8…

…opt saptamani in balonul de sapun in care plutesc de cand is mama de doi. Opt saptamani, prea repede trece timpul si pruncii cresc, cresc si nu se mai opresc:(.

Irisu’ dintai e autonoma, se descurca singura, nu prea mai are nevoie de noi pentru rutinele zilnice. Face dus singura, se cremuieste, isi piaptana si prinde parul, isi alege hainele, pune masa, e ca o mini mama pentru Radu…

Da, e un Radu mai mult decat David, asa-mi pare mie ca arata a Radu. The happy one. Rade mult, tare mult, rade molipsitor si noi radem cu el in fiecare zi. Si lumea-mi pare acum mai luminoasa si tumulturile ei s-au domolit, s-au asezat si eu odata cu ele.

I. e rabdatoare, s-a resemnat ca nu mai e doar ea, l-a acceptat usor, doar l-a asteptat atat de mult. Ii stralucesc ochii de caldura si iubire cand se uita la frate’su si-l trage de degetzele. Azi a rabufnit pentru prima oara inainte de somn, n-a vrut sa mearga singura: “ce, eu sunt singura in casa asta? Si bine face, ma bucur ca spune raspicat cand si de ce are nevoie, de noi acum mai mult decat oricand.

Radu are azi opt saptamani si un dragut de puseu de crestere care ne-a tintuit pe amandoi pe canapea, conectati si mufati in majoritatea covarsitoare a timpului. Aveam planuri de mers pe coclauri, dupa ce ieri am fost amandoi la cumparaturi ca sa nu stricam bunatate de zi de weekend cu treburi casnice. Planuri care, atunci cand ne-a prins dupa-amiaza pe canapea s-au evaporat asa cum au venit. Da’ tare faina a fost ziua asta cu el lipit de mine mai mereu. Noroc cu ta’su ca a fost acasa, mi-a adu mancarea la nas si l-a purtat cat sa ma refugiez din cand in cand la nevoie in locul unde si regele merge singur.

De saptamana asta, mai mult de azi, de cand cu puseul, tanarul ne vorbeste. Mult, pe limba lui, in diverse intonatii, sunete si vocale. Stam de vorba ochi in ochi si el raspunde cu patos, povesteste, exclama si se bucura, rade si se stramba. Acum “nechezatul”, oftaturile si dresul vocii s-au transformat in altceva, in exclamatii mirate, in strigate victorioase de descoperire, in gangureli moi, multumite… Are un zambet de smecher cu varful limbii intre gingii si cu capul lasat pe-o parte, care-mi moaie picioarele si ma topeste ca pe unt in soare.

Inca ma uit la el prostita si beata de fericire, de multumire, de incantare ca-i al meu si ca-i perfect. Depaseste orice inchipuire si orice vis si a sters cu buretele in secunda in care l-am avut pe piept pentru prima oara toate temerile si fricile din sarcina, ca ceva s-ar putea sa nu mearga bine. Insa mi-e inca frica sa nu manii soarta cu fericirea asta trufasa pe care nici sa vreau n-o pot ascunde si micsora, ca sa nu mai dea asa pe-afara-n obrazul tuturor ca o oala cu lapte pe soba incinsa.

Mi-a fost frica, multe luni mi-a fost frica si n-am indraznit sa savurez bucuria de imbebelata. Ma gandeam la Kerry si la MC, la faptul ca am fost colege, expuse acelorasi lilieci si MC, poate nu neaparat din cauza asta, are multi ani de operatii si durere in fata ei. Ma gandeam cum planuiam sa avem copii deodata si cat de mult imi spunea ca ma invidiaza pentru Iris, copiul perfect, in timp ce-i canta Old McDonald had a farmin diminetile in masina, in drum spre gradinita… Ma gandeam ca trebuie sa platesc, mi-a fost frica sa fiu fericita, ma gandeam ca nu merit, ca de undeva trebuie sa vina ciocanul dupa suferinta pe care le-am adus-o altora in alte vremuri, ca am sa raman singura cu ei doi si n-am sa pot sa ma ridic in veci pururi fara ta’su, perechea mea aflata devreme. Mi-a fost frica ca mi-am jucat darurile la ruleta si-am sa le pierd, nimeni nu castiga in jocul asta… Inca mi-e frica uneori, am impresia ca stam cu umbra dupa coltul casei si ca oricand castelul nostru de nisip se poate prabusi.

Ma gandesc inca, ce porcesc de norocoasa sunt si ma intreb cum de, dintre toti oamenii de pe pamant, in fiecare etapa a vietii mele, mai plina sau mai goala, am avut langa mine suflete infratite poate in alte vieti, in alte lumi, in alte timpuri, suflete care inca ma insotesc mai de aproape sau mai de departe, tovarasi de nadejde in calatoria mea, in care ma descopar, redescopar si reinventez, Cavaleiro Monge, cantec, sprijin.

Ma gandesc cateodata ca-i prea frumos sa fie adevarat, cand vad atata durere in jur, atatia copii fara copilarie sau plecati prea devreme si-atunci mi-e frica. Abia acum, de cand cu tanarul Radu, cred ca realizez ce-nseamna sa fii cu adevarat, iremedial, pentru totdeauna, cu tampla’n stele indragostita.

