Leempressions

The first one…

In ultimul timp n-am mai scris despre Iris aici… am scris in locuri tainice, cu usi ferecate de parole greu de spart. Ce prostie! So, here’s the latest update!

Imi vine greu sa accept ca Irisu’ creste. E frumos si rewarding sa traiesc langa copilul perfect… e extraordinar sa vad cum isi rastoarna spectatorii cu rotile-n sus, cum oamenii-s vrajiti cand ea e in preajma, cum trezeste deja sau bucurii sincere sau invidii adanci, cum nu poate trece neobservata, nu poate avea un supporting role, cum ea, intotdeauna ea plays the leading role. E uimitor… dar se intampla prea repede… creste prea repede…

A mai fost cate unul despre care ne-a vorbit zambind, cate unul pe care si l-a dorit aproape, cate unul dupa care a oftat batand din gene, cate unul pe care l-a luat de mana sau in palmele caruia s-a lasat, carte unul care a tras-o de codite sau i-a cules flori si i-a ridicat castele de nisip, cate unul cu care si-a impartit somnul, jucariile sau bucata de prajitura… dar n-a fost pana acum nici unul in urma caruia sa planga, nici unul pe care sa-l mangaie cu privirea in timp ce lacrimile i se innodau in barbie, nici unul care s-o fi facut sa rada atat de intens si apoi sa-i rupa inima doar luandu-si la revedere… pana acum.

Weekendul asta a fost fericita jucandu-se cu Darius… si a plans atunci cand el a plecat acasa. Darius… the first one care a facut-o sa planga de dor :).

Inca o prima data insiropata pana la refuz. Creste prea repede… stop this train.

Patru

A mai trecut un an din noi…

M-am culcat cu totul pe-o ureche in privinta face-lifting-ului de blog si a bolboroselilor aferente… si in privinta locului de adunat creatiile pe care poporenii afiliati nobilei noastre case sa le admire in liniste ;). Asa cum si eu asteapt cu nerabdare creatiile care par a se infapui in dimineti cu briza de ocean. Facta, facta non verba!

Daaaaar, in ciuda rosé-ului duuuulce lesinos trebuie, you understand, trebuie sa pun trei randuri aici, pentru ca astazi e o zi speciala… a mai trecut un an.

Sunt patru ani de-acum de cand hop hop hop si de manuta am pornit in aventura aventuroasa de a fi parintii Irisului. Well, pana acum se dovedeste a fi “the journey”… de neegalat. Ea mi-a predat multe lectii pretioase de viata si nu e seara in care sa nu-i sarut fruntea adancita intre vise si sa multumesc pentru ea. Ma gasesc intr-o indragosteala perpetua, intr-o mirare fara sfarsit, intr-o fericire beata, in care orele nu-mi ajung pentru a-mi cuprinde intre ele bucuriile.

A fost un an fara egal in care langa ea am descoperit alte fete ale lumii, locuri, strazi, cantece, povesti, am privit cu atentie in jurul meu, am mangaiat iarba, am ascultat tinandu-mi respiratia cantecele greierilor, am dansat flamenco pe strazi inguste, m-am rostogolit intre valuri si castele de nisip, am trecut vai largi pe talpici alunecoase, am inaltat castele si-am asteptat in balconul lor sa treaca noaptea, sa se trezeasca, sa incepem iar ziua intr-un “te iubesc – te iubesc” alintat coborat de pe gene somnoroase, am colindat muzee, am amestecat culori si-am modelat lanterne, ne-am invartit printre povesti la fel de natural ca printre plimbari cu bicicleta si-am fost fericita… nespus de fericita ca ea a ales sa vina la noi, sa ne creasca si sa ne umple pe noi… tocmai pe noi… Nu exista cuvinte pentru a cuprinde incantarea de a fi mama ei.

Are deja patru ani. Patru ani!

Dimineata devreme

Dimineata e inceata. Pe cat de zglobie e ziua, pe atat de lina e dimineata. Se trezeste in brate, asteapta sa fie gugulita, masata, se intinde, miauna, ma trage langa ea si se cuibareste in gatul meu… dimineata e oaza de bine pe care creste ziua. Dimineata e lenesa… apoi ne cuprinde panica si ne transformam in dansatori pe rotile zimtate ale ceasurilor care ne mustra. Tic-tac. Dush in viteza, ales haine, pieptanat, inventat in fiecare zi noi feluri de a impleti codite, o mana spala dintii, cealalta ma incalta, unul stoarce portocale si face sandwichuri, celalalt aduna telefoane, carduri de acces, hartii… cestile de cafea se ciocnesc in chiuveta, pijamalele zboara catre muchiile noptii, ne impiedicam in umerase si-n pantofi cazuti in dizgratie, cautam cai sau elefanti roz, paznici ai somnului de dupa-amiaza…

Azi dimineata, in ochiul furtunii, isi savura in liniste painea cu peanut-butter.
- Daca nu mananci mai repede, te mananc eu pe tine!

Iar ea, netulburata, mestecand tacticoasa, ma intreaba: – Burtica ta ce zice?
- E de acord!

Tot nu s-a grabit.

Puzzle

Tot ea

Are trei ani jumate si vorbeste cateodata ca un adult… recunoaste locurile prin care am fost si cerne povesti despre locurile in care vom merge. In weekend ne-am uitat la “Ratatouille” si-a recunoscut turnul Eiffel:
- E la Palis solicelul…
Yep, era la Paris.

Aseara la masa ta-su i-a intins o bucata de ardei:
- Sa nu-mi dai tu, sunt destul de male ca sa mananc singula, nu mai sunt bebe.
Si-a ras si i-a batut din gene…

Marti a fost buburuza. Altan a fost cocos si-mpreuna au format un cuplu de exceptie. Pana cand s-au certat pentru o pana. Altan i-a smuls pana din mana, ea si-a luat-o inapoi si Altan a plans… iar inima ei s-a topit… dar tot nu i-a cedat pana. Insa a ramas indeajuns de marcata, incat sa ne povesteasca over and over cum Altan a plans. La pranz am luat-o de la gradi si am mancat impreuna la my job, unde a facut furori printre colegi. Cu zambete si tzopaiala de buburuza a colectat trei ciocolatele si trei acadele. Multi au simtit nevoia sa se scuze ca n-au dulciuri prin sertare ca sa onoreze asa un musafir de seama. Overall, m-am umflat in pene peste masura si numa’ nu mi-am atarnat o placa de gat cu “that’s my girl”! Insa cred ca fiecare a putut citi…

Tot marti am fost amandoua la o girls night out – o petrecere cu lumanari parfumate si bijuterii, asa cum se cuvine oricarei zile de carnaval. Nadja si-a golit iar casetele cu minuni colorate iar Iris i-a promis ca atunci cand va fi mare, va purta in fiecare zi bijuteriile ei, “pentlu ca mama le impalte cu ea”… Si-a ras si i-a batut din gene…

The book of the week e o carte despre vrajitoarea Teodora si pisicile ei: Pino, Lulú si Ferdinand. Seara ne culcusim amandoua in patul ei, citim cateva pagini, ne pupam de mai multe ori, ea toarce si zice ca “iubeste” “gug” sau “mai-mai” si-apoi imi adoarme in brate… iar eu ma gandesc ca marginile prapastiilor sunt million miles away atunci cand o am in brate. O acopar, sting lumina si ma bucur la gandul ca spre dimineata ne intalnim iar, cand vine buimaca, pe jumatate adormita si se culcuseste intre noi. Cand se crapa de ziua o luam de la capat…