Te uita cum ninge decembre…

…cum chiciura da in fiecare dimineata lumea prin zahar pudra, cum viata merge inainte, in ritmul ei si fara mine, care cu mult prea multa ingamfare ma vad ca pe un ingredient esential al… al cui? Si chiar daca sunt, poate ca “merge si asa”. Whatever, elucubratii de om suferind, ca numa’ cand imi fierb creierii la 40 de grade ma mai opresc din alergat, ma mai uit in jur si mai dau si pe aici.

Cartile anului trecut au fost cele mai pline de imagini si cele mai sarace in text. 

Ieri a fost o astfel de zi, in care tanarul l-a intrebat pe ta’su daca noi suntem casatoriti. A fost dezamagit tare de raspuns, credea ca-s libera, ca m-ar fi luat el de nevasta. Mi-a ciripit la telefon “mama, ich will dich heiraten” de m-am topit, din nou, ca ciocolata la soare si-am iesit un pic din ceata amigdalitei. 

Iese soarele cand intra el pe usa si urla din toti bojocii “Mamaaaaaaaa, saluuuuuuuuut!” Si pentru ca dau prea rar pe acasa, aud asta mult prea rar. Cand ma fac mare vreau sa fiu casnica si mama de 4 copii. Daca ma mai fac mare vreodata. 

Tanara e suava, blajina si dulce, antiteza fortei ce a fost de cand s-a nascut. Daca asta e pubertatea, bring it on, baby! Sa fie pubera pe viata zic! Sau poate e doar linistea dinaintea furtunii?

Oamenii din jur… tot asa. Aia la care nu te astepti te tot intreaba de sanatate si iti ofera din senin ajutor, cand tu n-ai fi indraznit sa ceri niciodata, iar aia carora le-ai dat munti din timpul, energia si sufletul tau in cel mai bun caz iti ureaza un advent frumos (ca de cand ne-am nemtit musai sa ne gratulam si de advent), in cel mai rau caz nici macar nu-si mai aduc aminte cand e ziua ta. 

Copilul din mine (ca doar nici pitzi, nici supermata, nici carierista si nici globetrottera nu se dedau la asemenea actiuni meschine) scoate degetul din buzunar si susura candid un “daca voi nu ma vreti, eu nici atat”.

So, advent frumos!;)

And so it goes…

… am “furat” titlul, pentu ca n-am gasit altul mai potrivit. 

Stiti visele alea pe care le purtam cu noi ani de zile si le tot impingem departe in viitor pentru ca nu e momentul potrivit, sau nu avem putere, sau bani, sau concediu, sau timp, sau ceilalti au nevoie de noi, sau… Si apoi momentul in care poc, te loveste ca un dop de sampanie gandul ca tu esti de fapt obstacolul major in a-ti implini visele, dorintele, gandurile.

Visez de douazeci de ani la Camino de Santiago. Visez asa, pe furate, fara sa indraznesc sa ma gandesc mai de aproape cum ar fi daca… Citesc carti, ma uit la filme si ma gandesc ca intr-o zi am sa fac si eu Drumul. Sute de kilometri pe jos, doar cu cateva lucruri in rucsac, in liniste, detasare, frumusete, suferinta… Cum ii sta bine oricarui pelerin. De atunci mi-am linistit foamea de locuri si experiente noi calatorind din plin, foamea de liniste, solitudine si natura urcand pe munti in aproape fiecare weekend din an, indiferent de anotimp, de vreme. 

Miercuri, dupa ce am vazut un film despre PCT, m-a lovit iar nostalgia… Si odata cu ea sentimentul ala de traieste clipa, acum, nu peste 30 de ani. Acum. Ta’su e supportive, ca intotdeauna. Omul asta crede in mine cand nici macar eu nu mai cred. El e busola mea, ma tine pe drum cand nu-s singura incotro s-o iau si crede ca pot munta muntii din loc, in ciuda faptului ca ma sufla vantul. 

Asa ca am inceput sa ma pregatesc. Probabil va fi iunie. I’ll keep you posted.

Am citit zilele astea pana mi-au intrat ochii in greva, am inceput sa fac liste cu ce am, ce-mi mai trebuie, cu etapele drumului, sa citesc despre diversele variante, sa ma hotarasc asupra uneia. Va fi Caminho Portugues. De la Porto pe coasta pana la granita cu Spania,  spre Finisterre, trecand prin Santiago de Compostella. Bine peste 350 km pe jos. Daca-mi voi imparti calatoria cu cineva drag, atunci mai putin, ceva peste 250, pana in Santiago. 

Am o lista lunga, dar nu trebuie sa-mi cumpar incaltari. Sunt sigura ca renegatii mei de nadejde vor face fata cu succes. Restul am sa documentez aici.

So it goes… Can’t wait for it!

Martisor

Unul minunat, azi a venit in sfarsit cartea anului trecut. Cartile astea sunt poate singurele obiecte pe care le-as lua cu mine de-ar trebui sa plecam. Incepand din 2007 fiecare an se dezveleste intre copertile unei carti. Acolo ne regasim toti asa cum am fost in zilele anului, autentici, neretusati, acolo se ingramadesc cuvintele mele, acolo suntem noi, nemuritori.

1 martie – martisor cu gust de iarna si de ciocolata, de brate calde incolacite dupa gatul meu. Tanarul pirat mi-a adormit astazi la piept, in timp ce rasfoiam amandoi cartea anului trecut. Life is good.