Am fost si la Iris asa, insa indragosteala asta a venit in timp, a crescut cu fiecare zi cu ea la piept, a crescut incat n-o pot cuprinde. Cu Radu m-a lovit brusc, in moalele capului, mi-a taiat respiratia si mi-a muiat genunchii la prima atingere, love at first sight… si asa-s de-atunci, de-acum opt saptamani…

Opt saptamani in balonul cu vise. Du-ma fericire in sus

Seven weeks and counting…

Da, un alt post despre copil, ca doar in jurul lui ma invart, functionez si ma umplu de bucurie. Ieri s-au implinit sapte saptamani de cand tanarul a intrat in vietile noastre. E bine, e tare bine cu el, e un omulet de gasca, rade cand se trezeste dimineata, rade cand se uita in ochii mei, rade la ta’su, la sora’sa, la tzitzi. Studiaza cu ochi mari curiosi tot ce-i in jurul lui, doarme mai putin si se schimba de la zi la zi. I s-au limpezit si albastrit ochii, a crescut, are picioare lungi, ta’su zice ca probabil cand va fi adolescent ne vom uita in sus la el si noi nu suntem tocmai micuti de statura. Are deja 5,4 kg, cu 2,1 mai mult decat a avut cand s-a nascut. Nu plange, ci doar ma cearta cu un “aiiiiii” mustrator atunci cand nu ajunge la prietena lui tzitzi pe cat de repede ar vrea. Nu are si nu a avut colici, plans neconsolat, bube, reflux si alti lilieci chinuitori de bebelaci mainstream. Cred in continuare ca felul in care a intrat in viata, lin si frumos, il face sa fie asa… easy-going, perfect.

Doarme cu noi, pe noi, intre noi si azi, azi e prima zi cand a adormit langa noi, pe canapea, nu in brate, nu langa prietena lui. Pur si simplu pe wrap-ul mirosind a mine, in timpul unei reprize de guguleala in timp ce statea pe burta si se ridica in maini, si-a lasat capul jos si a inchis ochii toropit. L-am pupat in continuare usor, asa cum stiu ca-i place si a adormit. Asa ca azi am mancat in trei, fara ca bibu’ sa treaca din brate in brate in timpul mesei, cu el dormind linistit langa noi. Primul somn pe burta pe o alta suprafata decat piepturile si burtile noastre. Cresteeee. Iubeste sa fie purtat, in wrap, in DidyTai, sa ne fie aproape. Daca inainte adormea imediat ce ne miscam cu el, acum sta treaz si se uita in jur, scotand sunete mirate.

A urat de la bun inceput scaunul de masina si abia acum a inceput sa-l accepte cat de cat si sa urmareasca interesat copacii care zboara deasupra lui. Cand nu-s eu la volan, mai calcam peste toate principiile aparate cu strictete la Iris si-l tin in wrap, legat de mine, cu centura peste amandoi, ca sa-l scutesc de neplacutul scaun de masina. Cand conduc eu insa, there’s no other way.

Ieri ne-am uitat in oglinda si a ras lung la imaginea noastra obraz in obraz. Se uita la mine, se uita la oglinda si radea incantat. A descoperit ca mainile lui sunt ale lui si-si suge pumnii cu sarg uneori, ducand la gura si alte lucruri apucate cu ele, cum ar fi mainile si tricourile noastre.

Il mai punem cateodata pe burta si-atunci se ridica in maini si-si tine capul sus un numar considerabil de secunde… cand se satura munceste din greu sa-si schimbe pozitia si a reusit deja de cateva ori sa se intoarca singur de pe burta pe spate. Invers nu merge inca, e capul inca greu.

E minunat si nu cred ca se poate pune in cuvinte felul in care ne umple si ne leaga copilul asta: e bine, e tare bine… Da, suntem obositi si cu cearcanele pana in barba, ne spalam, mancam si functionam pe apucate si pe rand, casa arata uneori ca un camp de lupta, gradina-i neingrijita si plina de buruieni pentru ca noi suntem prinsi in a-l seconda pe el, puiul nostru de-al doilea…

Life is good…

Odiseea hartzoagelor…

… sau de ce mi s-a acrit sa fiu cetatean roman.

Pentru ca da, inevitabil, la nascare, nunti, inmormantari tre’ sa dai cu batzul pe la diverse caprarii, si cum noi inca avem numa’ patalamale romanesti, am ajuns, nu-i asa, mai de voie mai de nevoie, inca o data la Consulatul Romaniei.

Aveam nevoie de certificat de nastere romanesc pentru prunc, ca sa-i putem face apoi pasaport. Dar lucrurile s-au complicat de cand am inregistrat Irisul, acum sapte ani au fost de ajuns certificatul de nastere german si pasapoartele noastre valabile. Acum, ntzntzntz…

Desi Radu are un certificat de nastere german valabil, care intr-o tara de bun simt (daca luam in considerare si apartenenta la UE) ar trebui doar transcris pentru a se inregistra nasterea in tara de origine a parintilor, la a carei cetatenie are dreptul prin nastere, la romani e… putin mai complicat. Pentru a inregistra nasterea, e nevoie de o intreaga lista de documente, care mai de care mai aberante.

Ne inarmam cu ce scrie pe lista si ne prezentam la ghiseu cu copilul de doua saptamani. In fata noastra, o pereche de tineri asteptau si ei dupa o hartzoaga, asteptare care a durat mai mult de jumatate de ora. Camaradul nostru devine nelinistit, asa ca am scos-o pe prietena lui din sutien, l-am mufat, l-am adormit si am asteptat mai departe. Intr-un tarziu, cercopitecul de la ghiseu le-a adus hartia celor din fata noastra, a disparut iar pentru vreo zece minute si si-a anuntat intoarcerea in scaunul de functionaras consular cu mugetul specific: “urmatorul!”.

Ta’su se apropie de ghiseu aproape scotand aburi pe urechi, io-i dau un ghiont si-i soptesc printre dinti un “Fii dragut!”, el pune un zambet crispat si scoate mapa cu acte. Bivolul se uita la certificatul de nastere si zice: “Nu e bun!” Adica avem certificat de nastere german, nu international. Si ne lipseste apostila conform conventiei de la Haga din 1961 (da, a specificat si anul). Deci s-a rezolvat, nu se poate. Se uita la pasapoartele noastre si zice… aaaa, nu se poate cu pasaportul, va trebuie cartile de identitate, ca n-aveti mentiunea domiciliului in Germania pe pasaport. He? Avem abtibildurile cu rezidenta nelimitata si printurile cu Freizügigkeitsbescheinigung, ce vrei mai mult? Nope, nu ajunge.

