Inapoi la joaca. Scurt ca-i tarziu, songs make good presents… I got another one today.
Pentru blog revival imi doresc o rutina… Utopic, dar am sa incerc totusi.
Am inceput sa visez in germana. Nu ma mai simt acasa in nici o limba.
Inapoi la joaca. Scurt ca-i tarziu, songs make good presents… I got another one today.
Pentru blog revival imi doresc o rutina… Utopic, dar am sa incerc totusi.
Am inceput sa visez in germana. Nu ma mai simt acasa in nici o limba.
Si uite-asa, dragii mosului, de cand n-am mai scris s-au petrecut iar multe evenimente de seama in viata noastra care merita trecute la catastif, pentru a nu fi pierdute cu totul in negura timpului;) si pentru a putea fi printate in povestile anului, as usual. Foarte pe scurt, ca nu mai am nici pana, nici zvac si nici timp, mai ales timp… Time is not on my side…
To start with, dupa ce am scris ultima oara in mai, ne-a napadit dorul de radacini si grija pentru mom si dupa mai bine de patru ani ne-am luat zborul catre patria muma. A fost primul zbor al Radului, s-a descurcat bine calatorind la pieptul ma-sii… A fost o saptamana calda, usoara, fara stresul altor calatorii de pana acum in Romania (well, ta’su ar putea avea o viziune un pic diferita aici;)), am fost iar copil pe stazile Primului Oras…
Dragos ne-a luat de la aeroport si ne-a dus acasa, unde i-am surprins pe mom & dad care nu stiau ca li se pregateste ceva… A fost nespus de frumos, Iris a fost happy, Radu a invatat sa se joace de-a v-ati ascunsea, eu am facut pace cu mine si cu trecutul si am crescut ca o paine de mandrie si multumire ca mom finally got the bigger picture si si-a gasit si ea pacea in felul ei, ca se respecta pe ea si in felul asta si imprejurul ei, ca-si trateaza in sfarsit corpul ca pe un templu si sufletul ca pe un cuib, ca a gasit putere sa se intoarca impotriva sistemului si catre ea… Sunt mandra si bucuroasa… Sunt sigura si plina de certitudini. Nu de sperante, de certitudini. And this feels good.
Am plans inauntru tot drumul intre Sibiu si Faragas, vazand batranele la porti si cerul albastru, la fel aratandu-i Irisului Brasovul: aici a fost mama la scoala, aici a fost tata la scoala, aici ne-am cunoscut, aici ne-am ascuns, aici ne-am cununat, aici am fost copii, adolescenti, iubiti si-apoi am plecat inspre locurile unde v-ati nascut voi, copii de vara.. Aici am cantat, am plans, ne-am daruit si ne-am promis unul altuia lucruri pe care candva le-am uitat si-acum le-am regasit… Astia sunt prietenii si trecutul nostru, aici ne-au crescut aripile, aici am invatat sa visam… Am reusit usor sa vad dincolo de saracie si opulenta, de manele, cersetori, caini vagabonzi si drumuri stricate, infumurare si mitocanie, sa-mi traiesc dorul, sa-mi raspund la intrebari si sa ma bucur de radacini, de acasa, de cine sunt.
La inceput de iunie ne-am intors acasa si cu pasi minusculi si tematori ne-am apropiat de cresa… odios concept, institutie si bucata de viata. I-a fost greu Radului atasat, i-a fost tare greu sa invete despartirea de mine, a luptat greu si determinat impotriva ei si inca nu s-a resemnat… A crescut mult puiul meu in luna asta si eu am mai murit un pic dezamagindu-l, intai un sfert de ora, apoi o jumatate, apoi o ora, apoi, la inceput de iulie, mai multe… M-am urat pe mine si pe faptul ca nu suntem in punctul in care sa ne putem permite sa ma fac casnica. Cand voi fi mare asta imi doresc sa fiu… Just a mom… Asa am fost fericita, tare fericita…
Iunie a fost o luna grea, chinuita, dureroasa, care ne-a obosit pe toti peste masura… O luna in care s-au adunat o gramada de rahaturi, dezamagiri, in care oameni de la care speram sa inteleaga si sa ajute cu un gest, o vorba, un umar, m-au vampirizat in toata puterea cuvantului si m-au secat de energie, de putere, de dor de viata, m-au stors ca pe o carpa cu care si-au sters apoi bocancii prafuiti de aroganta drumului pe care merg. Am dat cu masina de-un stalp, am cazut adanc, am atins fundul neputintei si-apoi am inceput sa ma ridic, ca nu prea-mi ramasese altceva de facut. I-am invidiat pe cei care-si permit cate-un pui de depresie, isi permit sa faca pe mimozele si sa-si dramatizeze existenta rasturnandu-si rahatul in curtile celor care au tras batul mai scurt… Mi-am dorit sa rup lanturile si sa fug mancand pamantul cu pruncii mei, sa fug in lume, departe de obligatiile unui sistem in care nu cred, pe care nu-l respect si in care incet incet nu mai vreau sa traiesc. M-a batut gandul sa ne vindem casa si s-o luam spre tarile calde, impreuna sau nu. Insa casa asta e acasa, e cuibul pe care l-am visat si l-am dorit si l-am modelat sa ne tina cald, casa asta e vie, a adapostit inceputul unei vieti, a trait minuni, a sustinut primii pasi ai Radului, ne-a ocrotit, ne-a izolat, ne-a impacat… Casa asta nu are pret…
O luna impovarata, amara, in care ne-am certat mult, am pus oceane intre noi, ne-am urat pentru a realiza apoi ca nu mai stim sa traim impreuna si nu mai putem trai separat… Ca ne-am amputa renuntand la ce avem, insa ce avem e cateodata tare greu de ajuns, cand stam in genunchi si cu capul plecat.
