On hold

A mai trecut in an in care nu am trait, nu am scris, nu am cantat. Am luat o gura de aer proaspat in primavara facand Camino Portugues cu Irisu’, am visat un pic la rupt lanturile si apoi ne-am intors la… same shit, different day. M-am intrebat daca nu cumva sunt un pic depresiva, ca tot e la moda sa fim toti burnt out si depresivi. Dar nu, it’s not me, oricat de mult rahat ar fi in jur inca ma pot bucura din tot sufletul, rad, freamat, pot muta muntii atunci cand vreau sau cand “trebuie”.

Cred ca sunt doar profund nemultumita si satula de corset si obligatii. Si desi am avut cateva tentative escapiste, din categoria asta facand parte si mutatul in Elvetia, inca n-am luat taurul de coarne astfel incat sa ajung acolo unde as fi vrut sa ajung. Sa ajungem. In anumite privinte e prea tarziu acum. In altele inca nu.

Inapoi la firul povestii – cine n-are de lucru isi face. Boring projects? Next challenge, sau mai bine spus back to the roots. Prea multa liniste si parinteala calduta? Jump back on the plane pana la capatul lumii. Too much travel, missing home? Se poate si mai putin. Germany sucks? Ai putea pleca in Elvetia… pe de o parte e magulitor sa sa gasesti oameni care cred in tine si care la orice brain fart sau mica nemultumire sa-ti ofere alternative. Pe de alta, stiti vorba aia cu un nebun arunca o piatra in apa si zece intelepti n-o pot scoate?  Cam asa si aici…

So… Elvetia. Viata aici in ultimul an si jumatate a stins scanteia. La propriu! Nu cred ca se cade sa vorbesc urat despre aceasta tara, locuitorii ei si despre cat de fucked up mi se par viata si sistemul de aici, asta dupa 17 ani molcomi in Teutonia. Pe care o regret din tot sufletul, de care mi-e ingrozitor de dor, asa cum nu mi-a fost niciodata dor de Romania. Da, treaba aia cu home is where your heart is nu e prea departe de realitate. Si desi avem um apartament fancy, suntem sanatosi, copiii la scoli private, din cand in cand mai calatorim si viata noastra pare o carte de povesti, adevarul e ca nu mai traim. Si ca in tara asta, in afara de natura senzationala, de munti si lacuri, nu e absolut nimc, dar absolut nimic pentru care sa freamat, sa tresalt, sa ma bucur, sa respect, sa invat, sa iubesc, sa traiesc. Nimic. 

La fiecare trecere de granita in Teutonia adoptiva parca mi se ia o greutate de pe piept, ma indrept de spate si-mi umplu plamanii cu aer, respir in sfarsit dupa saptamani, luni de stat cu capul sub apa. Intre vizitele acasa (in toata panoplia de decizii idioata, s-a strecurat si una buna, si anume faptul ca am pastrat safe heaven-ul nostru, casuta din padure, wonderlandul) sunt on hold. Astept sa treaca timpul pana cand Irisu’ va termina scoala aici, sa ne putem intoarce acasa. Pana atunci… inca nu stiu.

Stranded

Asa ma simt… stranded, pierduta, singura intr-o mare de oameni si intamplari, acoperita cu un borcan de sticla, zumzaind in el ca o viespe disperata. Jumatate din mine loveste cu sete peretii borcanului incercand sa evadeze din locul stramt, cealalta jumatate se uita din afara… impietrita. N-o mai atinge nimic. Unde se duc sufletele cand se duc?

Culmea pateticului e sa stai singura in paradisul pierdut si sa te uiti la “Copilul lui Bridget Jones”. Sa razi din tot sufletul si sa plangi amar. Sa-ti dai seama ca te-au acoperit ridurile si firele albe si nici n-ai observat, prinsa in nebunia unei ere cum n-a mai fost pana acum. Sa te trezesti intr-o zi si sa-ti dai seama ca nu mai esti, ca te-ai pierdut pe drum, undeva intre Heidiland si wonderland, ca n-a mai ramas din tine decat o coaja obosita si stearsa… Ca ai momente in care doar muzica si ploaia aurie a copacilor care fac bolta peste sosea te mai fac sa tresari, in rest te-ai transformat intr-un Sisif aproape zdrobit de greutatea iluziilor desarte care te-au impins afara din paradis.