Motul pe rahat e asadar diferentierea romanilor cu domiciulul in strainatate fata de romanii cu domiciliul in Romania. Adica nu conteaza ca tu esti de 30 de ani plecat din tara, daca nu te-ai dus sa-ti predai buletinul si sa-ti schimbi pasaportul, se cheama ca esti cetatean cu domiciliul in Romania.

Ok, nene, atunci ia cartile de identitate, spala-te pe cap cu ele, oricum nu le-am mai folosit de cand am ajuns aici acum doisprezece ani si au expirat fara sa ne dam seama si pune-ne mentiunea domiciliului in strainate in pasapoarte. Again nope, nu merge asa usor. Nu se mai pune mentiunea asta in pasapoarte ci se fac pasapoarte noi cu mentiunea deja pusa.

Nene, esti nebun? Avem pasapoarte valabile, pline de vize inca valabile pentru diverse tari, de ce as vrea un pasaport nou, care costa o caruta de bani si dupa care trebuie sa astept 90 de zile? Iar apoi, daca ma mai mananca in fund sa zbor peste vreun ocean sau altul, s-o iau de la capat cu umblatura pe la diverse ambasade in cautare de vize pe care deja le am…

In cazul asta, suntem o cauza pierduta, nu se poate face nimic pentru noi. Vrem sa ne pastram pasapoartele asa cum sunt, ok, dar atunci trebuie sa venim cu carti de identitate valabile, altfel ne-am lins pe bot de certificat de nastere si cetatenie romana pentru copil.

Cu ultimele puteri ne pastram calmul si-i zicem omului ok, fa-ne carti de identitate noi. La care el nuuuuu, moment, ca nu merge asa usor. Cartile de identitate se elibereaza numai in Romania. In generozitatea lui, ne poate da un titlu de calatorie pentru copil, sa ajungem pana in Romania. Unde probabil ca ar dura la fel de mult pana i-am rezolva actele si de unde ne-am putea intoarce repede fara copil sau dupa cateva luni cu copilul cetatean roman.

Singura cale de iesire, daca nu vrem sa mergem in Romania, ca niste cetateni netrebnici si nerecunoscatori ce suntem, e sa imputernicim pe cineva din Romania sa ne faca noi carti de identitate. Imputernicirile sunt valabile numai daca sunt facute la consulat, alea de la notar nu merg. Si by the way, o imputernicire costa 60 de euro. Ca avem nevoie de poze, stiam? Si nu orice fel de poze, ci ne trimite bivolul unde stie el ca se fac poze bune, la un cunoscut de-al lui. Great!

Asadar, am plecat de la consulat injurand printre dinti, ferm hotarati sa investim timpul si banii pe care i-am risipi pe hartzogaraia romaneasca, in obtinerea cetateniei germane. Pana acum nu ni se parea necesar, eram ok ca romani, dar acum ni s-a cam aplecat de la atata contact cu reprezentantii diplomatici.

What the fuck???

Ajunsi acasa, ne calmam, ta’su merge resemnat la primarie sa ceara pentru Radu certificat de nastere international cu apostila lu’ Ginghis-Han pe el, la care functionara germana ii zambeste si-i spune ca se bucura sa-l vada din nou, oricum avea de gand sa-l sune. Dupa ce ne-au eliberat certificatul de nastere german, au constatat ca Radu indeplineste conditiile pentru cetatenia germana, deci aveau de gand sa ne sune si sa ne intrebe daca avem nevoie de alte acte nemtesti.

Cat despre certificatul de nastere international, sigur, nici o problema! L-am primit imediat, problema e celebra apostila. Ca s-o primim, tre’ facuta o plimbare la Landratsamt pentru a legaliza certificatul si apoi la Regierung von Oberbayern pentru a primi apostila. Intr-o zi cu soare o s-o facem si pe asta.

Well, dupa discutia cu Frau de la primarie, ta’su vine siderat acasa, luam copilul si mergem toti in pas de dans inapoi. Tanti ne trimite la fotograf, venim cu pozele, dam pasapoartele noastre (atat ne-au cerut, un act de identitate valabil), semnam amandoi ca suntem de acord ca Radu sa primeasca pasaport, tanti scaneaza, printeaza, lipeste si ne inmaneaza pasaportul copilului. Toata procedura a durat cam cinci minute.

Avem un copil roman, cu pasaport expirat si o programare de a-i face pasaport nou la sfarsit de octombrie, abia atunci au timp functionarasii consulari sa primeasca dosarul de aplicare. Dureaza apoi 90 de zile pana primim pasaportul, asa ca probabil in primavara Iris va putea calatori din nou. Si mai avem un copil german, pe care l-am putea urca maine in avion si plimba fara probleme pe unde ne taie capul, doar pentru ca in alta parte lucrurile se fac diferit iar la Staatsangehörigkeit nu mai scrie “romana” ci “deutsch”.

A doua zi am primit in posta o scrisoare de la aceeasi Frau (probabil trimisa inainte de a trece noi pe la primarie), in care eram informati ca fiul nostru este cetatean german si ca va fi tratat de autoritatile germane in primul rand ca cetatean german, chiar daca mai are o alta cetatenie. Daca vrem sa stim mai multe despre drepturile care vin odata cu cetatenia, ne asteapta pe la primarie sau ne putem informa la capraria x sau y.

Acestea fiind spuse, poate ca pana in octombrie, daca ne gasim timp sa facem rost de actele de care avem nevoie, vom avea cu totii pasapoarte nemtesti si vom putea taia marunt cartile de identitate romanesti in fata functionarasului consular. Vom merge apoi sa ne bem mintile de bucurie ca nu mai suntem romani.

What a difference a day makes…

Azi se implineste o saptamana de cand DavidRadu e cu noi :).

Miercuri, in a patra zi de viata, ne-a vizitat pediatrul – totul ok, copil sanatos! A protestat zgomotos cand nenea s-a uitat in gura si urechi, insa a fost fascinat de controlul reflexelor. Partea aia i-a placut.

Tot in a patra zi i-a cazut buricelul.

