And so it goes…

… am “furat” titlul, pentu ca n-am gasit altul mai potrivit. 

Stiti visele alea pe care le purtam cu noi ani de zile si le tot impingem departe in viitor pentru ca nu e momentul potrivit, sau nu avem putere, sau bani, sau concediu, sau timp, sau ceilalti au nevoie de noi, sau… Si apoi momentul in care poc, te loveste ca un dop de sampanie gandul ca tu esti de fapt obstacolul major in a-ti implini visele, dorintele, gandurile.

Visez de douazeci de ani la Camino de Santiago. Visez asa, pe furate, fara sa indraznesc sa ma gandesc mai de aproape cum ar fi daca… Citesc carti, ma uit la filme si ma gandesc ca intr-o zi am sa fac si eu Drumul. Sute de kilometri pe jos, doar cu cateva lucruri in rucsac, in liniste, detasare, frumusete, suferinta… Cum ii sta bine oricarui pelerin. De atunci mi-am linistit foamea de locuri si experiente noi calatorind din plin, foamea de liniste, solitudine si natura urcand pe munti in aproape fiecare weekend din an, indiferent de anotimp, de vreme. 

Miercuri, dupa ce am vazut un film despre PCT, m-a lovit iar nostalgia… Si odata cu ea sentimentul ala de traieste clipa, acum, nu peste 30 de ani. Acum. Ta’su e supportive, ca intotdeauna. Omul asta crede in mine cand nici macar eu nu mai cred. El e busola mea, ma tine pe drum cand nu-s singura incotro s-o iau si crede ca pot munta muntii din loc, in ciuda faptului ca ma sufla vantul. 

Asa ca am inceput sa ma pregatesc. Probabil va fi iunie. I’ll keep you posted.

Am citit zilele astea pana mi-au intrat ochii in greva, am inceput sa fac liste cu ce am, ce-mi mai trebuie, cu etapele drumului, sa citesc despre diversele variante, sa ma hotarasc asupra uneia. Va fi Caminho Portugues. De la Porto pe coasta pana la granita cu Spania,  spre Finisterre, trecand prin Santiago de Compostella. Bine peste 350 km pe jos. Daca-mi voi imparti calatoria cu cineva drag, atunci mai putin, ceva peste 250, pana in Santiago. 

Am o lista lunga, dar nu trebuie sa-mi cumpar incaltari. Sunt sigura ca renegatii mei de nadejde vor face fata cu succes. Restul am sa documentez aici.

So it goes… Can’t wait for it!

Martisor

Unul minunat, azi a venit in sfarsit cartea anului trecut. Cartile astea sunt poate singurele obiecte pe care le-as lua cu mine de-ar trebui sa plecam. Incepand din 2007 fiecare an se dezveleste intre copertile unei carti. Acolo ne regasim toti asa cum am fost in zilele anului, autentici, neretusati, acolo se ingramadesc cuvintele mele, acolo suntem noi, nemuritori.

1 martie – martisor cu gust de iarna si de ciocolata, de brate calde incolacite dupa gatul meu. Tanarul pirat mi-a adormit astazi la piept, in timp ce rasfoiam amandoi cartea anului trecut. Life is good.

Musical key, headache, o grozavie si-un pic de bazar

De vreo saptamana m-am reintors la vechituri din tinerete, la cea mai constanta “iubire” muzicala, care a rezistat timpului, amorurilor, diverselor curente, etape si influente, muzica mea de fericire, de tristete, de calatorii, de dor. Of course, in avion curge ca mierea calda si se pupa de minune cu toate gandurile care se-ngramadesc sub caciula. Cu intensitatea aferenta. Cowboy Junkies. Musical key.

Ieri dupa-masa, in graba, cu stresul in ceafa, gandindu-ma la telco-ul de la 3, la bazarul de la 3, la urmatoarele drumuri, la lunga lista cu ce mai vreau sa fac, in acelasi timp bucurandu-ma de soarele de afara, de feelingul de inceput de primavara, cand soarele cu dinti goneste ultimele urme de zapada, sub care se ghicesc viitoarele branduse, zambile si lalele, de pruncii frumosi, destepti, sensibili, minunati fara margini, de tot ce am, de CJ la maxim… N-am fost atenta. Eu verde, ele verde, ele aveau prioritate fiind pe jos… nu le-am vazut. Era sa lovesc doua copile cu masina pe trecerea de pietoni. Oh holy shit! Am franat, nu s-a intamplat nimic, ele au mers mai departe, la fel si eu. 

