Somewhere only we know

I feel again. Adica da… highs and lows, but I feel again, printre picaturi. Dupa amorteala, numbness, stana de piatra care am fost in ultimul timp, I feel again. Therapy is not bad. Nu, nu-l apuci pe Dumnezeu de-un picior, dar te poti reintalni cu tine. Ceea ce poate fi o surpriza extrem de placuta. Constat ca imi place de mine. Si ce descopar. I’m not that bad. Si nesigurantele si intrebarile isi gasesc explicatii si raspunsuri si am tot felul de epifanii si e tare tare cool. Am inceput sa visez iar, sa fac planuri si sa am incredere. Not that much incat sa-mi dau voie sa cad, sa let go, sa ma las prinsa. Nope. Inca am nevoie sa fiu pe picioarele mele. Dar accept sprijin si faptul ca am nevoie de el si e ok sa-l primesc, ceea ce e nemaintalnit pana acum. V. e absolut senzationala. A fost atat de usor, a aparut, pur si simplu, de nicaieri. Si acum, dupa batranelul care m-a trimis in locul potrivit la momentul potrivit am trecut la urmatoarea etapa, cu cineva mai rafinat, mai putin blunt, cineva care imi ofera cadrul de care am nevoie sa las garda din ce in ce mai jos in continuare. Insotita de V., ca in ultimele saptamani.

Am aflat, printre altele, ca o betie din cand in cand e mai sanatoasa decat cate un pahar de vin seara, in mod regulat. Joy vs. numbing. Azi e seara aia, once in a while. Am mai descoperit ca in ta’su se ascunde un pragmatic, care ar fi in stare sa vanda tot, sa inchida pravalia si cu valiza sub brat sa zboare in insule pentru un dolce far niente de cateva luni, doar ca sa fim ok.

Pisi chiar ea a dezgropat iPodul meu vechi, care inca avea muzica din 2007 pe el, turmoil times. We see things as we are. Si asculta, asculta si e, hold on, placut surprinsa! Ne-a povestit intr-o zi ca a discutat cu colegele de SOL despre parinti si concluzia unanima a fost ca ea ca are parinti cool. A fost tare cald in suflet atunci, sa vad ca e happy cu familia ei. A noastra.

Azi ne-am intors la soundtrackul vechi al zilelor tinere, ne-am uitat la poze vechi, de cand erau ei mici si noi tineri, si la videoclipuri, la Lullaby, November Rain si Don’t Cry, la Thriller si Purple Rain. Si-am ascultat Keane. Closing the loop, de pe iPodul vechi. Si de pe insula noastra…

Oh, simple thing, where have you gone?
I’m getting old and I need something to rely on
So, tell me when you’re gonna let me in
I’m getting tired and I need somewhere to begin
And if you have a minute, why don’t we go?
Talk about it somewhere only we know
This could be the end of everything
So,…

The day the music came back

Here’s to the ones who dream,
Foolish as they may seem
Here’s to the hearts that ache
Here’s to the mess we make…

She told me
“A bit of madness is key
To give us new colors to see
Who knows where it will lead us?
And that’s why they need us”,

So bring on the rebels
The ripples from pebbles
The painters, and poets, and plays…

La la land… Azi, dupa multa vreme, a cantat din nou… Muzica principesei. Full of memories, full of promises, full of hope… bring on the painters, and poets, and plays…

A while ago… sau cum ne-am petrecut primele saptamani de Corona

A while ago eram fericiti si nu stiam. Acum stim. A while ago ne doream… diverse. Acum ne dorim timp. Ne intoarcem la cei care suntem. E bine inca. Pentru cat timp? We don’t know.

Ne petrecem corona la poli. Cand sus, revolutiond debaralele, citind, uitandu-ne la filme, la poze, intorcandu-ne in timp, cand jos, rataciti intre hartzoage sau zacand pe canapele, intre umbre. Ne luam zvacul din aventuri trecute, din filme cu noi in alte roluri si vieti, din fotografii vechi. Ascultam Coast Radio din Canare si ne amintim de niste minunate zile de februarie. Ne uitam la imaginile ultimului an, ale toamnei si ale iernii pe sfarsite, la florile si fructele de pe Madeira, la epicul road trip care ne-a purtat prin California, Arizona, Utah si Nevada cu prieteni vechi in scene de film. Ne aducem aminte de Teide si de ziua de poveste in care l-am cunoscut. De stele. Iris rasfoieste cartile vietilor noastre, se regaseste in pagini tiparite acum multi ani, rade si plange. Se vede mica, in diverse ipostaze si colturi de lume, noi doua impreuna, inainte sa ma imparta cu frate-su. Suspina linistit. Ma uit la ea, i se innoada lacrimile sub barbie, o iau in brate, e bine. Ta’su a ramas in urma rau cu tiparitul, n-am mai livrat material.