Il observ altfel, vad atat de multe detalii care se schimba de la o zi la alta… i s-au intarit obrajii, i s-au limpezit ochii… Pot anticipa cand face una-alta si poate, cand nu va mai elibera cate-o incarcatura furtunoasa de 10-15 ori pe zi, vom putea face si EC.

E ca un ardelean batran… “si melcul tzushti!…”. Se misca incet, are gesturi line, nu-i deloc smucit, sta si studiaza ce-i in jurul lui in pace si ofteaza de incantare cand se cuibareste la san.

Nu ma satur sa ma uit la el. Fiecare zi e altfel.

30.06.2012 – 19:20 – Un alt inceput…

… sau cum l-am primit pe David Radu N. in cel mai fascinant moment al vietilor noastre de pana acum, cu optsprezece zile mai devreme decat spuneau socotelile.

Asadar, cum spuneam in postul precedent, e deja amiaza si nu se prea intampla mare lucru… a fost una dintre cele mai frumoase dimineti de sambata din ultimele luni, daca nu ani… Nu avem nimic de facut, nu trebuie sa facem curatenie, sa mergem la cumparaturi, sa ne pregatim pentru sessionul de balet din fiecare sambata dupa-amiaza, sa gatim, sa vizitam, sa ne pregatim de vizite… suntem pur si simplu noi doi, atemporali, fara to do list, fara graba, savurand fiecare clipa, anticipand, facand glume mai mult sau mai putin spirituale, dar care pentru noi suna foarte amuzant. Totul e pregatit, lista de cumparaturi pentru nasterea acasa bifata toata, actele de care avem nevoie puse frumos pe comoda la vedere, valiza facuta, in caz ca nu iese cum vrem noi si trebuie sa mergem in clinica, lumanari in fiecare camera, uleiuri parfumate, cald, curat, ordine si soare afara si in noi. Suntem pregatiti.

In jur de 13 apare iar Sabine, cum suntem… relaxati :), cred ca asta-i cuvantul definitoriu pentru ziua de sambata. Bucurosi, nerabdatori… Cu contractii rare si slabe, care nici nu stiu daca se pot numi contractii, rontaind una-alta, band apa cu gheata… Sabine imi da sa inghit niste globuli homeopati, sa stimuleze un pic valurile, apoi pleaca iar spunand ca vine la 17 si ca daca pana atunci nu se intampla nimic, trecem la acupunctura, masaje cu ulei de sunatoare si alte lucruri simple de la mama natura care si-au gasit un rost in a ne ajuta. Nu-i nici o graba, inca avem destul timp pana la miezul noptii, cand Sabine, daca nu ar vedea curand sfarsitul nasterii, ar trebui sa ma duca la spital. Din cauza asigurarilor obligatorii si a birocratiei medicale care si aici e maaaare, n-ar mai avea voie sa-si asume responsabilitatea pentru o nastere acasa, asta pentru ca se considera ca la 24 de ore de la ruperea membranelor creste pericolul de infectii pentru bibulunul ce sta sa vina. Se generalizeaza cu placere si aici, ca peste tot.

Ne vedem in continuare de dupa-amiaza noastra linistita pana pe la 15, cand incet incet incepe sa se intample cate ceva. Printre contractille pe care inca le respir foarte usor, ta’su imi mai citeste cate-un pic din cartea lu’ tanti Mongan, in timp ce ascultam CD-ul care a venit cu ea (dap, in ziua nasterii am apucat sa-l ascult pentru prima oara), imi incalt ritualic sosetele rosii si moi, beau apa si incep sa respir linistit, pregatita pentru marea intalnire…

De pe la 16 am nevoie de focus, de concentrare. Valurile, cum le spune tanti Mongan, sunt acum regulate, cam la patru minute si tin cam un minut. Reusesc sa-mi depasesc primul impuls, acela de “ingheata sau fugi!” si-mi aduc aminte ca ce simt eu nu e durere, ci sunt contractii ale unor muschi care lucreaza intens sa se deschida si sa-si elibereze pretioasa incarcatura pe care au ocrotit-o timp de aproape noua luni. Daca nu ma relaxez, lucrez impotriva lor si nu fac decat sa-i ingreunez drumul pruncului… sunt mai lucida ca niciodata si in acelasi timp complet relaxata, intr-un fel de transa euforica, imi dau seama ca sunt din ce in ce mai aproape de intalnirea cu puiul, ca in sfarsit il vad la fata, il tin in brate… Nu stiu daca as fi reusit singura, poate ca da, au reusit generatii de alte femei inaintea mea, insa am feelingul ca nu, n-ar fi fost atat de usor… Impreuna cu ta’su, imbratisati, eu pe minge, el in genunchi in fata mea, respir pe “Twinkle twinkle litttle star”, zumzaind usor… Imi rotesc bazinul si ta’su ma leagana ca intr-un dans lin, doar al nostru. Habar n-am de ce chiar melodia asta, m-am trezit pur si simplu ca ma aud intonand-o. Intre contractii, ta’su indeplineste diferite misiuni cum ar fi sa se intereseze ce face Iris, sa-mi aduca de baut, sa vina cu mine la baie, sa-mi citeasca, sa-mi aduca aminte ce ne asteapta la capatul drumului. Ne distram copios urmarind stop-watch-ul de pe iPhone. “Cat mai e?” “1 minut pana la urmatoarea, hai odata ca vine!” si ta’su vine si el, on his knees si mai trecem un hop impreuna… Am petrecut trei contractii fara el si mi s-au parut odioase… cumva el e stalpul meu, faptul ca e cu mine ma face sa ma pot abandona, sa ma relaxez, sa nu-mi pese de nimic din jur, sa am incredere ca pot face fata.

