A while ago… sau cum ne-am petrecut primele saptamani de Corona

A while ago eram fericiti si nu stiam. Acum stim. A while ago ne doream… diverse. Acum ne dorim timp. Ne intoarcem la cei care suntem. E bine inca. Pentru cat timp? We don’t know.

Ne petrecem Corona la poli. Cand sus, revolutiond debaralele, citind, uitandu-ne la filme, la poze, intorcandu-ne in timp, cand jos, rataciti intre hartzoage sau zacand pe canapele, intre umbre. Ne luam zvacul din aventuri trecute, din filme cu noi in alte roluri si vieti, din fotografii vechi. Ascultam coast radio din Canare si ne amintim de niste minunate zile de februarie. Ne uitam la imaginile toamnei si ale iernii pe sfarsite, la florile si fructele de pe Madeira, la epicul road trip care ne-a purtat prin California, Arizona, Utah si Nevada cu prieteni vechi in scene de film. Ne aducem aminte de Teide si de ziua de poveste in care l-am cunoscut. De stele. Iris rasfoieste cartile vietilor noastre, se regaseste in pagini tiparite acum multi ani, rade si plange. Se vede mica, in diverse ipostaze si colturi de lume, noi doua impreuna inainte sa trebuiasca sa ma imparta cu frate-su si suspina linistit. Ma uit la ea, i se innoada lacrimile in barba, o iau in brate, e bine. Ta-su a ramas in urma rau cu productia, it’s all on me, n-am livrat material.

Doua saptamani am vegheat un copil cu varicela. De ieri il veghem pe al doilea. What better time sa te umpli de bube decat acum, cand statul in casa e ridicat la rang de virtute si sacrificiu de sine suprem? Scenarii apocaliptice, panica, ce vremuri ciudate! Inca suntem impietriti, spectatori, ne invartim in acvariul nostru intre drame mici, mai o buba, mai o banana bread, impartiti intre statistici si previziuni care mai de care mai elucubrante. Nu ne uitam la TV. Il mai urmarim pe Ciocu pe Twitter, mai facem cate un videocall cu prietenii si parintii, cat sa avem iluzia unei aparente normalitati, mai un Star Wars, un Wii Sports, un cantec… Mancam mai mult si ne miscam mai putin. Plangem in hohote la filme de animatie. We’re getting emotional, very emotional. We’re still us, dar mizeria asta crescuta pe decizii proaste ale unor politruci incompetenti va lasa in urma o gramada de oameni cu probleme la mansarda si fara bani de terapie.

Procrastination

Cenusiu afara, burnita, frig… ma duce gandul la domnul Bacovia, trebuie ca asta a vazut si el prin fereastra cand a scris “Rar”… parca-l aud pe Alifantis cum fredoneaza Ploua, ploua, ploua, ploua, Vreme de betie – Si s-asculti pustiul, Ce melancolie! Ploua, ploua…

Azi n-am avut chef sa fac nimic, desi presiunea creste, creste, iar luni nu voi sti probabil pe unde sa scot camasa, nici nu stiu unde s-a dus ziua, I. e la Jada dupa ce a mesterit aseara ore intregi la cadoul ei (si finally, si-a scos acuarelele si uneltele de caligrafie si-a produs un card minunat), ta’-su se joaca de-a soferul pentru tanarul lui fiu iar eu… cred ca log out si ma duc la paturica si carti. Azi e o astfel de zi.

Romanian community

Ieri, la cursul pentru baieti, parintii au fost poftiti sa asiste la ultima jumatate de ora de curs. Intru, dau cu Grüezi in stanga si-n dreapta, ochesc o tanti care imi parea vag cunoscuta si ma asez langa ea. Dam mana, ea D., io L., vine si sotul ei, dam mana, el D… si incep sa ciripeasca intr-o germana curata cu un minunat accent britanic, music to my ears. I s-o fi parut lui ca si germana mea era mai altfel si ma intreaba daca Hochdeutsch e limba mea materna. Nuuuu, zic, romana, vaaai, dar ce frumos vorbesti, aaa, pai am traiti niste ani in Germania, aaa, niiiceee, si de cat timp sunteti aici, de doi ani, si noi, ah, ce coincidenta… si-apoi vine intrebarea intrebatoare: are you also part of the romanian community here? Say whaaaaaat??? Is there a romanian community here, in satul asta de infatuati bogati de pe maul lacului si la piciorul muntelui, but of course, zice D. (ea), si eu hait, comunitatea asta mi-a scapat pana acum. (Stiam ca mai exista o familie, am aflat acum doua saptamani, cand tanara domnita a venit acasa si mi-a spus ca de anul asta la ea in clasa a venit o fetita care vorbeste romaneste. Suna bine, zic, poate ne-om intalni curand la o sedinta cu parintii sau poate cand s-or intalni fetele in afara scolii…).

Boooon… imi povesteste D. mai departe (deja nu mai eram atente la domnul referent) ca prietena ei e romanca, are o fata la liceu, imi spune cum o cheama, deduc ca e mama colegei tinerei, uite-asa se-nchide cercul, schimbam numere de telefon, ne si sunam cu prietena, hai sa bem maine o cafea, ok… si ne-am intalnit azi.

Taaare simpatica, romanian community… de unde deducem ca atunci cand te simti down, singur pe pamant si inconjurat de maimute, universul are felul lui de a-ti arata ca lumea nu e chiar asa cum se vede prin ochelarii tai de cal. Life is good.

