Full speed, half blind
Full tilt, decline
On to old times
Full speed, half blind…
O caruta noua, cu tractiune integrala si transmisie automata, ciudata la inceput, usoara mai apoi, o caruta cu feeling. Second best. The best ;).
Fuck the system again. History repeats itself… Dar de data asta I’m ready. Radu a racit, gurile rele spun ca ar fi avut bronsita, eu am racit, gurile rele sustin acelasi lucru. Radu e bine, fara antibiotice, fara medicamente, lasat in sfanta febra si tinut permanent la piept. E fericit. Inca rade mult. Eu sunt… bine. Lasata in sfanta febra si cu cineva in permanenta la piept. Ta’su e on the move these days. Full speed, half blind. Sleepless.
Visam amandoi la on to old times. Poate ca intr-acolo ne indreptam. Intr-o zi cu soare. Azi ninge.
Zi de weekend cu planuri marete, daramate toate de urmatorul membru febril al familiei. Si uite-asa ne-am pasat virusul de la unul la altul si-am inchis cercul, tananananana. Asa ca change of plans. Daramate si ele de accidente casnice, caci da, azi n-a fost ziua mea. Mi-am taiat un deget, da’ rau, cu stropi de sange pe peretii bucatariei, un tipat dramatic si cutitul roz al lui Jamie aruncat teatral pe gresie. Ta’su si-a facut datoria de salvator, a sters, a curatat, a pansat, ba a oferit chiar si-o plimbare la spital cu perspectiva unei cusaturi elegante de degetzel. Change of plans again, am sfarsit pe canapea, mancand amandoi popcorn cu unt si inghetata expirata direct din cutie si uitandu-ne la filme. Toata intamplarea asta trezeste la viata sweet memories, de la inceput de facultate, cand dupa ce mi-am dat degetele pe razatoare, ta’su tot asa m-a oblojit, intr-un inceput de an minunat, la umbra unei fuste galbene ca soarele, pe post de perdea de dus. Insider joke;). Life is good!
De consemnat si faptul ca de astazi tanarul Radu are tron propriu si personal pentru servit masa, asortat cu lampa. A dezvoltat, de asemenea, noi intensitati vocale, folosite la maxim cand isi exprima frustrarile legate de faptul ca inca nu-si poate misca fizicul atletic pe cat de agil si-ar dori.
Ah, si azi am purtat fusta, dupa muuuulta vreme de jeansulit. Felt like a woman;).
Adventul. Mos Nicolae. Ziua Evei. Bradul. Un Weihnachtsmarkt de pomina cu urmari formidabile. Ziua lui Hans. Ajunul. Craciunul. 6 luni. Revelionul. Prieteni dragi. Punct. De la capat. 37. My better half. Accident. Zana buna. Prieteni dragi. Trauma. 7 luni. Febra. Vant. Tuse. Deja vú.
Doua luni in cateva randuri. Doua luni cat doua vieti.
Nu stiu cand au trecut doua luni… nu mai am absolut nici un fel de simt al timpului.
Adventul a fost frumos, cald, plin de Plätzchen si cozonaci. Am copt cat pentru toti anii in care n-am copt. Am avut casa plina de copii.
Am sarbatorit apoi Eva, zana buna din casa de alaturi.
Am taiat bradul la Rauchenberg, pe zapada, cu Radu la piept si Irisu’ de mana. Traditia asta se pastreaza deja de cativa ani. Cald si bine.
Next weekend, eu am decorat standul hortului si ta’su a copt crepes la piata de Craciun din sat. Am strans iar bani pentru copii. Cald si bine. Tot la piata de Craciun am avut revelatia ultimelor luni. Nu suntem singuri. E cineva aproape. Si ce bine-i cu ei de atunci.
Apoi l-am sarbatorit pe Hans, am mai atins un pic satul, de aproape. Din nou cald si bine.
Ajunul. Magic. Am impachetat cadouri fara numar, apoi le-am despachetat in chiote de bucurie. Am facut o plimbare prin sat noaptea, in cautara lui Christkind, a mosului si a cui pune cadorile sub brad. Am daruit mai mult decat oricand. Self made gifts. Am primit mai mult decat oricand. Cel mai cald si mai bogat Craciun ever. Parfumat, cu miros de cozonac. Daca de Pasti a nins, de Craciun au fost 20 de grade afara. Mult mai multe in casa si-n noi.
6 luni de Radu. Doar necuvintele il pot purta. Copilul perfect, venit sa ne arate cam despre ce-i vorba in trecerea noastra pe aici. Inca rade, raza de soare. Cald si bine.
Revelion. Casa plina cu prieteni dragi. Genul ala de prieteni in compania carora pot sa adorm stand de vorba. Nu-s multi si asta spune totul depre deschidere, incredere si apropiere. Prieteni pierduti si regasiti. Lectii de viata. Midnight sushi. Artificii, orizontul arzand. Cald si bine.