Iulie a fost greu si el, insa a fost un alt fel de greutate. Am obosit mai mult, insa ne-am linistit, ne-am luminat, ne-am ridicat… In iulie am reintrat in sistem, insa de data asta in termenii mei. And that feels good. Pot privi acum cu detasare si cu o usoara aroganta zbaterile saracilor subjugati de titluri, bani, glorie, de pencil skirts si panofi cu toc. I wear a pencil skirt, e masca mea…
In iulie am sarbatorit, am botezat Radu, ne-am inconjurat de prieteni buni si-am rupt paiele sugacilor de energie, ne-am regasit, ne-am umplut casa de copii, am gatit, am copt, am calcat munti de rufe, am cantat multi ani traiasca si am vanat comori, am mers la servici din nou, am purtat tocuri arogante si flip-flops si ne-am iubit iar, mai asezat si mai cu patima…
In iulie am sangerat ca un animal injunghiat insotind in tacere drama unui copil care si-a pierdut parintii si inocenta, drama unor parinti ca si-au pierdut copilul si sensul si busola.
In iulie se pierde o parte din mine, pleaca cu Eva un pic mai departe… Doare al naibii de tare, m-a luat prin surprindere…
In iulie m-am intors acasa cu smerenie, in iulie multumesc pentru cei mai iubiti dintre pamanteni, pentru scantei si pentru viata.
Life is good…
Tare in teorie, varza la practica in ce priveste traiul sanatos, fac coaching de la distanta sau de aproape si ma topesc incercand sa-mi salvez oamenii dragi din ghearele sistemului, ale temerilor, ale bagajului de o viata depozitat la mansarda. Am grija de toti, sunt un fel de mama ranitilor, insa ma uit de multe ori pe mine. Ma pis de cand ma stiu contra vantului, ce-i drept in ultimi ani pe fatza si cu misionarism pe langa.
Si cand cad, cad de foarte de sus. Am luat cateva trante pana acum, iar de cateva luni am senzatia ca stau pe buza prapastiei si ma uit in jos, anticipand tranta trantelor. Ma iau imaginar de piept cu ea, ma gandesc ca daca sar eu inainte sa cad la intamplare, aterizez mai pe moale si o iau mai usor de la capat.
Jelesc inainte sa cada ghilotina. Am avut cateva luni grele psihic, istovitoare, ca niciodata. I’ve lost my pen, my sparkle. Ma poarta Radu peste ele, altfel cred ca mi-ar fi greu uneori sa ma trezesc dimineata.
M-am gandit serios ca as putea avea un pui de depresie post-natala, dar nuuuuu, asta ar fi fost o explicatie mult prea simpla si eu ma vad oricum, numai depresiva nu. Cred ca de fapt am obosit foarte tare. Am obosit sa misionaresc, am obosit sa anticipez, sa trasez destinatii de viata sau de minut din categoria “trebuie”. Am obosit sa nu ajung sa fac ce-mi propun, sa astept lucruri care nu se intampla dupa cum mi le imaginez eu, nu mai am rabdare… Am obosit sa explic lucruri simple, sa tin piept fricilor mele, dar mai ales fricilor celorlalti… Sunt atat de obosita, incat m-am gandit nu o data sa trag obloanele peste mine, peste noi… Ta’su primeste in plin loviturie in plex si da si el inapoi cum poate. Cred ca a obosit si el.
