Zi de weekend cu planuri marete, daramate toate de urmatorul membru febril al familiei. Si uite-asa ne-am pasat virusul de la unul la altul si-am inchis cercul, tananananana. Asa ca change of plans. Daramate si ele de accidente casnice, caci da, azi n-a fost ziua mea. Mi-am taiat un deget, da’ rau, cu stropi de sange pe peretii bucatariei, un tipat dramatic si cutitul roz al lui Jamie aruncat teatral pe gresie. Ta’su si-a facut datoria de salvator, a sters, a curatat, a pansat, ba a oferit chiar si-o plimbare la spital cu perspectiva unei cusaturi elegante de degetzel. Change of plans again, am sfarsit pe canapea, mancand amandoi popcorn cu unt si inghetata expirata direct din cutie si uitandu-ne la filme. Toata intamplarea asta trezeste la viata sweet memories, de la inceput de facultate, cand dupa ce mi-am dat degetele pe razatoare, ta’su tot asa m-a oblojit, intr-un inceput de an minunat, la umbra unei fuste galbene ca soarele, pe post de perdea de dus. Insider joke;). Life is good!

De consemnat si faptul ca de astazi tanarul Radu are tron propriu si personal pentru servit masa, asortat cu lampa. A dezvoltat, de asemenea, noi intensitati vocale, folosite la maxim cand isi exprima frustrarile legate de faptul ca inca nu-si poate misca fizicul atletic pe cat de agil si-ar dori.

Ah, si azi am purtat fusta, dupa muuuulta vreme de jeansulit. Felt like a woman;).

Adventul. Mos Nicolae. Ziua Evei. Bradul. Un Weihnachtsmarkt de pomina cu urmari formidabile. Ziua lui Hans. Ajunul. Craciunul. 6 luni. Revelionul. Prieteni dragi. Punct. De la capat. 37. My better half. Accident. Zana buna. Prieteni dragi. Trauma. 7 luni. Febra. Vant. Tuse. Deja vú.

Doua luni in cateva randuri. Doua luni cat doua vieti.

Nu stiu cand au trecut doua luni… nu mai am absolut nici un fel de simt al timpului.

Adventul a fost frumos, cald, plin de Plätzchen si cozonaci. Am copt cat pentru toti anii in care n-am copt. Am avut casa plina de copii.

Am sarbatorit apoi Eva, zana buna din casa de alaturi.

Am taiat bradul la Rauchenberg, pe zapada, cu Radu la piept si Irisu’ de mana. Traditia asta se pastreaza deja de cativa ani. Cald si bine.

Next weekend, eu am decorat standul hortului si ta’su a copt crepes la piata de Craciun din sat. Am strans iar bani pentru copii. Cald si bine. Tot la piata de Craciun am avut revelatia ultimelor luni. Nu suntem singuri. E cineva aproape. Si ce bine-i cu ei de atunci.

Apoi l-am sarbatorit pe Hans, am mai atins un pic satul, de aproape. Din nou cald si bine.

Ajunul. Magic. Am impachetat cadouri fara numar, apoi le-am despachetat in chiote de bucurie. Am facut o plimbare prin sat noaptea, in cautara lui Christkind, a mosului si a cui pune cadorile sub brad. Am daruit mai mult decat oricand. Self made gifts. Am primit mai mult decat oricand. Cel mai cald si mai bogat Craciun ever. Parfumat, cu miros de cozonac. Daca de Pasti a nins, de Craciun au fost 20 de grade afara. Mult mai multe in casa si-n noi.

6 luni de Radu. Doar necuvintele il pot purta. Copilul perfect, venit sa ne arate cam despre ce-i vorba in trecerea noastra pe aici. Inca rade, raza de soare. Cald si bine.

Revelion. Casa plina cu prieteni dragi. Genul ala de prieteni in compania carora pot sa adorm stand de vorba. Nu-s multi si asta spune totul depre deschidere, incredere si apropiere. Prieteni pierduti si regasiti. Lectii de viata. Midnight sushi. Artificii, orizontul arzand. Cald si bine.

37. Spune 37… Dar intarziat. Love of my life. Sarbatoare spontana cu prieteni dragi. Celebrating life. Prieteni vechi si prieteni noi, prieteni de aproape si prieteni de departe. Cald, cald si bine.