Pe la 17 vreau in baie, vreau sa fiu aproape de apa, nu prea mai sunt in mood de rotit prin living in pauzele dintre contractii, am nevoie de focus si in ele, de un loc cald in care sa let go. Cand Sabine ajunge la 17:15, ta’su o inatmpina cu un “Wir sind oben!” (“Suntem sus!”), si ea, care venise pregatita cu un adevarat arsenal care sa intensifice contractiile, isi da seama ca nu mai e nevoie de el… “Das klingt ja richtig nach Arbeit!”, zice, cand aude cum ingan pe steluta. Intre timp stau cu mingea in brate, iar ta’su imi maseaza usor spatele cu mainile lui mari si calde. Imi face bine…

Apoi imi pregateste cada cu apa calda, ma scufund in ea si cu ochii inchisi zumzai mai departe. Nu mai stiu cat e ceasul, timpul nu mai exista, nu mai e nimic in jur, suntem doar eu si pruncul… Ma surprinde ce simt, parca vad drumul puiului pe dinuntru, simt cum se misca, un pic altfel decat eram obisnuita, ma gandesc la ce trebuie sa simta el si cum sa fac sa-i fie usor si iar ma ia asa un high, o fericire adanca. Respir in continuare usor si sunt uimita de felul in care imi simt corpul cum se arcuieste pe contractii si apoi se relaxeaza profund intre ele. Invaluita de apa calda, inteleg de ce tanti Mongan le spune valuri. Imi vine sa rad, de data asta n-am fumat iarba ca acum vreo 10 ani cand dupa un experiment de gen m-am vazut cazand pe spate intr-un camp de flori. Ma inunda o bucurie fantastica si in acelasi timp o parere de rau si-un sentiment de pierdere iremedabil… cum am putut sari peste asta la Iris? De ce nu m-am incumetat atunci sa raman acasa? Nici macar nu m-am gandit ca se poate… Ma gandesc cu parere de rau ca maine burta mea va fi mai mica, ca n-am sa mai simt pe cineva umbland prin ea, n-o sa mai incerc sa ghicesc daca ceea ce mangai e o mana sau un picior… si-apoi ma bucur iar ca-l voi tine in brate, il voi vedea, nu va mai trebui sa ghicesc…

Aud cum cineva scapara o bricheta si aprinde lumanarile, simt un miros placut, cunoscut de undeva, imi face bine, sigur au aprins si lampa cu ulei parfumat de la Ingeborg Stadelmann, un mix de uleiuri esentiale conceput sa insoteasca mothers to be in drumul lor catre prunc. Stau in continuare cu ochii inchisi si realizez ca cineva ma tine de mana, altcineva imi pune comprese reci pe frunte si “Twinkle twinkle little star” s-a transformat in altceva, intr-o respiratie intonata… Cineva respira cu mine, intuiesc un drum bun de urmat, trebuie ca e Sabine… O fi stiind ea ce face. Nu stiu pe cine tin de mana, la un moment dat aud ca ta’su zice “E ok, strange tare” si ma revolt, imi vine sa-l bat, nu vreau sa strang, daca mi-as incorda un muschi s-ar incorda toti ori eu vreau sa raman asa in starea asta plutaca, focusata pe miscarile pruncului pe dinauntru, pe mine. Imi vine brusc sa vars, ta’su se precipita cu cosul de gunoi langa mine, too late, ma intorc cat sa arunc incarcatura peste bord, sa nu cada in marea mea… deschid ochii si vad ca au lasat storurile cat sa fie crepuscular si intim in baie. Sabine zice ceva, cred ca zice ca nu mai e mult si eu imi aduc aminte ca am auzit de la o alta moasa, ca abia atunci cand femeile simt si spun ca nu mai pot, ca au ajuns la capatul puterilor, ea stie ca nu mai e mult. Imi spun in sinea mea ca eu mai pot, sigur, nu-i usor, insa nici nu simt ca am ajuns la capat de drum, nu simt nici disperarea pe care am simtit-o la Iris cand mi-au spus ca trebuie sa imping… De ce a fost nevoie sa-mi spuna ei, de ce n-am stiut eu ce sa fac, cand sa fac? Sunt iar fericita ca de data asta e altfel, sunt fericita ca simt ce simt, ma simt acasa. Nu se poate sa se termine asa repede, eu mai pot, inca nu simt ca am atins zidul, deci sigur mai dureaza. Nu-i nimic, respir mai departe in felul asta nou, nu mai cant, acum parca ma rog… sau nu? Ma surprind vorbind cu pruncul, chemandu-l in timp ce respir, oare ma aude? Oare or sa creada ta’su si moasa ca am innebunit? Nu conteaza, ma simt mai bine acum ca l-am chemat, i-am spus ca-l astept, sigur ma aude.

Ma intrerupe Sabine, care-mi spune ca ar trebui sa ies din cada, sa masoare dilatatia. Imi aduc aminte ca ea e de parere ca hype-ul cu nasterea in apa e un pic supraevaluat, considera ca pentru a incepe sa respire, pentru a intra in lumea noua, pruncii au nevoie de un semn clar, de o schimbare clara de mediu, nu sa iasa dintr-o apa in alta… Nu sunt de acord, zambesc, daca asta e felul ei de a ma scoate din cada, fie, desi nu stiu daca sunt in stare sa ies. Ma ajuta, mai respir o contractie cu un picior in cada si unul afara in timp ce ma sprijin de ea si din pasi mici ajung la noi in dormitor. Zambesc iar pe dinauntru, ce schimbat imi pare… Sunt si aici lumanari aprinse, cineva a acoperit podelele de lemn puse de noi cu foliile absorbante pregatite din timp, a pregatit Geburtshockerul, care e un fel de scaunel mic, ce seamana cu un colac de buda, pe care mamele se pot aseza comod sa se foloseasca de gravitatie daca vor, atunci cand o fi timpul.