Motul pe rahat, ni se scutura acvariul lately sub impresiile artistice ale unor omuleti lasati in urma (ha, credeam noi), care nu numai ca au revenit in forta tropaind cu bocancii pe ceea ce consideram terenul nostru de joaca, dar mai pun si conditii despre cum s-ar juca jocul asta in continuare, cine si cand are voie sa participe…
My mom are cancer. Vestea asta a venit dupa ce credeam ca intre noi s-a produs o ruptura iremediabila. Dar nu, my mom is my mom, scutul si prietena mea si-acum toate supararile trecute imi par niste copilarii… Eu cred ca stiu cum s-o ajut, cum s-o port o vreme, pana sa ma poarte ea pe mine din nou. My dad incearca sa nu se arate speriat.
Eu incerc sa ignor semnele… Sa nu vad lanturile, ele sunt, ce-i drept, mainly in mintea mea.
Ta’su mi-a adus azi o melodie cu un clip tare fain. Se pupa cumva cu zilele noastre. M-am saturat si eu de mers pe bicicleta si-am crezut ca busul ar fi o alternativa… Lucky me, ta’su didn’t give up on me si merge mai departe pe bicicleta, pentru noi doi. Mi-a spus frumos, heartbreaking, ca daca eu vreau sa ma dau jos, va trebui sa-l trag dupa mine… Pentru ca el nu vrea, nu poate si nu stie cum sa coboare… Cand vorbeam de coborat, cantau Bono&co. Magnificent. La dus si la intors, la acelasi semafor. La fel ca atunci cand am vazut-o ultima oara pe mom si-am condus-o catre casa, masina era inundata de Everybody hurts, REM. Little did we know…
Si-apoi mi-a adus cantecelul asta cu videoclip cu biciclete.
It’s good to be loved, it’s warm and it’s home… Si iar nu-s cuvinte care sa ne cuprinda…
You meet thousands of people and none of them really touches you.. And then you meet that one person and your life is changed. Forever.
Asa se termina un siropel de film pe care tocmai l-am vazut la tembelizor, nimic extraordinar, aceeasi tema exploatata si in alte variatiuni, ea bolnava, el inima salbatica pana cand se intalnesc si se iubesc la nemurire…
Junele a dormit pasnic in bratele mele tot timpul si cand s-a terminat filmul cu replica de mai sus, m-am uitat la el cu toata fericirea lumii in suflet… Adevarat. Intotdeauna exista acel cineva care se face raspantie si ne schimba drumul. Pentru totdeauna, cu buna stiinta sau din intamplare… poate nu asa cum parea intr-o vreme sau cum ne-am inchipuit, insa, daca avem noroc, in bine… asa, cat sa cuprindem toata fericirea lumii in suflet…
Fericirea e atunci cand el imi arata gingiile intr-un zambet larg in timp ce se uita in ochii mei de parca am fi ultimii doi oameni de pe pamant, cand ne plimbam toti patru pe coclauri cu el atarnat la pieptul meu si cu ea tinandu-ma de mana, fericirea e atunci cand pentru cateva clipe uitam de nesomn, de treaba, de boli, de bani, de griji, de unghiile nefacute si rufele din pivnita, de prostia si superficialitatea de care dam la tot pasul – dar care ajuta sa ne cernem de legaturi impovaratoare investite cu mult mai multa importanta decat aveau, fericirea vine din faptul ca-i stiu sanatosi, cand in jurul nostru sunt povesti triste la tot pasul, fericirea vine din faprul ca apuc sa-mi dau seama ca nu stiu ce mi-as mai putea dori… Poate doar timp, s-o tin in loc…
Doar pe scurt, pe fuga, in 5 minute dintre doua drumuri. E mult de spus, mult despre noi, prunci, prieteni si familie, new job, despartiri si apropieri, despre cum a disparut blogul si cum va aparea din nou, pana atunci anuntat doar de postul asta.
Pe scurt dupa un drum, inaintea altuia. Cea mai buna metoda de a da afara dureri, frustrari, oboseli, intrebari, dezamagiri e sa urli… Sa push the pedal to the metal, sa alerg pe sosele ca vantul cu boxele duduind si sa urlu cu melodia… Si ce bine e dupa aia, cand ma ustura in gat si astfel ramane doar durerea fizica, restul se topesc un pic in denial pana se intorc si ma strang iar de gat. Try it! U2, P.O.D. si altii, shuffle ramas de la ta-su. Flashuri, in timp ce urlu din toti bojocii pe melodii cunoscute: biffy, London, chasing cars, Berlin, that area, Beijing, amor nebun pe stadion, rattle&hum, Devotschka, letting go… Si uite-asa, prin scream therapy (acum inteleg de ce unii platesc pentru asta) am uitat, pret de un drum scurt, alone, de dureri, de frustrari, de nesomn, de cancere si alti lilieci care ne dau tarcoale, de febre inalte, intalniri, programari, goana…
Breath in… Si de la capat.