18 ianuarie, rebirth. Memento mori. Cica ar trebui sa scriu despre asta in amanunt, sa procesez trauma, sa… Sa… Inca nu pot in amanunt, inca doare, inca sunt lacate care se descuie doar noaptea in transpiratii reci si imagini fugare, aceleasi din nou si din nou si din nou… Dar asa, ca trivia… Am avut din nou un noroc extraordinar, toata lumea se mira, eu cel mai tare. N-am nici o explicatie, poate-i un inger bun la datorie, mama Chiva sau altcineva, o zana buna, un Dumnezeu milos, karma, you name it. Insa in dimineata aia, cineva ne-a purtat pe brate pe Radu si pe mine si dintr-o carcasa zdrobita si-o ploaie de cioburi am scapat amandoi fara nici o zgarietura. Fara nici o rana pe dinafara. Intregi. Am iesit in decor si ne-am izbit de padure in asa fel incat sa nu ni se intample nimic. Intr-un scenariu cu potential tragic, cineva a ales pentru noi cea mai sigura traiectorie. Mi-a fost frica pentru Radu. Au ramas in urma noastra un maldar de fiare, niste copaci suferinzi si o multime de daca… insa noi suntem bine. La trei masini in urma noastra, asa au cazut zarurile in dimineata aia, era Eva. Asa ca dupa ce l-am scos pe Radu din masina, atat m-a tinut kickul de adrenalina, am putut sa ma prabusesc, sigur, la figurat, pentru ca m-am simtit in siguranta. Stiam ca e cineva sa ma prinda. Eva, the fairy godmother. Si ta’su. Au ramas visele urate si bucuria unui nou inceput. Celebrating life.

7 luni. Febra si primii doi dinti. Rasete. Raza de soare. Cald si bine. Acasa.

O continua mirare…

A cam trecut toamna, anotimpul meu de bine, au trecut sinusoidele in mood si-n actiune ce vin odata cu ea. S-au intamplat multe, prea multe, unele consemnate de ta-su in burta intima a acestui blog, pentru ochiul initiatilor, altele trecute sub tacere, inchise doar in suflet, in amintiri caldute, cetoase…

Radu creste, a implinit azi 19 saptamani, e la fel de frumos, mai frumos, rade la fel de mult. Zambeste luminos, cald, de cand deschide ochii pana se culca, copilul asta solar continua sa picure balsam si sa inchida orice rana trecuta sau viitoare. No idea cum de ne-a iesit asa, cum de omuletul perfect ne-a ales pe noi sa-i insotim inceputurile, da’ tare bine a mai facut.

Creste, si-a gasit mainile, picioarele, se intoarce de pe o parte pe alta ca o clatita migratoare, se invarte in jurul axei lui, a inceput sa-si roada degetele piciorului drept, chiuie, rade in hohote, ofteaza multumit, mormaie satisfacut, i-a mai cazut parul iar ala care vine urmeaza acelasi pattern ca la Iris, adica-i mai blonziu decat parul de la nastere, a avut prima (si urmatoarele) erectii, un eveniment notabil pentru mine, obisnuita cu putza de fetita. Yep, e o schimbare :D. Functioneaza la parametri normali!

A vazut deja marea, s-a scufundat in ea, l-am purtat cuibarit la piept in plimbari lungi pe nisip, acolo unde se-ntalnesc apa si pamantul, a dormit somn leganat in cantec de valuri. Ce s-au mai mirat oamenii din jur de felul in care-l purtam legat de mine, mai discret sau mai zgomotos, cat de des am auzit “che bello!” si mi s-a umflat inima a bucurie ca o placinta la cuptor, de parca as fi dus cu mine toata lumina lumii. Inca-l port zile si ore intregi, putem numara pe degetele unei maini datile in care a cunoscut caruciorul, m-am obisnuit sa-l am sub barba, ma simt amputata fara trupul lui cald lipit de-al meu.

Irisu’ protesteaza si se revolta acum in feluri ascunse si perverse in fata atentiei care se divide acum intre cei doi prunci, lupta incrancenata sa-si redobandeasca intaietatea in gandurile si in faptele noastre. Nu urla, nu tipa, nu revendica la tonalitati inalte, insa a pornit un razboi surd si fin in care ne cioparteste sufletele si mintile si asa chinuite de nesomn si de griji. Caci griji sunt multe, multe, sau poate le simtim noi mai acut? Nu conteaza le luam asa cum sunt, le luam ca pe sutul care ne desprinde de viata de pana acum si ne arunca intr-una mai inalta, mai nepamanteana, mai libera si lipsita de constrangeri. Continuam sa ne departam de material, cu pasi mici, ce-i drept, dar ne miscam inspre unde intuim ca putem ajunge.