Ok, hai sa incercam… Ma asez, ta’su se aseaza pe pat in spatele meu si ma ia in brate, ma sprijin de el cu o senzatie de abandon, il vad emotionat si concentrat in peretele de oglinzi din fata noastra… Inchid ochii, Sabine ma controleaza si-o aud intrebandu-ma daca vreau sa simt capul… Deja? Vreau, sigur ca da, ce traire fantastica… Astia chiar au dreptate, nu mai e mult, inseamna ca tre’ sa ma pregatesc sufleteste pentru senzatia aia “am ajuns la capatul puterilor?” Vine o contractie la care ma arcuiesc de spate, cu capul spre ta’su si intonez acelasi sunet de mai devreme, la alte intensitati insa… expir cu putere in timp ce zumzai, nu doare, simt doar cum pruncul se misca inauntru, presiune mare, simt cum aluneca… Hmnnn, care va sa zica asa se simte cand traverseaza oasele bazinului, cand se roteste pentru a trece intai cu capul si apoi cu umerii. Ok, incerc sa anticipez ce urmeaza, probabil curand va trebui sa imping… sau nu? O sa fiu in stare sa-l “respir” afara cum am citit ca se poate?

Simt ca aluneca mai departe, mai vine o contractie… nu pot sa cred cand simt ca-i iese capul, asa de repede? Respir in continuare, ma aud cum creste intensitatea zumzaitului si in acelasi timp simt ca-i ies umerii si aluneca tot afara, impreuna cu ultimul schwups de lichid amniotic. Ma simt usoara, no way!!! Nu se poate sa se fi terminat! Au fost doar doua contractii de cand m-am asezat in dormitor, pe prima i-am pipait capul, inca inauntru, pe a doua a iesit… cu totul, dintr-o singura contractie, fara sa imping, fara sa ma opun… A alunecat usor in timp ce eu respiram adanc. Aud un planset sanatos, deschid ochii si in acelasi moment Sabine mi-l pune pe piept, ta’su ne mangaie din spatele meu, ma uit la ei, ma uit la ceas… 19:21. Sabine imi urmareste privirea si zice: la 19:20 s-a nascut.

Ma ajuta sa ma intind pe pat cu el pe piept si savurez, ma uit la el si nu-mi vine sa cred. E frumos, are fruntea neteda, nu are riduri, are capul rotund, nedeformat, nu are semne ca s-a luptat sa iasa, intampinand obstacole. Am mai spus ca-i frumos? E perfect! Stam asa, toti trei, iar pruncul se linisteste si face cel mai minunat breast crawling despre care tot in carti am citit. Se taraste singur, se ridica spre san cu capul ridicat, il cauta, il apuca si incepe sa tzotzaie de parca asta ar fi facut dintotdeauna. Ta’su intreaba daca a avut cordonul ombilical in jurul gatului, vazuse el ceva cand a iesit… Sabine confirma, da, cordonul a fost infasurat de doua ori in jurul gatului si o data in jurul bratului. Probabil camaradul s-a distrat copios jucandu-se cu el in burta. Si uite-asa a mai cazut un mit, despre cat de periculoasa e aceasta situatie, cum se sugruma bebelacii si cum da, doar ea, sfanta cezariana e scaparea… Nici unul din cei ce mi-au servit argumentul asta sa-mi arate cat de inconstienta sunt cand am pomenit ca vreau sa-l primesc acasa, nu s-a oprit sa se gandeasca vreo secunda ca inca in mine nu respira prin plamani, nu se poate strangula singur, deoarece isi primeste oxigenul prin sangele din cordonul ombilical si atata timp cat acesta inca e conectat la placenta legata de mine, e destul timp sa se nasca in siguranta. Am auzit de atatea ori “daca ziceti voi… insa daca se intampla ceva, n-o sa v-o iertati niciodata” si m-am minunat cat de preocupati sunt oamenii de bunastarea altora si aratat cu degetul in loc sa-si vada de ograda proprie si cat de multe lucruri ar putea realiza daca ar folosi timpul asta sa se informeze…

Stam in continuare in tihna, in timp ce Sabine, la fel de discret ca pana acum, a strans ce era de strans de pe jos, impachetat lucrurile de care nu mai avea nevoie si s-a asezat langa noi in asteptarea placentei.

Asta a fost un moment mai putin senin al nasterii… Desi si ea si Kathy, ajunsa intre timp la noi (dupa ce s-a nascut pruncul) ca a doua moasa, m-au asigurat ca 3 ore de asteptat placenta sunt mai mult decat ok, am simtit ca ele devin nerabdatoare… Am spus ca vreau sa astept pana iese placenta pentru a hotari daca ii vom taia cordonul ombilical puiului sau daca vom face totusi o Lotus birth si ca nu vreau sa traga nimeni de cordonul ombilical pentru a stimula placenta sa iasa si mi-au respectat decizia, asteptand impreuna cu noi. Dupa vreo ora jumate au inceput sa se alarmeze, sa ma intrebe daca nu simt contractii, sa-mi spuna ca poate va trebui sa merg in clinica pentru placenta, daca nu iese singura… tocmai ce am vrut din toate puterile sa evit. Asa ca dupa vreo doua ore de cand a iesit pruncul am cerut eu, cu inima grea, sa i se taie cordonul care nu mai pulsa demult, pentru a ma putea misca mai usor in asteptarea placentei. Ta’su a fost cel care l-a desprins de mine, n-as fi vrut sa faca altcineva asta si cu el a ramas cat moasele si-au pus la bataie arsenalul pentru a determina placenta sa-si urmeze colocatarul. Am primit iar globuli homeopati, masaj pe burta si in final o injectie cu oxitocina. Nu, nici de data asta n-am simtit nevoia sa imping, am inceput sa facem misto cum ca m-am relaxat de tot. Pana la urma m-am gandit ca tot numai eu ma pot ajuta, mi-am pus in minte sa reusesc, ca doar n-am nascut acasa ca tot la spital sa ajung, am mers in baie, m-am asezat pe vine si-am nascut si placenta. Calm, usor, fara stres. Era ora 22, moasele erau deja in stand-by pentru a chema salvarea. Ne-am bucurat cu totii, am studiat placenta, e si ea o minune a naturii, atat de frumoasa, cu striurile ei ca de copac al vietii si-am hotarat ca o vom pastra pentru a o ingropa in gradina si a sadi peste ea un copac sau o tufa de trandafiri, care sa infloreasca in fiecare an la sfarsit de iunie, cand il vom sarbatori pe cel care ne-a daruit atat de multe doar prin simplul fapt ca ne-a ales pe noi sa-i fim parinti.