Musical key, headache, o grozavie si-un pic de bazar

De vreo saptamana m-am reintors la vechituri din tinerete, la cea mai constanta “iubire” muzicala, care a rezistat timpului, amorurilor, diverselor curente, etape si influente, muzica mea de fericire, de tristete, de calatorii, de dor. Of course, in avion curge ca mierea calda si se pupa de minune cu toate gandurile care se-ngramadesc sub caciula. Cu intensitatea aferenta. Cowboy Junkies. Musical key.

Ieri dupa-masa, in graba, cu stresul in ceafa, gandindu-ma la telco-ul de la 3, la bazarul de la 3, la urmatoarele drumuri, la lunga lista cu ce mai vreau sa fac, in acelasi timp bucurandu-ma de soarele de afara, de feelingul de inceput de primavara, cand soarele cu dinti goneste ultimele urme de zapada, sub care se ghicesc viitoarele branduse, zambile si lalele, de pruncii frumosi, destepti, sensibili, minunati fara margini, de tot ce am, de CJ la maxim… N-am fost atenta. Eu verde, ele verde, ele aveau prioritate fiind pe jos… nu le-am vazut. Era sa lovesc doua copile cu masina pe trecerea de pietoni. Oh holy shit! Am franat, nu s-a intamplat nimic, ele au mers mai departe, la fel si eu. 

In momentul ala am fost epitomia proastei la volan, specie pe care pana acum am privit-o cu dispret suveran si ironizat-o de multe ori. Dupa cateva secunde am realizat ce s-ar fi putut intampla, am realizat ca si io am o copila care trece strada singura si poate fi la momentul nepotrivit in drumul vreunei tute visatoare si m-am speriat ingrozitor. A fost, cred, cel mai puternic rush de adrenalina ever. Mai puternic decat snowbordeala, bungee jumping, roller coaster, turbulente in avion, campionat de table, mers prin padure noaptea, nascut copii, interviuri, examene, diagnostice cu final nefericit… Mi s-a facut cald, imi bubuiau urechile si tamplele si inima-n piept. In momentul ala am oprit muzica intr-un impuls din categoria n-o sa mai ascult niciodata muzica la volan, da’ mai bine nici nu mai conduc niciodata, sunt un pericol pentru ceilalti, as fi putut sa omor doi copii, nu pot trai cu asta, ar trebui sa ma mut in padure sa scutesc omenirea de dezastrul ambulant care sunt. Am vazut cu ochii mintii salvari, politii, parinti, copii, procese, nopti nedormite, vina, multa vina, mi-a fost rusine si frica si sila si dezamagire. 

Am facut un u-turn in tromba in timp ce setam in navi adresa postului de politie cel mai apropiat, hotarata sa ma denunt singura pentru grozavia care s-ar fi putut intampla. Am ajuns la politie, am sunat (yep, nu intri in postul de politie ca in gara, am aflat cu ocazia asta), s-a deschis usa, am intrat si de cine dau? De consateanul politist pe care-l stim din vedere de la diverse evenimente si serbari la gradinita, scoala, trachtenverein si pe care l-am mai vazut in actiune cand m-a dat plugul jos de pe drum sau cand m-a pupat in fund o alta tanti neatenta. Fundul carutei de la uzinele bavareze, se intelege. Trag adanc aer in piept, scot buletinul si carnetul de sofer, i le pun pe masa si-i zic ca am venit sa ma autodenunt: n-am dat prioritate pietonilor, era sa lovesc doua copile, probabil le-am speriat de numa’… Consateanul si colegul ma privesc amuzati, cu toata intelegerea din lume, se uita la mine ca la una venita de pe luna, se scarpina in cap, se uita la buletin, zice “stau la doua strazi, de aia-mi pareti cunoscuta, se mai intampla, important e ca toata lumea e bine”. Io insist ca nu se poate, nu-i ok, el zice “wir k├Ânnen das managen” si ca sa scape de mine se ofera sa-mi ia datele, sa ma poata contacta in caz ca vine altcineva sa ma denunte. Poate se duce copila acasa, ii zice mamei “era sa dea una cu masina peste mine”, mama-sa o ia de-o aripa si merg la politie sa denunte nebuna. Io intreb “asta-i tot?”, el imi pune actele in mana si zice  ca-i totul ok, ma suna daca e ceva… Ce sa fie, altceva in afara de piticii din mintea mea care apasa-n draci butoanele declansatoare de cele mai infecte trairi? N-a sunat pana acum.

Am mers incet pana acasa, am scris colegilor ca nu ajung la telefonul saptamanal, am mers la gradinita, am cules tanarul, am sunat-o pe sora-sa sa vina si ea, am mers la bazarul organizat de gradinita si-am ajutat la sortat haine si jucarii, am impaturit, organizat, construit, am facut conversatie cu alti parinti, cu amici,  m-am prostit cu prunci mai mici si mai mari punandu-mi pe cap casti de clone warrior si palarii floricica, am functionat. N-am fost insa cu totul acolo, o parte din mine inca e ascunsa intr-un loc negru si urat. Azi am functionat din nou dupa un program ca-n armata, sa-mi umplu gandurile cu altceva. N-a mers prea bine, pentru prima data in viata mea m-a durut capul ingrozitor, fara sa am febra.

Acum ca scriu despre asta nu ma mai doare atat de rau. Dar ma dor gandurile si umbrele. Si-am pierdut cantecul si bucuria. Si motivatia de a le cauta. Azi nu, poate maine.

Inima rosie…

…de dor, de bucurie. Inima vie. A fost plecata trei zile, inima mea. Una dintre ele. S-a dus cu orchestra ei sa repete cantecele primaverii ce sta sa vina. A stiut ca a lasat un gol aici – cand s-a intors, mi s-a cuibarit in brate si mi-a pus in palme o inima de lemn. “Sa te gandesti la mine”, zice.