Despre dor, despre carte, despre alte lumi, despre politichie, despre una, despre alta…

Nici nu stiu de unde sa incep, despre ce sa povestesc mai intai. Azi ta’su s-a revoltat de-a dreptul ca-i cartea subtire in cuvinte, asa ca ne intoarcem de unde am plecat. Cum era aia cu “la inceput a fost cuvantul?”

Dat fiind faptul ca am un deget rupt, e mare lucru ca apas butoanele. Primul os rupt. Ever. A durut. Foarte foarte foarte tare.  Acum doare doar cand misc mana. Un rahat de deget a durut mai tare decat doua nasteri la un loc. N-as fi crezut. 

Legat de ce spuneam in vara, I did it! Mi-am adunat coaiele si am last in urma cariera fulminanta de mare project manager si m-am intors la ce-mi place, m-am intors in sala de operatii, la umblat prin lume, am traversat iar oceane, boy, that felt good! Un sentiment de libertate fantastic. Tanarul e ok, dupa 3,5 ani se desprinde incet de ma’sa, a invatat sa zboare micul print.

Am sortat, donat, aruncat, daruit saci si cutii intregi de haine, incaltari, jucarii, vase, gadgeturi, mobila, mult din ce-am adunat in aproape 15 ani de Teutonie. Doua treimi din continutul dulapurilor am scos afara. E aer si ordine si putin si e bine asa. As vrea sa fi putut iesi si din contractele casei, atunci am fi fost liberi cu adevarat… In 5 ani, in 5 ani… Si chiar daca o vom lua de la zero atunci, varianta deloc neplauzibila, avand in vedere felul in care Merkeline a pus tara si continentul in genunchi, atata timp cat suntem sanatosi si ne avem unul pe altul va fi bine. Poate vom fi nevoiti sa plecam dupa 20 de ani aici, timp in care am ajuns sa iubesc pamantul asta mai mult decat am crezut pot iubi vreun loc pe pamant. Sper sa nu, m-ar sfasia in bucati sa nu mai pot vedea apusurile de pe dealul nostru, sa nu mai pot bate muntii pe care i-am batut in ultimii ani, sa nu ma mai pot da cu sania din varf de munte si sa chiui nebuneste pana ajung jos, sa fiu departe de casa draga in care s-a nascut micul print, de tufele si florile pe care le-am plantat si ingrijit, de prietenii dragi pe care i-am gasit aici, in locul asta minunat pe care-l simt acasa, locul de care ma simt legata cu lacate grele, de nedesfacut. Am avut nevoie de ani multi sa invat sa-l iubesc, insa acum e parte din mine si eu sunt parte din el. 

Asta vara am petrecut doua saptamani in Franta, intr-un colt de rai pe coasta de azur… Dar nici macar la buza marii n-am fost atat de fericita pe cat am fost cand ne-am intors acasa si-am mers in satul vecin, am stat in curtea veche intre pasari si animale, am baut cea mai buna cafea care exista pe pamant si ne-am uitat la pruncii care se cocotau in casuta din copac si la cerul albastru al Bavariei. Era August, inainte de toata isteria migratorilor, cand lumea inca era in ordine. A fost o  astfel de zi, in care m-am dat un pas inapoi, m-am uitat la noi si mi-am spus ca nu exista fericire mai mare decat ce simteam atunci in momentul ala, pe care am sa-l port cu mine pentru totdeauna. Atunci a fost acasa, atunci am simtit ca am ajuns la capatul unui drum lung pe care mersesem de cand imi puteam aduce aminte, de la inceputul timpului. Atunci am simtit ca am gasit raspunsurile tuturor intrebarilor rostite si nerostite, ca mi-am aflat locul, si pacea, si binele. 

Dupa clipa asta de bine au reinceput grijile… Mai mari, mai mici, grijile pentru ei. Ni s-a scuturat lumea cu fiecare privire neagra aruncata asupra lor, cu felul voluntar in care Fr. S., pastratoarea cheilor si viselor de scolar, a ales sa plece dintre noi in ziua a doua a lui Craciun, cu povara din suflet de fetita, careia am fost nevoiti sa-i explicam cum unii oameni aleg ei insusi cand sa moara, legitimand in felul asta o alegere ingrozitoare. 

A curs muzica ei in evenimente cu potential de pielea gainii, in care vioara ei a stat in primul rand.

Si a noastra, in visul lui Tom Smith. A fost unul din concertele de referinta, I’m such a sucker for Editors…

Am avut un ciob in ochi (la propriu) si-un car de noroc ca a fost “doar atat”. 