O ultima privire catre domnita dupa iesirea placentei – totul in ordine – fara rani, rupturi, taieturi, pur si simplu s-a inchis cercul la fel de usor, de natural si intact ca inainte sa se deschida. Pruncul a fost apoi cantarit si masurat pe pat langa mine, 3300 de grame (sora-sa avusese 3280) si, la o prima masuratoare, 48 de cm. Hmnnnn, tante GYN imi spusese ca are picioare lungi… La o a doua masuratoare au iesit 53 de cm, asa mai merge! Am mers apoi iar in baie, am facut un dus lung, mi-am dat parul cu balsam in liniste si m-am uns cu ulei moale si frumos mirositor ca in fiecare seara dinainte de a se naste puiul. Apoi m-am intors iar in pat, langa ei, in asternuturi curate si intr-o viata noua. Totul e bine cand se termina cu bine.

Vorbeam cu Eva dupa nastere despre incidentul cu placenta… probabil ca nasterea a fost atat de frumoasa pentru mine, m-a implinit in feluri in care nu banuiam ca exista, incat n-am vrut sa se termine brusc, n-am putut sa let go, sa dau drumul acestei experiente, am avut nevoie de timp sa dau drumul placentei, sa inchei capitolul cel mai frumos de pana acum.

Micul om a zambit inca de la breast crawling si de atunci zambeste des, nu numai in somn. Probabil nu e zambetul constient, adresat unei anumite persoane, insa faptul ca zambeste atat de des, uneori rade aratandu-ne gingiile, imi spune ca-i merge bine, ca a trecut prin nastere la fel de usor ca si mine, fara a fi ametit de anestezii, de droguri, stresat de cardiotocograf si de o armata de intrusi in spatiul nostru privat, cum s-ar fi intamplat la spital. E senin, relaxat, zen, pentru ca i s-a dat timp sa vina pe lume si nu a fost smuls din pantecul meu fara sa fie pregatit, nu a fost examinat de maini straine pe o masa rece imediat dupa nastere, nu a fost luat de langa mine, spalat si imbracat, a stat in tihna la pieptul meu, piele pe piele, ochi in ochi in primele lui clipe de viata. E un bebelus agil si alert, care deja si-a studiat noul mediul, ne priveste in ochi expresiv si stie sa-si exprime multumirea sau nemultumirea. Nu plange, papa bine, doarme mult si senin. Are nevoie de caldura si atingere, ii place sa doarma la noi pe piept sau sa se cuibareasca in noi cand e treaz. O studiaza pe Iris cu mult interes si pe fiecare dintre noi ne priveste intr-un alt fel, ca si cum ne-ar recunoaste.

The milk bar is open, deocamdata oferta-i chiar mai mare decat cererea. Am parte de lauzia pe care n-am avut-o la Iris si din a carei lipsa poate, am cazut rau cateva luni mai tarziu cand m-am imbolnavit. Ma simt ocrotita, inconjurata de grija si dragoste si bunastare. Suntem doar noi patru, ta’su e acasa cu noi in primele trei saptamani, primesc mancare delicioasa in pat desi n-am nici o problema in a ma misca, pe noptiera mea troneaza trandafiri rosii, iar langa partea mea de pat e lumina multa de la cateva flori ale soarelui culese de Iris si ta’su cand s-au intors de la scoala, Sabine vine in fiecare zi pentru a vedea cum suntem, Eva la fel pentru a-mi aduce prajituri si a-mi masa mainile, picioarele si burta, ma simt ca intr-o comunitate veche, de oameni care inca isi ascultau instinctele si in care tot satul ingrijea proaspetele mame imediat dupa nastere. E atat de bine, de liniste si de calm, suntem atemporali, lumea de afara s-a diluat, nu mai stim ce se intampla in ea, nu am mai deschis televizorul de zile bune, n-am mai citit ziare, n-am primit alte vizite decat cele enumerate mai sus, am vorbit putin la telefon…

Imediat dupa nastere, Kathy i-a spus lu’ hubbie ca are o “tapfere Frau”. Cica-s viteaza. Mie mi-a spus ca am o intuitie fantastica, cum rar a mai vazut. Si-n momentul ala nu m-am simtit nici flatata nici bucuroasa, ci m-a umplut un fel de nostalgie si de tristete pentru intuitia asta redescoperita tarziu, aceeasi intuitie pe care multi oameni n-o regasesc niciodata. Ne nastem cu ea, insa educati de consumerism, de bani si de diverse industrii, printre care si cea medicala, o pierdem pe drum, ne asumam identitati false uitand cine suntem si ce vrem. Ne lansam in cautari de sine, incercam noi religii, ne gasim hobby-uri fancy pentru care ne convingem singuri ca avem talent, ne apucam de pictat, de fotografiat, de biciclit, de catarat, de sporturi extreme, ne aruncam in cariere mai mult sau mai putin de succes, ne descriem vietile drept colivii si cautam puncte slabe printre gratii, ca sa mai evadam un pic, pana ni se strange iar latul in jurul gatului, “visam”, cum ne place sa credem, uitand a trai in azi, a ne mai vedea pe noi si lucrurile simple de langa noi. Ta’su mi-a spus azi printre altele, cand l-am intrebat cum m-a vazut el pe mine in nasterea asta si cum am fost la nasterea Irisului, la care tot asa m-a tinut de mana: “Ai facut inconjurul lumii doar ca sa te intorci acasa si sa nasti acasa”… are dreptate, am cautat high-uri emotionale, carieristice, apoi spirituale, am umblat prin templuri rasfirate prin toata Asia, doar ca sa-mi dau seama ca imparatul e gol, superficial si plin de promisiuni mincinoase si ca locul meu e unde am fost tot timpul. M-am linistit, cum s-ar spune. Mi-a spus ca daca la Iris eram planta, pierduta, urmand ce mi se spunea sa fac doar in speranta sa se termine odata, de data asta am fost eu, adancita in mine. Prezenta, lucida, am raspuns la intrebari, am spus ce vreau si ce nu, insa in restul timpului doar eu in mine. Intr-un fel de transa, dar nu dusa cu totul. Aici si acolo… intre doua lumi.