In momentul ala am fost epitomia proastei la volan, specie pe care pana acum am privit-o cu dispret suveran si ironizat-o de multe ori. Dupa cateva secunde am realizat ce s-ar fi putut intampla, am realizat ca si io am o copila care trece strada singura si poate fi la momentul nepotrivit in drumul vreunei tute visatoare si m-am speriat ingrozitor. A fost, cred, cel mai puternic rush de adrenalina ever. Mai puternic decat snowbordeala, bungee jumping, roller coaster, turbulente in avion, campionat de table, mers prin padure noaptea, nascut copii, interviuri, examene, diagnostice cu final nefericit… Mi s-a facut cald, imi bubuiau urechile si tamplele si inima-n piept. In momentul ala am oprit muzica intr-un impuls din categoria n-o sa mai ascult niciodata muzica la volan, da’ mai bine nici nu mai conduc niciodata, sunt un pericol pentru ceilalti, as fi putut sa omor doi copii, nu pot trai cu asta, ar trebui sa ma mut in padure sa scutesc omenirea de dezastrul ambulant care sunt. Am vazut cu ochii mintii salvari, politii, parinti, copii, procese, nopti nedormite, vina, multa vina, mi-a fost rusine si frica si sila si dezamagire. 

Am facut un u-turn in tromba in timp ce setam in navi adresa postului de politie cel mai apropiat, hotarata sa ma denunt singura pentru grozavia care s-ar fi putut intampla. Am ajuns la politie, am sunat (yep, nu intri in postul de politie ca in gara, am aflat cu ocazia asta), s-a deschis usa, am intrat si de cine dau? De consateanul politist pe care-l stim din vedere de la diverse evenimente si serbari la gradinita, scoala, trachtenverein si pe care l-am mai vazut in actiune cand m-a dat plugul jos de pe drum sau cand m-a pupat in fund o alta tanti neatenta. Fundul carutei de la uzinele bavareze, se intelege. Trag adanc aer in piept, scot buletinul si carnetul de sofer, i le pun pe masa si-i zic ca am venit sa ma autodenunt: n-am dat prioritate pietonilor, era sa lovesc doua copile, probabil le-am speriat de numa’… Consateanul si colegul ma privesc amuzati, cu toata intelegerea din lume, se uita la mine ca la una venita de pe luna, se scarpina in cap, se uita la buletin, zice “stau la doua strazi, de aia-mi pareti cunoscuta, se mai intampla, important e ca toata lumea e bine”. Io insist ca nu se poate, nu-i ok, el zice “wir können das managen” si ca sa scape de mine se ofera sa-mi ia datele, sa ma poata contacta in caz ca vine altcineva sa ma denunte. Poate se duce copila acasa, ii zice mamei “era sa dea una cu masina peste mine”, mama-sa o ia de-o aripa si merg la politie sa denunte nebuna. Io intreb “asta-i tot?”, el imi pune actele in mana si zice  ca-i totul ok, ma suna daca e ceva… Ce sa fie, altceva in afara de piticii din mintea mea care apasa-n draci butoanele declansatoare de cele mai infecte trairi? N-a sunat pana acum.

Am mers incet pana acasa, am scris colegilor ca nu ajung la telefonul saptamanal, am mers la gradinita, am cules tanarul, am sunat-o pe sora-sa sa vina si ea, am mers la bazarul organizat de gradinita si-am ajutat la sortat haine si jucarii, am impaturit, organizat, construit, am facut conversatie cu alti parinti, cu amici,  m-am prostit cu prunci mai mici si mai mari punandu-mi pe cap casti de clone warrior si palarii floricica, am functionat. N-am fost insa cu totul acolo, o parte din mine inca e ascunsa intr-un loc negru si urat. Azi am functionat din nou dupa un program ca-n armata, sa-mi umplu gandurile cu altceva. N-a mers prea bine, pentru prima data in viata mea m-a durut capul ingrozitor, fara sa am febra.

Acum ca scriu despre asta nu ma mai doare atat de rau. Dar ma dor gandurile si umbrele. Si-am pierdut cantecul si bucuria. Si motivatia de a le cauta. Azi nu, poate maine.

Inima rosie…

…de dor, de bucurie. Inima vie. A fost plecata trei zile, inima mea. Una dintre ele. S-a dus cu orchestra ei sa repete cantecele primaverii ce sta sa vina. A stiut ca a lasat un gol aici – cand s-a intors, mi s-a cuibarit in brate si mi-a pus in palme o inima de lemn. “Sa te gandesti la mine”, zice.

  

Despre dor, despre carte, despre alte lumi, despre politichie, despre una, despre alta…

Nici nu stiu de unde sa incep, despre ce sa povestesc mai intai. Azi ta’su s-a revoltat de-a dreptul ca-i cartea subtire in cuvinte, asa ca ne intoarcem de unde am plecat. Cum era aia cu “la inceput a fost cuvantul?”

Dat fiind faptul ca am un deget rupt, e mare lucru ca apas butoanele. Primul os rupt. Ever. A durut. Foarte foarte foarte tare.  Acum doare doar cand misc mana. Un rahat de deget a durut mai tare decat doua nasteri la un loc. N-as fi crezut. 