Am mancat un sandwich in pauza de pranz cu picioarele in nisip, uitandu-ma la ocean in Coogee. M-am reintors, dupa 5 ani, in aceeasi piata de peste in care mi-am dorit aprins sa revin, macar inca o data, in viata asta. Am vazut Australia de sus pe lumina, e la fel de rosie si frumoasa cum o stim din atlasele vechi.

Am impletit cu fiecare drum povesti extraordinare, oameni minunati, experiente de dat mai departe pentru ca-s prea mari si prea grele sa le pot pastra pentru mine. Am material de zambit pentru o viata intreaga. “Mai stii cum rataceam ca o nebuna cu tine in ureche prin orasul de pe insula noastra, dupa ce viata s-a oprit din cauza copacilor prabusiti? Mai stii cum mi-ai spus de departe, la ce peron viata merge mai departe?” 

Mi-a fost dor din nou. Dor din ala amar, care te da de pamant si te pica cu ceara, care te lasa sa dormi doar atat cat sa nu te prabusesti sub apasarea lui. 

Am agonizat, ne-am certat si ne-am impacat de zeci de ori. Am trait. Nu intotdauna frumos, dar intotdeauna din plin.

  

Croatia…

…e tare frumoasa. Are pamant rosu si multe pietre. Apa clara si vie. Arici de mare. E melodioasa si pe alocuri nealterata. Simpla, fertila, cu apusuri metalice, ca ascutisurile cuvintelor cu care ne facem harakiri in suflete. Am asteptat prea mult s-o cunoastem, dar mai bine mai tarziu decat niciodata. Cu veleitati de wake up call, datorita evenimentelor balbaitoare pe care le-a gazduit. Agonie si extaz, pain&pleasure. To be repeated. Extazul. De agonie ma lipsesc.

Simplu…

Ca sa nu fie dracul asa de negru, trebuie mentionat totusi faptul ca am inceput… Poate fi mai simplu, e demonstrabil. Am luat exemplu, am pus pe hartie dilema, am facut liste, calcule, socoteli. Un pas inainte. Apoi rate noi… Doi pasi inapoi… Un plan de actiune si ancore mici ca sa ma pot tine de el, un pas inainte. I’m not alone… Doi pasi inapoi. In teorie, ar trebui sa urmeze un pas inainte… Looking forward… Sau nu?

Reset… Again

Ar fi trebuit sa ma fi obisnuit pana acum, insa nu, de fiecare data o iau in barba… Trosc, caderi, reparatii, rezolutii, inapoi la rutina, indobitoceala, spartul bubei, trosc… si de la capat.

Azi sunt recunoscatoare pentru ajutorul alor mei. Au sarit iar sa ne scoata din cacat cand am sunat plangand acasa. Si pentru copiii mei minunati. Cei mai si cei mai copii din lume, pe care nu reusesc sa-i protejez cum as vrea de orbii neputinciosi, cu gura mare si intentii bune din jurul lor. Neputinta asta e cusca mea cea mai mare.  

As vrea sa nu-i grabeasca nimeni, sa nu ridice nimeni vocea la ei, sa fie tratati cu bun simt, rabdare si respect. Sa nu fie luati peste picior si criticati. Sa nu fie ironizati si ridiculizati. Sa fie laudati, nu e de la sine inteles sa fie atat de extraordinari precum sunt. Dar e greu, atunci cand tu, la randul tau, copil fiind, ai fost abuzat. Abuzatii devin abuzatori, dar ah, am uitat, asta e doar bullshit psihanalitic, n-au aia habar despre ce vorbesc. Da, e un abuz ordinar sa-ti tratezi copilul ca pe o posesiune, sa-l ironizezi, ridiculizezi, sa urli si sa-l intimidezi aducandu-l in punctul in care echivaleaza respectul “datorat” parintilor cu supusenia oarba si cotizatia fara cracneala. Sa-l programezi, prin purtarea ta fata de el, spre a se transforma in tine, pentru ca doar atat i-ai putut da, iar el nici macar sa nu realizeze ce a devenit…

Azi sunt extrem de dezamagita pentru ca nu reusesc sa ma fac inteleasa de catre oamenii care ar trebui sa inteleaga oricum, fara a fi nevoie de efort, fie din partea mea, fie din partea lor. Azi sunt suparata pe mine pentru ca m-am legat cu lanturi de nescuturat, de piloni cu dinamita la baza. 

Mi-am conturat un AMR egoist, care sa-mi ofere confortul psihic al “raului mai mic”. In sinea mea, stiu ca e doar bullshit, un urias cu picioare bolnave, o amanare pentru ca-s comoda, lasa si fricoasa. Si da, de vina pentru aceste conflicte inchipuite, doar am bifat tot ce era pe lista, nu? O familie, o casa, un job, un pom… Sunt sclavul model! Tot inainte!