Video

Come, let’s have a walk … up in the clouds

Sus in munti e loc – sus in munti poti sa-ti asculti gîndurile.

Gîndurile sint un rîu – nu le pasa de esti pregatit sau nu – lasa urme.
Da-le o sansa si asculta-le, vor trece prin suflet fara sa le pese de nimic.
Arunca o piatra in lac si vei face valuri – asculta-ti gîndurile si te vor umple de emotii.

E minunat aici sus!

Ce-am mai facut…

Ce-am mai facut, ce-am mai facut… am dat in mintea copiilor, da’ rau de tot. Oameni in toata firea ne-am tavalit ca porcii in balta si am ras cu lacrimi in timp ce copiii nostri ne priveau siderati de pe margine.

Ce-am mai facut… ne-am facut membri ai societatii germane. Asa ne-a spus tanti care ne-a inmanat certificatele: “Ich darf Sie jetzt in unsere Gesellschaft willkommen heißen”… na dann! Dupa ce am iesit cu tzidula, ne-am dus sa bem o cafea si am mancat cate un Breeze, ca niste adevarati baierezi ce suntem. Cliseu mai mare nu exista:).

FB mi-a dezactivat contul pt. ca am pacatuit impotriva policy-ului lor, adica nu aveam cont sub numele meu adevarat. Ntz ntz… Ce-am avut si ce-am pierdut:))).

Am sarbatorit tanarul pirat, care ne-a dat emotii mari in ultima luna, cu vorba lui, si pe tanara domnita, care din toamna va merge la gimnaziu pentru ca, nu-i asa, este cea mai frumoasa si cea mai desteapta si cea mai extraordinara fetita de pe pamant.

Mi-e dor de lume si de creiere expuse si pun deseori sub semnul intrebarii, dupa cum se poate citi in cele nspe posturi precedente, sensul existentei noastre aici si acum. O fi si asta un fel de mid-life crisis. Inca n-am trait iluminarea, daaaaar ne tinem de pasii aia mici pe care i-am pomenit mai devreme. Scale down cat mai mult. Travel light. Multumirea si sentimentul de reusita sunt, in perspectiva mea, in stransa legatura cu impactul asupra lumii din jur, nu cu pozitie, titlu, statut, bani sau headcount. Asta cu headcountul e noua, dar pfui, extrem de importanta pentru unii. Nach dem Motto spune-mi cati omuleti iti raporteaza cu saru’mana ca sa-ti spun cine esti! Avem de dat, ii vrea cineva? :D. Ca io nu vreau decat sa-mi iau rucsacul in spate si sa ma car. For good, si daca nu for good, atunci macar asa, for a little while. Cum s-ar spune, pe cai! Si cine n-are cai, pe maine!

Bye bye blackbird

I killed a bird today. A intrat in geamul masinii in timp ce eram pe drum, am lovit-o si a murit. M-am uitat in oglinda retrovizoare si am vazut-o cazuta pe asfalt. Masinile din urma mea incercau s-o ocoleasca. Pe acelasi drum am intalnit alte doua pasari cazute pe sosea.

Acum cateva saptamani, doua pasari ce zburau impreuna au trecut pe langa copiii care se jucau pe terasa si s-au izbit de fereastra noastra. Si ele au murit. Pruncii s-au imbolnavit, iar noi am mai impietrit un pic in timp ce le umezeam fruntile arzande.

De ce mor pasarile? Poate vad cerul reflectat in ferestrele noastre si-si inchipuie ca zboara spre libertate. Mor pentru o iluzie. Sau poate mor pentru ca le otravim incet cu cocktailurile pe care le aruncam intr-o veselie peste campuri sa omoram gandacii, buruienile si tantarii.

Unele supersitii spun ca pasarile sunt gardieni, altele ca sunt mesageri, altele ca sunt sufletele celor plecati… Imi pare rau ca n-am coborat s-o iau in palme, sa-i spun ca-mi pare rau si s-o asez intr-un loc ferit.

Imi pare rau. Bye bye blackbird…

Home sweet home, anxietatea de separatie, primii pasi, botezuri, aniversari, veselii si tristeti…

Si uite-asa, dragii mosului, de cand n-am mai scris s-au petrecut iar multe evenimente de seama in viata noastra care merita trecute la catastif, pentru a nu fi pierdute cu totul in negura timpului;) si pentru a putea fi printate in povestile anului, as usual. Foarte pe scurt, ca nu mai am nici pana, nici zvac si nici timp, mai ales timp… Time is not on my side…

To start with, dupa ce am scris ultima oara in mai, ne-a napadit dorul de radacini si grija pentru mom si dupa mai bine de patru ani ne-am luat zborul catre patria muma. A fost primul zbor al Radului, s-a descurcat bine calatorind la pieptul ma-sii… A fost o saptamana calda, usoara, fara stresul altor calatorii de pana acum in Romania (well, ta’su ar putea avea o viziune un pic diferita aici;)), am fost iar copil pe stazile Primului Oras…

Dragos ne-a luat de la aeroport si ne-a dus acasa, unde i-am surprins pe mom & dad care nu stiau ca li se pregateste ceva… A fost nespus de frumos, Iris a fost happy, Radu a invatat sa se joace de-a v-ati ascunsea, eu am facut pace cu mine si cu trecutul si am crescut ca o paine de mandrie si multumire ca mom finally got the bigger picture si si-a gasit si ea pacea in felul ei, ca se respecta pe ea si in felul asta si imprejurul ei, ca-si trateaza in sfarsit corpul ca pe un templu si sufletul ca pe un cuib, ca a gasit putere sa se intoarca impotriva sistemului si catre ea… Sunt mandra si bucuroasa… Sunt sigura si plina de certitudini. Nu de sperante, de certitudini. And this feels good.