37. Spune 37… Dar intarziat. Love of my life. Sarbatoare spontana cu prieteni dragi. Celebrating life. Prieteni vechi si prieteni noi, prieteni de aproape si prieteni de departe. Cald, cald si bine.
18 ianuarie, rebirth. Memento mori. Cica ar trebui sa scriu despre asta in amanunt, sa procesez trauma, sa… Sa… Inca nu pot in amanunt, inca doare, inca sunt lacate care se descuie doar noaptea in transpiratii reci si imagini fugare, aceleasi din nou si din nou si din nou… Dar asa, ca trivia… Am avut din nou un noroc extraordinar, toata lumea se mira, eu cel mai tare. N-am nici o explicatie, poate-i un inger bun la datorie, mama Chiva sau altcineva, o zana buna, un Dumnezeu milos, karma, you name it. Insa in dimineata aia, cineva ne-a purtat pe brate pe Radu si pe mine si dintr-o carcasa zdrobita si-o ploaie de cioburi am scapat amandoi fara nici o zgarietura. Fara nici o rana pe dinafara. Intregi. Am iesit in decor si ne-am izbit de padure in asa fel incat sa nu ni se intample nimic. Intr-un scenariu cu potential tragic, cineva a ales pentru noi cea mai sigura traiectorie. Mi-a fost frica pentru Radu. Au ramas in urma noastra un maldar de fiare, niste copaci suferinzi si o multime de daca… insa noi suntem bine. La trei masini in urma noastra, asa au cazut zarurile in dimineata aia, era Eva. Asa ca dupa ce l-am scos pe Radu din masina, atat m-a tinut kickul de adrenalina, am putut sa ma prabusesc, sigur, la figurat, pentru ca m-am simtit in siguranta. Stiam ca e cineva sa ma prinda. Eva, the fairy godmother. Si ta’su. Au ramas visele urate si bucuria unui nou inceput. Celebrating life.
7 luni. Febra si primii doi dinti. Rasete. Raza de soare. Cald si bine. Acasa.
Radu a implinit ieri 5 luni. Nu-s cuvinte sa-l imbrac in ele si sa-l redau asa cum e. Sau nu le gasesc eu… La fel si pentru Iris. E dureros de greu si de frumos. E atat de frumos, atat de multa iubire, incat am un nod in gat si mi se inoada lacrimile in barba des, tare des.
A nins, stau tolanita in pat intr-o sambata dimineata in care nu-s nevoita sa ma trezesc la 5 dimineata odata cu tanarul insomniac, ma uit pe geam si vad livada din fata casei presarata cu zahar pudra, e liniste, e alb si de jos miroase a papa bun. Am primit in pat un ceai de ghimbir cu miere si lamaie, laptopul pe genunchi, Irisu’ pe jumatatea de pat de langa mine s-a apucat sa-si faca temele la mate.
Decembre. Imi suna in urechi mmmmmmmmmnnnnnnnnnn-ul lui Alifantis in cantecul ce a imbracat versurile lui Bacovia, o alta “traditie” de iarna la noi. Cu toata ca rutina mi se pare de nesuportat in multe privinte, ca mi-am luat campii de nenumarate ori ca sa nu ma copleseasca, lucrurile astea repetate in fiecare an de cand suntem 2, 3 si acum 4 ma fac sa ma simt acasa… sarbatorile cu muzica, mirosurile si drumurile lor, aceleasi de la an la an, cartile, pozele.
Ce cald e aicia la tine
Si toate in casa-mi sunt sfinte
Te uita cum ninge decembre
Nu rade, citeste-nainte…
Ma gandesc iar la ultimele zile, cate s-au intamplat, si noi, si vechi… Primul advent in patru, prima coronita self-made cu prieteni vechi, indepartati din motive stupide de care abia ne mai aducem aminte si regasiti cu bucurie, haos, nebunie, prunci urland, caldura, bye Canon, dupa zece ani de credinta, hello Nikon, taram neexplorat de mine pana acum.
A cam trecut toamna, anotimpul meu de bine, au trecut sinusoidele in mood si-n actiune ce vin odata cu ea. S-au intamplat multe, prea multe, unele consemnate de ta-su in burta intima a acestui blog, pentru ochiul initiatilor, altele trecute sub tacere, inchise doar in suflet, in amintiri caldute, cetoase…
Radu creste, a implinit azi 19 saptamani, e la fel de frumos, mai frumos, rade la fel de mult. Zambeste luminos, cald, de cand deschide ochii pana se culca, copilul asta solar continua sa picure balsam si sa inchida orice rana trecuta sau viitoare. No idea cum de ne-a iesit asa, cum de omuletul perfect ne-a ales pe noi sa-i insotim inceputurile, da’ tare bine a mai facut.