Legat de ce spuneam in vara, I did it! Mi-am adunat coaiele si am last in urma cariera fulminanta de mare project manager si m-am intors la ce-mi place, m-am intors in sala de operatii, la umblat prin lume, am traversat iar oceane, boy, that felt good! Un sentiment de libertate fantastic. Tanarul e ok, dupa 3,5 ani se desprinde incet de ma’sa, a invatat sa zboare micul print.

Am sortat, donat, aruncat, daruit saci si cutii intregi de haine, incaltari, jucarii, vase, gadgeturi, mobila, mult din ce-am adunat in aproape 15 ani de Teutonie. Doua treimi din continutul dulapurilor am scos afara. E aer si ordine si putin si e bine asa. As vrea sa fi putut iesi si din contractele casei, atunci am fi fost liberi cu adevarat… In 5 ani, in 5 ani… Si chiar daca o vom lua de la zero atunci, varianta deloc neplauzibila, avand in vedere felul in care Merkeline a pus tara si continentul in genunchi, atata timp cat suntem sanatosi si ne avem unul pe altul va fi bine. Poate vom fi nevoiti sa plecam dupa 20 de ani aici, timp in care am ajuns sa iubesc pamantul asta mai mult decat am crezut pot iubi vreun loc pe pamant. Sper sa nu, m-ar sfasia in bucati sa nu mai pot vedea apusurile de pe dealul nostru, sa nu mai pot bate muntii pe care i-am batut in ultimii ani, sa nu ma mai pot da cu sania din varf de munte si sa chiui nebuneste pana ajung jos, sa fiu departe de casa draga in care s-a nascut micul print, de tufele si florile pe care le-am plantat si ingrijit, de prietenii dragi pe care i-am gasit aici, in locul asta minunat pe care-l simt acasa, locul de care ma simt legata cu lacate grele, de nedesfacut. Am avut nevoie de ani multi sa invat sa-l iubesc, insa acum e parte din mine si eu sunt parte din el. 

Asta vara am petrecut doua saptamani in Franta, intr-un colt de rai pe coasta de azur… Dar nici macar la buza marii n-am fost atat de fericita pe cat am fost cand ne-am intors acasa si-am mers in satul vecin, am stat in curtea veche intre pasari si animale, am baut cea mai buna cafea care exista pe pamant si ne-am uitat la pruncii care se cocotau in casuta din copac si la cerul albastru al Bavariei. Era August, inainte de toata isteria migratorilor, cand lumea inca era in ordine. A fost o  astfel de zi, in care m-am dat un pas inapoi, m-am uitat la noi si mi-am spus ca nu exista fericire mai mare decat ce simteam atunci in momentul ala, pe care am sa-l port cu mine pentru totdeauna. Atunci a fost acasa, atunci am simtit ca am ajuns la capatul unui drum lung pe care mersesem de cand imi puteam aduce aminte, de la inceputul timpului. Atunci am simtit ca am gasit raspunsurile tuturor intrebarilor rostite si nerostite, ca mi-am aflat locul, si pacea, si binele. 

Dupa clipa asta de bine au reinceput grijile… Mai mari, mai mici, grijile pentru ei. Ni s-a scuturat lumea cu fiecare privire neagra aruncata asupra lor, cu felul voluntar in care Fr. S., pastratoarea cheilor si viselor de scolar, a ales sa plece dintre noi in ziua a doua a lui Craciun, cu povara din suflet de fetita, careia am fost nevoiti sa-i explicam cum unii oameni aleg ei insusi cand sa moara, legitimand in felul asta o alegere ingrozitoare. 

A curs muzica ei in evenimente cu potential de pielea gainii, in care vioara ei a stat in primul rand.

Si a noastra, in visul lui Tom Smith. A fost unul din concertele de referinta, I’m such a sucker for Editors…

Am avut un ciob in ochi (la propriu) si-un car de noroc ca a fost “doar atat”. 

Am mancat un sandwich in pauza de pranz cu picioarele in nisip, uitandu-ma la ocean in Coogee. M-am reintors, dupa 5 ani, in aceeasi piata de peste in care mi-am dorit aprins sa revin, macar inca o data, in viata asta. Am vazut Australia de sus pe lumina, e la fel de rosie si frumoasa cum o stim din atlasele vechi.

Am impletit cu fiecare drum povesti extraordinare, oameni minunati, experiente de dat mai departe pentru ca-s prea mari si prea grele sa le pot pastra pentru mine. Am material de zambit pentru o viata intreaga. “Mai stii cum rataceam ca o nebuna cu tine in ureche prin orasul de pe insula noastra, dupa ce viata s-a oprit din cauza copacilor prabusiti? Mai stii cum mi-ai spus de departe, la ce peron viata merge mai departe?” 

Mi-a fost dor din nou. Dor din ala amar, care te da de pamant si te pica cu ceara, care te lasa sa dormi doar atat cat sa nu te prabusesti sub apasarea lui. 

Am agonizat, ne-am certat si ne-am impacat de zeci de ori. Am trait. Nu intotdauna frumos, dar intotdeauna din plin.