A trecut ziua mea, zi usoara si ninsa. M-am trezit intr-o lume alba, ca in majoritatea anilor trecuti si m-am bucurat ca un copil sa vad ca se pastreaza patternul zilelor albe, stralucitoare. De cand ma stiu, acolo unde ma gaseam ningea prima oara in an de ziua mea, exceptii au fost vreo doua trei. Anul asta a inceput sa ninga cu o zi inainte, ce-i drept. A nins peste toamna aurie, peste frunzele inca nedesprinse de ramuri, peste lumea colorata dinainte, a nins si-a curatat si-a stins si-a albit, a fost frumos, tare frumos. A fost o zi linistita, in care am urmat alte “traditii” incepute aici, a fost o saptamana in care am poposit ca in fiecare an la Stadtmuseum, am vazut expuse, printre altele, fotografiile Irinei (Dana Popa), am mancat millefeuille, am baut ceai parfumat, m-am balacit in caldura obiceiurilor pornite de noi, acum in formatie de patru. A fost anul cel mai bogat de pana acum in daruri pline de inteles si nu de complezenta, daruri croite pentru mine, mulate pe sufletul si dorintele mele. Am primit rasfaturi si masaje, carti, bijuterii lucrate manual pentru mine si da… 2 tickets la MUSE!

Si i-am vazut pe 12 noiembrie la Olympiahalle, intr-o escapada feminina, doar eu si Irisu’, a girls’ night out. Au fost, as usual, magnifici, desi sonorizarea si publicul n-au ajuns la dimensiunile olimpiene ale Wembleyului de acum doi ani. Dar am savurat la maxim, am cantat versurile stiute, Irisu’ s-a ridicat in picioare si a cantat cu ei Uprising, am mancat prostii, clatite cu Nutella, a fost, indeed, Madness!

Ieri a fost Lichterfest, sarbatoarea luminilor la Hort, unde ca un Elternbeirat responsabil si publicat ce sunt, am vandut Punch si Glühwein pentru a finanta ulterioarele excursii ale pruncilor hortisti.

Azi ne-am intors muzical acasa, am ascultat Anda Calugareanu si Phoenix, Pasarea Colibri si Satra, care da, cred ca sta la originea “fetisului” meu cu tigani autentici. Imi vine sa plang de cate ori ascult Fata verde si Nunta si-mi aduc aminte cum ne-am rotit nebuneste intre prietenii nostri atunci cand ne-am promis unul celuilalt, cum au ingenuncheat toti in jurul nostru si noi ne-am prins de maini in cercul lor si ne-am facut unul, singurul.

Life is good!

In timpul sarcinii cu Iris ne-a vizitat o ruda din Italia cu copil febril si gripat, of course ca si eu am fost apoi febrila si gripata, m-am deshidratat, mi-a scazut cantitatea de lichid amniotic, Irisu’ nu s-a mai miscat usor in burta stramta si am tras cateva luni sa revenim pe linia de plutire. Ma gandeam ca de data asta nu mi se va mai intampla asa ceva, ca am sa am grija, ca stiu sa ma feresc de lilieci inconjuratori si de oameni inconstienti.

Daaar, socoteala din targ nu se potriveste cu ce-a de-acasa si uite ca si de data asta s-a gasit cineva care sa ne viziteze si sa-si ascunda “problemutzele”, negandind si neluand deloc in serios consecintele pe care ele le-ar putea avea asupra noastra. Well, si de data asta ne-am “contaminat” si la fel ca prima data, reusim sa ne ridicam incet incet dupa luni de agonie si drumul inca se arata lung…

Insa, ca sa privim partea buna a acestei situatii de rahat, datorita imprejurarilor am fost oarecum “fortati” sa ne reconsideram stilul de viata si sa schimbam oaresce la el, pentru a ne curata si pastra trupurile si sufletele pure, vii, vitale, energice, pentru a fi in pace cu noi si cu lumea din jur, pentru a nu rani si a nu sustine consumul si cresterea industriala de animale.