Creste, si-a gasit mainile, picioarele, se intoarce de pe o parte pe alta ca o clatita migratoare, se invarte in jurul axei lui, a inceput sa-si roada degetele piciorului drept, chiuie, rade in hohote, ofteaza multumit, mormaie satisfacut, i-a mai cazut parul iar ala care vine urmeaza acelasi pattern ca la Iris, adica-i mai blonziu decat parul de la nastere, a avut prima (si urmatoarele) erectii, un eveniment notabil pentru mine, obisnuita cu putza de fetita. Yep, e o schimbare :D. Functioneaza la parametri normali!
A vazut deja marea, s-a scufundat in ea, l-am purtat cuibarit la piept in plimbari lungi pe nisip, acolo unde se-ntalnesc apa si pamantul, a dormit somn leganat in cantec de valuri. Ce s-au mai mirat oamenii din jur de felul in care-l purtam legat de mine, mai discret sau mai zgomotos, cat de des am auzit “che bello!” si mi s-a umflat inima a bucurie ca o placinta la cuptor, de parca as fi dus cu mine toata lumina lumii. Inca-l port zile si ore intregi, putem numara pe degetele unei maini datile in care a cunoscut caruciorul, m-am obisnuit sa-l am sub barba, ma simt amputata fara trupul lui cald lipit de-al meu.
Irisu’ protesteaza si se revolta acum in feluri ascunse si perverse in fata atentiei care se divide acum intre cei doi prunci, lupta incrancenata sa-si redobandeasca intaietatea in gandurile si in faptele noastre. Nu urla, nu tipa, nu revendica la tonalitati inalte, insa a pornit un razboi surd si fin in care ne cioparteste sufletele si mintile si asa chinuite de nesomn si de griji. Caci griji sunt multe, multe, sau poate le simtim noi mai acut? Nu conteaza le luam asa cum sunt, le luam ca pe sutul care ne desprinde de viata de pana acum si ne arunca intr-una mai inalta, mai nepamanteana, mai libera si lipsita de constrangeri. Continuam sa ne departam de material, cu pasi mici, ce-i drept, dar ne miscam inspre unde intuim ca putem ajunge.
A trecut ziua mea, zi usoara si ninsa. M-am trezit intr-o lume alba, ca in majoritatea anilor trecuti si m-am bucurat ca un copil sa vad ca se pastreaza patternul zilelor albe, stralucitoare. De cand ma stiu, acolo unde ma gaseam ningea prima oara in an de ziua mea, exceptii au fost vreo doua trei. Anul asta a inceput sa ninga cu o zi inainte, ce-i drept. A nins peste toamna aurie, peste frunzele inca nedesprinse de ramuri, peste lumea colorata dinainte, a nins si-a curatat si-a stins si-a albit, a fost frumos, tare frumos. A fost o zi linistita, in care am urmat alte “traditii” incepute aici, a fost o saptamana in care am poposit ca in fiecare an la Stadtmuseum, am vazut expuse, printre altele, fotografiile Irinei (Dana Popa), am mancat millefeuille, am baut ceai parfumat, m-am balacit in caldura obiceiurilor pornite de noi, acum in formatie de patru. A fost anul cel mai bogat de pana acum in daruri pline de inteles si nu de complezenta, daruri croite pentru mine, mulate pe sufletul si dorintele mele. Am primit rasfaturi si masaje, carti, bijuterii lucrate manual pentru mine si da… 2 tickets la MUSE!
Si i-am vazut pe 12 noiembrie la Olympiahalle, intr-o escapada feminina, doar eu si Irisu’, a girls’ night out. Au fost, as usual, magnifici, desi sonorizarea si publicul n-au ajuns la dimensiunile olimpiene ale Wembleyului de acum doi ani. Dar am savurat la maxim, am cantat versurile stiute, Irisu’ s-a ridicat in picioare si a cantat cu ei Uprising, am mancat prostii, clatite cu Nutella, a fost, indeed, Madness!
Ieri a fost Lichterfest, sarbatoarea luminilor la Hort, unde ca un Elternbeirat responsabil si publicat ce sunt, am vandut Punch si Glühwein pentru a finanta ulterioarele excursii ale pruncilor hortisti.
Azi ne-am intors muzical acasa, am ascultat Anda Calugareanu si Phoenix, Pasarea Colibri si Satra, care da, cred ca sta la originea “fetisului” meu cu tigani autentici. Imi vine sa plang de cate ori ascult Fata verde si Nunta si-mi aduc aminte cum ne-am rotit nebuneste intre prietenii nostri atunci cand ne-am promis unul celuilalt, cum au ingenuncheat toti in jurul nostru si noi ne-am prins de maini in cercul lor si ne-am facut unul, singurul.