Happiness only real when shared. Maine ma pun din nou pe drum, in spagat intre cele doua lumi in care ne risipim din luna in luna, sa-mi strang fericirile la piept.

Am facut planuri mai devreme, urcam Pilatusul in weekend si inca nu stiu de unde sa strang putere sa-mi imping coaja in susul muntelui. Nu mai stiu. Am obosit foarte tare… Mi se strang din ce in ce mai des buzele intr-o grimasa de baba, for fuck’s sake! Si mi-a trecut prin cap sa-mi vopsesc parul, ceea ce se pare ca mi se intampla o data la zece ani, in timp de furtuna. Grrrrr! Sa fie asta midlife bullshit?

Anul trecut mi s-a parut un an greu, acum ma tavalesc de ras cand ma uit cum a fost anul asta. Cadoul de Craciun n-a vrut sa vina si gandul ca n-am fost in stare ma mutileaza in fiecare zi intr-un fel greu de cuprins in cuvinte. Nu prea mai vor sa vina nici ele, cuvintele…

Am luat-o de la capat intr-o lume noua, am scos pruncii din radacini si i-am stramutat in pamant pietros, unde nu stiu cum ar putea sa agate pentru o vreme macar cat sa nu-i dea vantul jos. Wind of change. O gramada de fraieri din jur ne inviziaza, ne admira, ne coplesesc. Am devenit brusc foarte populari. Oamenii vor sa vina sa ne vada, vorbesc despre noi, ne fac complimente… WTF! Am fost aici tot timpul si acum, cand plecam, brusc am devenit the popular kid.

Mi-e somn si mi-ar trebui zile intregi doar sa incep sa scriu despre odiseea mutarii in Elvetia… poate alta data, who knows…

Inside out

Azi ne-am uitat la Inside out si la Belle and Sebastien. Si desi am mai avut zile cinefile, parca azi s-au aliniat astrele incat sa ne mai dea un bobarnac in directia viselor (de neatins, sau poate totusi…). Tanarul pirat a spus dupa Belle and Sebastian ca vrea si el asa o viata. Ah, fiul ma-sii, muntzoman, iubitor de utopii! Me proud! Si pe ganduri. 

Drama

Intr-un exces de zel bloggeristic sau poate si din cauza ca nu ma simt in stare sa ma dau jos din pat sa scurm dupa o carte sau telecomanda, am recitit posturile ultimilor ani. Oh, cata drama! Cate superlative! Dar da, ce pot spune… viata mea e un rollercoaster! Serios. Cateodata ma gandesc ca nu prea e nimic extraordinar in ea, ca n-am realizat nimic maret, creativ, inovator, ca nu stie nimeni cine sunt, numele meu nu e scris cu luminite palpaitoare pe vreun panou in Times Square, n-am inventat cerneala si nici n-am salvat cinci copii de la inec sau jungla amazoniana de la taiere, n-am supravietuit unei prabusiri de avion si nici n-am declansat vreo revolutie culturala. So… de unde atata drama?

Well… asa stau lucrurile. Fiecare minut, oricat de nedramatic ar fi el, tot e trait cu maxima intensitate. La Körperwelten am invatat ca fiecare inima are alocate un anumit numar de batai intr-o viata. Oare inima mea cate batai mai are?  

Si oare nu-i mai bine asa, decat sa trecem prin viata amortiti, blazati, plictisiti de moarte (nu ca n-am avea si momente din astea, a nu se intelege gresit). 

Si cum sa-mi povestesc altfel copiii decat ca supercalifragilisticii care sunt! Daca sunt, sunt! 

Asadar drama… multa drama! Ok…:).

OMG, OMG…

…am recitit penultimul post si mi-am dat seama ca n-am scris nimic de bunatatile anului acesta, care pe langa faptul ca a fost cel mai greu an ever, a fost si cel mai plin de adrenalina si momente de intensa fericire. 