Sarcina asta mi-a adus slow life-ul visat demult, pentru prima data am stat pe terasa fara sa fac nimic, pur si simplu in soare, m-am uitat in jur, la iarba, la copaci… Nu m-au mai deranjat imperfectiunile ei, buruienile crescute pe margine si iarba invadata de trifoi. Fara sa vorbesc la telefon sau sa citesc sau sa fac planuri sau… sau… Nasterea asta m-a reintregit pe mine ca femeie, m-a facut sa simt ca pot muta muntii din loc, mi-a readus feminitatea si increderea in mine, m-a facut mandra de trupul meu si mai ales de inima si de mintea mea, de felul in care ma pot lasa purtata fara sa ma pierd, de felul in care am intrat in ea fara asteptari, inchipuiri si proiectii, doar cu dorinta de a fi bine si de a incerca ce intuiam ca ni s-ar potrivi.

Cam asa.

O alta dilema, cea a numelui, s-a rezolvat si ea neasteptat. Nici David si nici Radu nu erau printre candidatii vehiculati in timpul sarcinii. Nu se potriveau inchipuirilor noastre despre ce nume ar trebui sa aiba copilul unor venetici ca noi, un nume special si rar, insa totusi usor de gasit sau macar de pronuntat in fiecare tara pe unde am putea umbla, un nume cu istorie si poveste in spate. Cineva mi-a spus “lasa ca-i vezi fata si-atunci o sa-ti vina in minte numele LUI” si eu am zambit ironic, gandindu-ma ca daca n-am reusit timp de aproape noua luni sa venim c-o idee, n-o sa ne iluminam peste noapte. Oarecum indoiti, oscilam intre Liam si Noah desi amandoi stiam ca niciunul nu e… the right one. Dupa ce s-a nascut, o zi ne-am tot intrebat… si-apoi am stiut. Iris si ta’su au inclinat catre David, nume vechi, mesopotamian, care inseamna “beloved”, “cel drag”, “cel iubit”. Iar eu i-am spus Radu, nume romanesc cu origini slave, al carui inteles este “cel fericit”. Si da, asa sper sa-i fie drumul, usor si fericit, pentru ca asta a adus si el in vietile noastre. Nici unul nu e numele rar pe care-l visam la inceput, e plina lumea de David si Radu, insa pentru noi, n-ar exista alt nume care sa i se potriveasca mai bine celui de-al doilea copil perfect.

Postul asta se prea poate sa fie cel mai lung scris pe blogul asta, insa si evenimentul despre care povesteste a fost cel mai incarcat de pana acum pentru noi ca familie. Nu, nu e un post misionar pentru intoarcerea la cort, la vatra cu carbuni si la nascutul pe camp, e doar experienta unei nasteri blande, “eine sehr sanfte Geburt”, cum i-a spus Sabine, pe care nu vreau s-o uit, n-am cum s-o uit si pe care am s-o povestesc din nou si din nou celor carora le-ar putea trezi intrebari care sa-i aduca mai aproape de ei insisi.

Imi spunea una dintre prietenele mele deunazi la telefon, cand i-am povestit pe scurt cum a fost, “aaaaaa, pai tu esti elastica, si pe Iris ai nascut-o usor”… Nu stiu daca e chiar asa… Daca a naste fara rani si urme fizice inseamna usor, atunci, da, a fost usor. Sunt foarte multe asemanari intre cele doua nasteri ale mele, insa si multe diferente esentiale… Nasterile, asa cum le-am trait eu, se intampla in primul rad in cap si in suflet, totul e o treaba de credinta in noi, pregatire, incredere, motivatie si determinare, de mediu cald, potrivit unei asemenea experiente. Nu au avut legatura nici cu elasticitatea, nici cu “push, push!” ca in filme… Ambii pui au venit mai devreme, Iris cu 12, Radu cu 18 zile, ambii au avut aceeasi greutate si lungime, la ambii mi s-au rupt membranele noaptea, la Iris pe la 4 spre dimineata, la Radu la miezul noptii, la ambii am avut la inceput contractii usoare, neregulate si abia spre dupa-amiaza a inceput sa se intample ceva, ambii s-au nascut catre seara, Iris la 18:55, Radu la 19:20, dupa ambele nasteri m-am refacut usor, n-am avut dureri, rupturi, taieturi, la ambii am avut incredere in corpurile noastre, ca vom fi bine…

Daar, la Iris am fost la spital, la Radu acasa si asta a facut diferenta… la Iris am fost cablata, am primit branule, perfuzii, antibiotice, analgezice, m-au facut sa ma simt nesigura, sa-mi fie frica, mi-au prezentat doar scenarii apocaliptice cu ce ar merge rau daca nu le-as urma sfaturile, mi-au spus ce sa fac, cum sa fac, cand sa fac si orice urma de instinct din mine s-a sters, eram o papusa in mainile lor, prinsa intr-o continua si mare durere, asteptand sa se termine si sa ajung in sfarsit sa-mi tin copilul in brate, am strigat ca o vita injunghiata pe ultima suta de metri si am crezut ca am sa mor acolo, inainte sa apuc sa traiesc ceea ce speram sa gasesc la capatul nasterii ei.

La Radu… am povestit mai sus. M-am ascultat pe mine… si a fost destul cat sa ma schimbe pentru totdeauna, cat sa-mi doresc o mie de copii, sa mai traiesc asa ceva, sa ma simt puternica si on top of the world.

Life is good, indeed, niciodata n-am fost mai convinsa de asta.