Ieri, la cursul pentru baieti, parintii au fost poftiti sa asiste la ultima jumatate de ora de curs. Intru, dau cu Grüezi in stanga si-n dreapta, ochesc o tanti care imi parea vag cunoscuta si ma asez langa ea. Dam mana, ea D., io L., vine si sotul ei, dam mana, el D… si incep sa ciripeasca intr-o germana curata cu un minunat accent britanic, music to my ears. I s-o fi parut lui ca si germana mea era mai altfel si ma intreaba daca Hochdeutsch e limba mea materna. Nuuuu, zic, romana, vaaai, dar ce frumos vorbesti, aaa, pai am traiti niste ani in Germania, aaa, niiiceee, si de cat timp sunteti aici, de doi ani, si noi, ah, ce coincidenta… si-apoi vine intrebarea intrebatoare: are you also part of the romanian community here? