Food, it’s all about food!

Mi-e foame, de luni de zile mi-e foame. Am mai avut eu experiente din astea fomistice, da’ parca asa ca in ultimul timp, nope… mi-e foame si pofta de tot felul de chestii, care mai de care mai ciudate, experimentate in alte vieti, in alte locuri. Tante dr. m-a intors pe toate partile, am o gramada de wehwechen da’ asta cu foamea chiar n-are nici o explicatie. Nu par a avea nici o lipsa de vitamine, minerale, etc…, mananc sanatos, mult, beau apa, fac totul ca la carte si totusi mie mi-e foame.

De cand tot citesc despre hypnobirthing si incerc sa-mi respir durerile si sa ma regasesc senina si curata in viata noua pe cale sa inceapa, m-a luat asa un dor nebun de India. La fel ca in cazul Romanikai, imi aduc aminte numai de ce a fost frumos acolo, mizeria si saracia au ramas undeva departe. Mi-aduc aminte de seninatate, de intuitie (pana si Jobs zicea in biografia lui de intuitia indienilor), de templu, de meditatie, de dansul care la inceput mi se parea ridicol si pe care apoi l-am inteles altfel, extatic, profund, mi-e dor de mancaaaaaaare. Culmea e ca nu mi-e dor neaparat de mancarea din Punjab, ci mai degraba de southern food din Kerala, de arome, de parfumuri… Mi-e foame si pofta si… si… Astept sa vina mom sa ma salveze din eterna salivare cu niste bors de fasole si placinta cu mere!

Si intre timp visez cu ochii deschisi la un meen molee, la care poate chiar ma incumet in weekend… ca-mi lipsesc ceva condimente din sertarul magic.

Ia, take a look la nenea asta… YUUUUUUUUMYYYYYYYY!

For Golf’s sake! Or should I say X1?

La inceput a fost Laguna, apoi a venit batranul (eh, nu chiar asa de batran) Golf. Inca mai duce, desi date fiiind traumele prin care a trecut, ma mir ca inca e atat de dragut cu noi. Dar el inca e prietenul meu si fiecare drum la carma lui e o bucurie… Drumurile catre si dinspre servici, prin sate care se trezesc in lumina aurie a rasaritului, peste campuri care pot avea sute de culori, depinde de anotimp, prin padurile care inconjoara satul nostru ca o zeghe calda, drumurile de seara, parca mai repezi, doar toti se grabesc sa-si ia copiii de la crese, gradinite, horturi, se grabesc sa-si sarute jumatatile parasite dimineata, sa-si ridice pruncii in aer… ei bine, drumurile astea sunt una din cele mai dragi mie bucati ale zilei. Cateodata cu muzica tare, sa duduie geamurile, cateodata in liniste… depinde de zi, de mood, de companie…

(da, stiu, ma mir si eu cat de cliseistica am devenit de cand cu pregantza asta…)

Well, insotitorul meu de nadejde si de drum lung din ultimii ani, batranul Golf, first love, a fost ieri umilit rau de noul X1 corporatist al lu’ ta’su, ah, aceasta strutocamila a automobilelor, nici cal nici magar, nici SUV, nici limo, nici family car… dar cu incalzire in scaun, senzori de parcare, de ploaie, de lumina, de don’t know what else… care trece stabil si demn printre sulurile de zapada troienita pe drumurile dintre sate… Mda, umilinta, cum ziceam. Nice, very nice…

Despre Bydgoszcz, aripi si ape

… sau oraselul din Polonia din care relatam saptamana asta. Frumos. Marea in Gdansk. Obositor. Ma simt sfarsita, ma chinuie o tuse imputita, care in toata nebunia saptamanii trecute nu s-a vindecat, ci s-a instaurat in plamanii mei ca la muma-sa pe canapea. Iar vad spitale, iar vad jale, speranta…

Unii vin, altii pleaca… se repeta istorii care ma fac sa ma intreb care-s mecanismele dupa care venim si plecam din aceasta lume… cine sunt eu, cine am fost, cine voi fi.

Cu cateva zile in urma a mai plecat un om frumos si tanar si drept, pe care nu l-am mai vazut de multi multi, mult prea multi ani. N-o sa-l mai vad niciodata. Sau poate totusi, altfel, who knows?

Ma simt ciudat, ca prinsa intre doua aripi, si desi mi-e tristete si dor si chinuiala, ma simt usoara, purtata… Trec pe sub valuri ca surferii inconstienti. Am tot visat ape, mari, multe, involburate.