Asadar, cum planuiam, am fost pe Camino Portugues cu E., sufletul meu pereche in orice calatorie de anduranta, am mers pe jos din Porto pana in Santiago de Compostella, 210 km in 6 zile. Nu ne-am propus nimic, nici sa gasim iluminare spirituala, nici sa-l apucam pe Dumnezeu de-un picior, nici sa facem concurs de cine merge mai repede, nici sa ne redescoperim pe noi sau prietenia noastra neglijata… nimic. Si a fost extraordinar! De necuprins in cuvinte! Magnific! Am cunoscut multi oameni frumosi, locuri minunate, dar mai ales pe noi! Am invatat ca avem nevoie de mult prea putin pentru a ne bucura autentic! Si ca suntem puternice, incredibil de puternice. Strong-willed badasses! Pe langa toate celelalte calitati, se intelege;).

Am batut Dolomitii in vacanta de rusalii, am urcat pe Castellazzo traversand covoare de zapada netopita si ne-am intins la soare pe terasa unei cabane inchise, unde nu era nici tipenie de om. A se observa starea de bine pe care o am de fiecare data cand sunt departe de oameni. Oare ce ar zice un psihiatru?

Am mers apoi pe jos 24 de ore prin Bavaria. Yep, dintr-o bucata, o zi si o noapte, fara somn, prin soare si prin ploaie torentiala, prin zi si prin noapte,  la deal si la vale, cu bocancii mustind de apa si cu greutatea frustrarilor si asteptarilor coechipierilor in spate. Am reusit, am trecut linia de sosire pe jos, alt sentiment de “I’m on top of the world”!

Am avut o fabuloasa vacanta de vara, o saptamana in muntii tirolezi doar eu si pruncii, pentru prima data in trei, ca ta’su planta de zor la taste. Am urcat pe ghetar, ne-am bulgarit si-am lins turturi, ne-am catarat in copaci si pe munti, ne-am dat cu sania (de vara, pe sine), am explorat pana cadeam lati seara. Si-apoi l-am recuperat pe ta’su si-am petrecut doua saptamani pe-o mica si izolata plaja din Croatia, unde am citit pe pietre si am inotat printre bancuri de pesti urmarind caracatite tarandu-se pe fundul marii. Mai zic doar smochine si peste! Fabulos! Am intalnit pe o alta plaja, nu atat de mica si de izolata, o familie de compatrioti profund dezamagiti de faptul ca in Croatia apa e rece si nu se intampla nimic. Ce orbi, ce orbi cu ochii larg deschisi umbla prin lume! Am ascultat marea sufland la orga in Zadar si-apoi ne-am intors, luand cantecul ei tumultos cu noi pe mica plaja.

Am fost de trei ori in colturi diferite de Australie si in nenumarate alte tari, nu la fel de spectaculoase. M-am facut praf cu niste necunoscuti intr-o carciuma din Japonia dupa ce m-am duelat verbal (si violent) cu prietenul meu D. 

Am avut din nou numeroase dileme, ganduri de noi inceputuri si de noi sfarsituri, de intorsaturi ale soartei, de plecat departe, de aratat degetul sistemului si establishmentului si prostilor! 

B. si E. si-au luat copii si s-au mutat in Allgäu, la 150 de km de noi, dupa ce timp ce cinci ani am impartit aceeasi strada. Una din marile dureri de pana acum a fost atunci cand am incarcat camionul cu lucrurile lor si-am pornit la drum cu totii, stiind ca acasa ne vom intoarce singuri inapoi. Ne-am vazut insa destul de des si la plecare ni l-au lasat pe Be., prietenul lor (si al nostru acum), care e cel mai bun babysitter pe care si-l poate imagina cineva. Un singuratic nealterat de rahatul din jur, care inca mai poate entuzisma copiii sa faca din rahat prastie. La el a dormit Radu pentru prima data in mai bine de patru ani de cand s-a nascut fara mine sau ta’su. 

Am facut de trei ori amigdalita si anul inca nu s-a incheiat. Never happened before! Pe ultima o sfidez cu tupeu, dupa ce la primele doua antibioticele au fost asa, un fel de frectie la piciorul de lemn.

Imi astept cu nerabdare cadoul de Craciun, care daca va fi ce vreau eu, ne va amesteca din nou cartile… bine de tot :D.

Hai, happy happy joy joy!