikea.

16:30 – Ajung la Ikea, ma intalnesc cu restul familiei proaspat sosite de la ora de balet, cumparam balamalele care ne lipseau pentru ca in sfarsit dulapul nostru sa-si inchida portile si camaradul sa nu aiba senzatia ca s-a nascut intr-un boutique. Ma bucur de ei… de cand sunt acasa, savurez la maxim zilele cu Irisu’, faptul ca ne vedem imediat dupa scoala si putem folosi ziua pentru noi. Azi a fost o zi plina in care iar ne-am vazut relativ tarziu… I-am simtit lipsa…

17:15 – Plecam spre casa.

17:30 – Ajungem acasa, copila isi prezinta mandra captura, 2 kile de capsuni culese de ea. Astazi dupa ore au facut o excursie pe plantatia de capsuni a familiei Lang, ca doar tanara generatie a familiei e in aceeasi clasa cu Irisul. Toti copiii au avut voie sa culeaga capsuni pentru acasa, asta dupa ce li s-a explicat cum devine treaba cu cultura capsunilor si li s-au inmanat retete de preparate cu capsuni. Mandra, imi zice ca s-a straduit sa culeaga mult, in caz ca vreau sa mai fac dulceata. Hmnnn, nu mai vreau, am facut destula, dar ma bucur de numa’ sa mananc capsuni in cada in seara asta. Yummmmmy.

19:00 – Dinner is served, ta’su did it again, in seara asta o salata racoroasa de cous-cous cu rosii, fenicul, castraveti, ardei, patrunjel si menta. Alt yummmmmy mareeeeeeee! Vine si Vivi la noi la masa, ca tot s-au jucat mimozele prin fata casei pana a fost gata cina. La masa ne povestim ziua, discutam despre viitoarele capacitati lingvistice ale camaradului si despre faptul ca unora le vine foarte greu sa creada ca inca nu avem un nume, ei cred ca nu vrem sa spunem. Nope, chiar n-avem, mi se pare extraordinar de greu sa gasim un nume de baietzel care sa nu fie nici comun de genul trei cu acelasi nume in clasa sau in familie, dar nici pasare exotica, sa fie pronuntabil usor si in limba materna si in patria adoptiva si daca se poate si pe alte meleaguri, sa insemne ceva sau sa aiba o poveste speciala in spate… Greu de gasit, cine are sugestii, ne poate scrie sau suna, dam de baut daca ne iluminam! Cica chiar exista oameni care nu cred ca daca aveam deja un nume, nu-l mai mazaream si camaradeream atat pe colocatar, ci pur si simplu ii spuneam pe nume.

20:00 – Unii s-au retras la rutina de seara, altii o ard aiurea pe net :D.

20:30 – E randul principesei la bibilit, se bucura si ea de tratamentul de care m-am bucurat eu mai devreme. De data asta burta nu ma mai impiedica sa perform.

21:00 – In unele apartamente se sforaie, in altele se tasteaza in draci relatarea zilei si se pregateste bolul de capsuni, ce urmeaza a fi teleportat langa lumanarelele de pe marginea cazii. Need I say more? Yummmmmmmy!

Ce se intampla dupa ora 21:00 inca nu stim. Sa speram ca in afara de o carte, un film ceva, absolut nimic demn de consemnat :D. Si sa speram ca barza aia de azi dimineata venise doar asa, in recunoastere, sa stie unde sa-si livreze pachetzelul peste… cat mai multe zile :D.

Noapte buna!

Mad about the boy

… pentru ca I am, I really am. Am fluturi in stomac si inca nici nu i-am vazut fata. Dar il simt in fiecare zi si pana acum am convietuit de minune impreuna. E usor si calm si bland in atingeri, pare sfios, incepe sa valureasca usor, fara sa impinga ca un bizon atunci cand aude muzica sau ne aude vocile. Tante GYN l-a masurat azi si mi-a spus ca e slabut si cu picioare lungi, ceea ce inseamna ca sunt sanse mari sa fi mostenit cele mai de calitate gene ale familiei ;). Acum cateva zile, in timp ce reflectam la nemurirea sufletului seara in apa calda, canta la radio melodia asta. Si mi s-au umezit ochii asa cum mi se intampla destul de des in ultimul timp si ma gandeam ca da, I’m already mad about the boy. Ma gandeam cat de fain va fi sa-l primesc si sa-l miros si sa-l strang in brate si cat o sa-mi lipseasca sa-l am sub inima. Si ma gandeam cum imi monopolizeaza deja gandurile si sufletul si actiunile si cum lumea se invarte zilele astea doar in jurul lui, cum s-au dus naibii impresiile de power woman si cat de ciudat de impacata si linistita sunt sa fiu acasa si mama lor. A lor ;). Plural, da?