Podcast jungle

True to the promise, daily update… stau cu fundul pe scara scolii si astept copilul mic sa iasa de la un Powerkurs für starke Jungs. O varianta foarte primitiva (la fel ca tara asta) a unei prezentari despre mobbing. La care merge sa invete sa se descurce intr-o lume de malaci tembeli, cu trei ani si doua capete mai mari decat el, dar complexati pana la cer de faptul ca tanarul ii baga sub masa la vocabular, socotit, gandit etc… genialul ma-sii (simtiti mandria din ton, da?)

Si cum stau eu asa cu fundul pe ciment si castile pe urechi, ma apuc de navigat printre podcasturi sa mai treaca din plictiseala. Trec repede prin conversatiile lui Joe Rogan cu Bernie si Elon (m-au pierdut la concluzia ca Elon e alien), trec pe la baietii de la Mindvalley, Ben Greenfield (de cate ori il ascult pe baiatul asta ma enervez cumplit ca nu reusesc nicicum sa fac dusuri reci-calde-reci-calde-reci si sa ma transform intr-o fat burning machine, da’ ce sa fac, io-s cu apa rece in pahar si cu dusurile fierbinti)…

Zilele astea is cam in cautarea zenului pierdut, asa ca dau repede un search dupa “meditation” si cumva, prin magia neagra a unui algoritm cretin, ajung la podcastul lui Marc Erkens. Bueeeiiii, baiatul asta e drumul cel mai scurt catre depresie. Adica el cica vorbeste despre depresie, dar numai ascultandu-i vocea si aberatiile simti depresia cum iese din casca, se insinueaza in jurul gatului tau si te strange pana simti ca ti-a ajuns tiroida pe partea cealalta.

Schnell weg, o iau la fuga virtuala, scap de dracu’ si dau de ma-sa. Daca vreodata aveti chef de ras, “Fun in a mom bun” it’s the way there! Garantat! O Lindsey (cred) tocmai povesteste despre cum Disneyland i-a schimbat viata, dupe ce a fost acolo de 67 de ori… help, bad podcast day!!!

Dau castile jos si ma intind la soare in curtea scolii, in ciripit de pasarele si huruit de betoniere, care la 50 de metri mai jos isi varsa matele in incercarea de a construi ocolitoarea satului. Ce zi minunata!

 

 

Resolutions?

Stau foarte foarte prost la rezolutii. De obicei nu le iau, nu-mi propun chestii marete de viitor, pentru ca nu ma descurc bine sub presiune. Adica functionez, deliver la timp, calitate buna, dar fara suflet, fara scanteie. Ca orice lucru facut ca “trebuie”.

Insa acum chiar “trebuie” sa ma adun si sa scriu. Pentru ca viata noastra, cu ups and downs si bucurii si drame, la fel ca toate celelalte vieti, e totusi extraordinara si nu vreau sa se piarda fara urma. Sigur ca in noi, in prunci, in prieteni raman amintirile momentelor petrecute impreuna, raman fotografii, trairi… dar nu e la fel ca atunci cand citesti, negru pe alb, ce au mai spus, ce au mai facut, ce au mai simtit fabuloasele personaje ale existentei noastre. Pe masura ce onlineul a pus stapanire pe oameni, am abandonat locul asta (fara sa-mi propun constient) si am lasat wonderlandul documentat doar in fotografii, fara cuvinte. Acum, ca onlineul e o jungla deasa si nici naiba nu mai scurma dupa bloguri obscure, as vrea sa ma intorc si sa ne mai povestesc aici. Pentru noi, pentru parintii nostri si mana de prieteni dragi care din cand in cand mai dau pe-aici.

Asadar, asa cum am mai facut si in alte dati (da, da, ma duc sa-mi fie rusine ca nu m-am tinut de cuvant), imi propun sa scriu mai  mult. Eventual chiar sa scurm intre poze mai vechi si sa pun retroactiv in cuvinte povestile lor.

Uite, de exemplu calatoriile ultimului an:  Olanda si Amsterdam, UK cu Surrey si Londra, am vizitat Harry Potter Studios cu Iris intr-un minunat mother/daughter escape, am batut la picior niste munti (e drept, nu la fel de multi ca in alte veri) si cu barca niste lacuri, am baut vin in Vevey si-am ascultat trubaduri moderni in Montreux, am fost din nou, dupa zece ani de pauza in Barcelona si pe Costa Brava, am explorat Isla Bonita – La Palma, un mic paradis in Canare, am trecut oceanul pentru prima oara in formatie de patru si am hoinarit prin New York, Washington DC, Philadelphia si Amish (Lancaster) county in Pennsylvania, am mers pe urmele papilor din Avignon, am drumetit prin Pirineii francezi si aragonezi, ne-am amestecat cu lumea posh din Biarritz doar ca sa evadam de acolo catre San Sebastian, paradisul gurmanzilor iubitori de pintxos, am petrecut o seara in Vichy, am exporat in viteza sud-vestul Teutoniei – Schwäbische Alb, Schwarzwald si Konstanz, am fost la cascadele Rinului… In toate locurile astea am lasat cate o particica din noi si am umplut spatiul ramas cu povesti de spus nepotilor, in seri de iarna, la gura sobei.

Rezolutii deci. Sa scriu! Asa sa-mi ajute inspiratul spirit al penei!