… sau oraselul din Polonia din care relatam saptamana asta. Frumos. Marea in Gdansk. Obositor. Ma simt sfarsita, ma chinuie o tuse imputita, care in toata nebunia saptamanii trecute nu s-a vindecat, ci s-a instaurat in plamanii mei ca la muma-sa pe canapea. Iar vad spitale, iar vad jale, speranta…

Unii vin, altii pleaca… se repeta istorii care ma fac sa ma intreb care-s mecanismele dupa care venim si plecam din aceasta lume… cine sunt eu, cine am fost, cine voi fi.

Cu cateva zile in urma a mai plecat un om frumos si tanar si drept, pe care nu l-am mai vazut de multi multi, mult prea multi ani. N-o sa-l mai vad niciodata. Sau poate totusi, altfel, who knows?

Ma simt ciudat, ca prinsa intre doua aripi, si desi mi-e tristete si dor si chinuiala, ma simt usoara, purtata… Trec pe sub valuri ca surferii inconstienti. Am tot visat ape, mari, multe, involburate.

Ieri, departe departe, nu m-am mai simtit singura.

7 ani… Punct si de la capat.

Agonie si extaz.