Doua saptamani am vegheat un copil cu varicela. De ieri il veghem pe al doilea. What better time sa te umpli de bube decat acum, cand statul in casa e ridicat la rang de virtute si sacrificiu de sine suprem? Scenarii apocaliptice, panica, ce vremuri ciudate! Inca suntem impietriti, spectatori, ne invartim in acvariul nostru intre drame mici, mai o buba, mai o banana bread, impartiti intre statistici si previziuni care mai de care mai elucubrante. Nu ne uitam la TV. Il mai urmarim pe Ciocu pe Twitter, mai facem cate un videocall cu prietenii si parintii, cat sa avem iluzia unei aparente normalitati, mai un Star Wars, un Wii Sports, un cantec… Mancam mai mult si ne miscam mai putin. Plangem in hohote la filme de animatie. We’re getting emotional, very emotional. We’re still us, dar mizeria asta crescuta pe decizii proaste ale unor politruci incompetenti va lasa in urma o gramada de oameni cu probleme la mansarda si fara bani de terapie.

Procrastination

Cenusiu afara, burnita, frig… ma duce gandul la domnul Bacovia, trebuie ca asta a vazut si el prin fereastra cand a scris “Rar”… parca-l aud pe Alifantis cum fredoneaza Ploua, ploua, ploua, ploua, Vreme de betie – Si s-asculti pustiul, Ce melancolie! Ploua, ploua…

Azi n-am avut chef sa fac nimic, desi presiunea creste, creste, iar luni nu voi sti probabil pe unde sa scot camasa, nici nu stiu unde s-a dus ziua, I. e la Jada dupa ce a mesterit aseara ore intregi la cadoul ei (si finally, si-a scos acuarelele si uneltele de caligrafie si-a produs un card minunat), ta’su se joaca de-a soferul pentru tanarul lui fiu iar eu… cred ca log out si ma duc la paturica si carti. Azi e o astfel de zi.

Romanian community

Ieri, la cursul pentru baieti, parintii au fost poftiti sa asiste la ultima jumatate de ora de curs. Intru, dau cu Grüezi in stanga si-n dreapta, ochesc o tanti care imi parea vag cunoscuta si ma asez langa ea. Dam mana, ea D., io L., vine si sotul ei, dam mana, el D… si incep sa ciripeasca intr-o germana curata cu un minunat accent britanic, music to my ears. I s-o fi parut lui ca si germana mea era mai altfel si ma intreaba daca Hochdeutsch e limba mea materna. Nuuuu, zic, romana, vaaai, dar ce frumos vorbesti, aaa, pai am traiti niste ani in Germania, aaa, niiiceee, si de cat timp sunteti aici, de doi ani, si noi, ah, ce coincidenta… si-apoi vine intrebarea intrebatoare: are you also part of the romanian community here? Say whaaaaaat??? Is there a romanian community here, in satul asta de infatuati bogati de pe maul lacului si la piciorul muntelui, but of course, zice D. (ea), si eu hait, comunitatea asta mi-a scapat pana acum. (Stiam ca mai exista o familie, am aflat acum doua saptamani, cand tanara domnita a venit acasa si mi-a spus ca de anul asta la ea in clasa a venit o fetita care vorbeste romaneste. Suna bine, zic, poate ne-om intalni curand la o sedinta cu parintii sau poate cand s-or intalni fetele in afara scolii…).

Boooon… imi povesteste D. mai departe (deja nu mai eram atente la domnul referent) ca prietena ei e romanca, are o fata la liceu, imi spune cum o cheama, deduc ca e mama colegei tinerei, uite-asa se-nchide cercul, schimbam numere de telefon, ne si sunam cu prietena, hai sa bem maine o cafea, ok… si ne-am intalnit azi.

Taaare simpatica, romanian community… de unde deducem ca atunci cand te simti down, singur pe pamant si inconjurat de maimute, universul are felul lui de a-ti arata ca lumea nu e chiar asa cum se vede prin ochelarii tai de cal. Life is good.