Am plans inauntru tot drumul intre Sibiu si Faragas, vazand batranele la porti si cerul albastru, la fel aratandu-i Irisului Brasovul: aici a fost mama la scoala, aici a fost tata la scoala, aici ne-am cunoscut, aici ne-am ascuns, aici ne-am cununat, aici am fost copii, adolescenti, iubiti si-apoi am plecat inspre locurile unde v-ati nascut voi, copii de vara.. Aici am cantat, am plans, ne-am daruit si ne-am promis unul altuia lucruri pe care candva le-am uitat si-acum le-am regasit… Astia sunt prietenii si trecutul nostru, aici ne-au crescut aripile, aici am invatat sa visam… Am reusit usor sa vad dincolo de saracie si opulenta, de manele, cersetori, caini vagabonzi si drumuri stricate, infumurare si mitocanie, sa-mi traiesc dorul, sa-mi raspund la intrebari si sa ma bucur de radacini, de acasa, de cine sunt.

La inceput de iunie ne-am intors acasa si cu pasi minusculi si tematori ne-am apropiat de cresa… odios concept, institutie si bucata de viata. I-a fost greu Radului atasat, i-a fost tare greu sa invete despartirea de mine, a luptat greu si determinat impotriva ei si inca nu s-a resemnat… A crescut mult puiul meu in luna asta si eu am mai murit un pic dezamagindu-l, intai un sfert de ora, apoi o jumatate, apoi o ora, apoi, la inceput de iulie, mai multe… M-am urat pe mine si pe faptul ca nu suntem in punctul in care sa ne putem permite sa ma fac casnica. Cand voi fi mare asta imi doresc sa fiu… Just a mom… Asa am fost fericita, tare fericita…

Iunie a fost o luna grea, chinuita, dureroasa, care ne-a obosit pe toti peste masura… O luna in care s-au adunat o gramada de rahaturi, dezamagiri, in care oameni de la care speram sa inteleaga si sa ajute cu un gest, o vorba, un umar, m-au vampirizat in toata puterea cuvantului si m-au secat de energie, de putere, de dor de viata, m-au stors ca pe o carpa cu care si-au sters apoi bocancii prafuiti de aroganta drumului pe care merg. Am dat cu masina de-un stalp, am cazut adanc, am atins fundul neputintei si-apoi am inceput sa ma ridic, ca nu prea-mi ramasese altceva de facut. I-am invidiat pe cei care-si permit cate-un pui de depresie, isi permit sa faca pe mimozele si sa-si dramatizeze existenta rasturnandu-si rahatul in curtile celor care au tras batul mai scurt… Mi-am dorit sa rup lanturile si sa fug mancand pamantul cu pruncii mei, sa fug in lume, departe de obligatiile unui sistem in care nu cred, pe care nu-l respect si in care incet incet nu mai vreau sa traiesc. M-a batut gandul sa ne vindem casa si s-o luam spre tarile calde, impreuna sau nu. Insa casa asta e acasa, e cuibul pe care l-am visat si l-am dorit si l-am modelat sa ne tina cald, casa asta e vie, a adapostit inceputul unei vieti, a trait minuni, a sustinut primii pasi ai Radului, ne-a ocrotit, ne-a izolat, ne-a impacat… Casa asta nu are pret…

O luna impovarata, amara, in care ne-am certat mult, am pus oceane intre noi, ne-am urat pentru a realiza apoi ca nu mai stim sa traim impreuna si nu mai putem trai separat… Ca ne-am amputa renuntand la ce avem, insa ce avem e cateodata tare greu de ajuns, cand stam in genunchi si cu capul plecat.

Iulie a fost greu si el, insa a fost un alt fel de greutate. Am obosit mai mult, insa ne-am linistit, ne-am luminat, ne-am ridicat… In iulie am reintrat in sistem, insa de data asta in termenii mei. And that feels good. Pot privi acum cu detasare si cu o usoara aroganta zbaterile saracilor subjugati de titluri, bani, glorie, de pencil skirts si panofi cu toc. I wear a pencil skirt, e masca mea…

In iulie am sarbatorit, am botezat Radu, ne-am inconjurat de prieteni buni si-am rupt paiele sugacilor de energie, ne-am regasit, ne-am umplut casa de copii, am gatit, am copt, am calcat munti de rufe, am cantat multi ani traiasca si am vanat comori, am mers la servici din nou, am purtat tocuri arogante si flip-flops si ne-am iubit iar, mai asezat si mai cu patima…

In iulie am sangerat ca un animal injunghiat insotind in tacere drama unui copil care si-a pierdut parintii si inocenta, drama unor parinti ca si-au pierdut copilul si sensul si busola.

In iulie se pierde o parte din mine, pleaca cu Eva un pic mai departe… Doare al naibii de tare, m-a luat prin surprindere…

In iulie m-am intors acasa cu smerenie, in iulie multumesc pentru cei mai iubiti dintre pamanteni, pentru scantei si pentru viata.

Life is good…