Ieri, departe departe, nu m-am mai simtit singura.

7 ani… Punct si de la capat.

Agonie si extaz.

Odiseea Kokeshi

M-am tot gandit ce as vrea sa iau cu mine din Japonia. Irisului vreau sa-i aduc o Kokeshi, o papusa de lemn pictata in rosu, negru si alb, poate cu putin auriu, o Kokeshi artizanala cu numele artistului gravat sub trupul ei de lemn, o Kokeshi asa cum le cunoastem din povesti.

Cand le-am spus asta insotitorilor mei m-au privit amuzati :). Ce nu stiam eu e ca Kokeshi vine din Nordul Japoniei si ca, in unele prefecturi, un anumit fel de Kokeshi era facut sa aminteasca de copiii nedoriti pe care japonezii ii omorau la nastere. Da, asta se intampla acum multa vreme… In alte locuri insa, Kokeshi e numita happy doll, asa ca asta e varianta pe care am s-o iau cu mine. Daca o gasesc. In Kagoshima n-am gasit una, nici ieri in Tokyo, poate astazi la aeroport.

O Kokeshi pentru Iris si-un ceainic de tabla, asa cum am vazut in filmele cu samurai.

Later edit: am gasit o Kokeshi, asa cum am imaginat-o. Se odihneste intre cei doi cai albi. Irisului ii place.

Onsen, mai mult decat sushi & sudistii

Primele 10 zile din periplul japonez le-am petrecut in sud, pe insula Kyushu, in prefectura Kagoshima. Desi eram pregatita sufleteste pentru mai rau, date fiind multele avertismente ale unora care au ajuns pe taramuri nipone inaintea mea, totul a curs bine, bariera limbii a fost minimala, oamenii n-au fost nici rezervati, nici n-au refuzat sa vorbeasca engleza, nici n-au zambit politicos facand promisiuni pe care nu le puteau tine, doar pentru a nu-si pierde “fata”.

Au fost calzi si buni si m-au primit cu prietenie si incredere, m-au ascultat si am lucrat impreuna mai bine decat mi s-a intamplat in multe locuri in care am fost pana acum. Cand am spus asta inapoi, atat ta-su cat si Arata, friendul si colegul meu japonez din München, au argumentat ca asta trebuie sa fie felul de a fi al oamenilor din sud, oameni solari de langa mare. O fi…

Anyway, intr-adevar intre ei era o atmosfera extraordinara, nu erau doar colegi, ci prieteni, isi erau familie unul altuia. Am iesit cu totii la masa, ei si-au adus si familiile, copiii, se cunosteau intre ei, copiii unora se cocotau pe umerii altora, nici macar chirurgul “capetenie” n-a fost scutit de chitaielile si ghionturile pruncilor personalului. M-au intrebat despre mine cu o autentica curiozitate, le-am aratat fotografiile din portofel si le-am spus povesti despre acasa.

Desi bucuria mea secreta a fost accesul la sushi si tempura pe saturate, am descoperit si alte comori, ca shyabu-shyabu (o vaga asemanare cu fleischfondue de pe la noi), soba, ramen si udon adevarati… Yummy!

Am fost pe urmele ultimului shogun al Kagoshimei si am trait live o mica eruptie a lui Sakurajima. Frumos…

Dar marea descoperire a fost onsenul. Sau hot springs sau ape termale sau cum li s-or mai spune. Hotelul in care am stat avea unul, multi japonezi au asa ceva in casele lor. La sfatul cunoscatorilor mi-am luat timp seara si dimineata pentru cateva clipe de liniste in apa fierbinte, cu gust usor sarat, care te invita la introspectie si curatenie. Si-a fost bine, tare bine, am fost relaxata si am dormit bine, cum n-am mai facut-o demult. Aproape am invins insomniile de calatorie, mare realizare!

Ultimele doua zile la Tokyo, se apropie mai tare de imaginea pe care o au multi despre Japonia, cea despre care vorbeam la inceputul acestui post.

La plecare, cred ca asta e o tara care-mi va lipsi si in care as vrea sa ma reintorc candva… E asa cum spunea dad: mi-a placut. Ordinea, natura, vitalitatea si felul demn de a fi al oamenilor de aici, frumusetea lor (nu, nu-s toti niste Ken Watanabe, insa sunt frumosi japonezii prin seninatatea lor) m-au impresionat. Sayonara!