Mancam de ani buni organic, la fel cosmeticele, detergentii si produsele de curatat tot bio sunt, bibu’, Iris si ta’su au haine de bumbac organic, you get the idea. Dar totusi, nu eram inca acolo unde intuiam ca se poate ajunge.

Asa am ajuns sa renuntam acum cateva luni la carne si lactate, pe care oricum le mancam rar si inainte si sa descoperim o gramada de lucruri minunate cu care ne putem hrani. Semintele de chia, carobul, pulberea de maca, boabele de goji, chufas, semintele de canepa, migdalele in toate formele lor, Gerstenmalz, untul de cocos, de cacao, boabele de cacao raw, hrisca, asta ca nu mai vorbim de alte lucruri pe care le mancam deja sporadic. Am inceput sa mancam mai mult crud, sa inventam si sa combinam in feluri in care nu ne-am fi gandit inainte. Am descoperit gusturile pure, nealterate de prepararea termica… sfecla rosie, conopida, brocoli, dovlecei, ciuperci, toate crude in salate innobilate de seminte de in, susan, canepa, floarea soarelui, dovleac, diverse nuci si fructe uscate… Am descoperit laptele de ovaz, de alac, de migdale. Mancarea a ajuns o sarbatoare si o bucurie, inclusiv pentru copilul pe care noi l-am vazut pana acum ca fiind “selectiv” la mancare, asta ca sa fim draguti. Simtim altfel gusturile, ni s-au curatat nasurile si acum mancarea, iarba si lumea din jur miros altfel… Irisu’ mananca Jelly Bellys din seminte de rodii, ciocolata facuta de ta’su si a invatat sa refuze din cand in cand dulciurile odioase gen napolitane, bomboane, ursuleti de guma oferite de vecini, vanzatori, parinti si profesori binevoitori. Am realizat in sfarsit ca faptul ca a refuzat constant pana acum sa manance branza si lactate o face un copil competent si nu unul mofturos, si ne-am pus in sfarsit intrebarile pe care ar fi trebuit sa ni le punem serios cu ani in urma.

Pielea noastra arata mai bine, e mai fina, mai curata, noi suntem vitali in ciuda lipsei de somn si odihna.

Ta’su a intrat la creatie si vine in fiecare zi cu ceva nou, a nascut budinci extraordinare de chia cu afine, carob, a facut bomboane, ciocolata raw care se topeste in gura si care bate la fund si in ce priveste finetea consistentei si pe cea a gustului ciocolata marilor chocolatieri pe care i-am gustat pana acum.

Pretuim mai mult slow life, simplitatea, miscarea si natura… we’re on the right track… asa simt.

You meet thousands of people and none of them really touches you.. And then you meet that one person and your life is changed. Forever.

Asa se termina un siropel de film pe care tocmai l-am vazut la tembelizor, nimic extraordinar, aceeasi tema exploatata si in alte variatiuni, ea bolnava, el inima salbatica pana cand se intalnesc si se iubesc la nemurire…

Junele a dormit pasnic in bratele mele tot timpul si cand s-a terminat filmul cu replica de mai sus, m-am uitat la el cu toata fericirea lumii in suflet… Adevarat. Intotdeauna exista acel cineva care se face raspantie si ne schimba drumul. Pentru totdeauna, cu buna stiinta sau din intamplare… poate nu asa cum parea intr-o vreme sau cum ne-am inchipuit, insa, daca avem noroc, in bine… asa, cat sa cuprindem toata fericirea lumii in suflet…

Fericirea e atunci cand el imi arata gingiile intr-un zambet larg in timp ce se uita in ochii mei de parca am fi ultimii doi oameni de pe pamant, cand ne plimbam toti patru pe coclauri cu el atarnat la pieptul meu si cu ea tinandu-ma de mana, fericirea e atunci cand pentru cateva clipe uitam de nesomn, de treaba, de boli, de bani, de griji, de unghiile nefacute si rufele din pivnita, de prostia si superficialitatea de care dam la tot pasul – dar care ajuta sa ne cernem de legaturi impovaratoare investite cu mult mai multa importanta decat aveau, fericirea vine din faptul ca-i stiu sanatosi, cand in jurul nostru sunt povesti triste la tot pasul, fericirea inseamna ca apuc sa-mi dau seama ca nu stiu ce mi-as mai putea dori… Poate doar timp, s-o tin in loc…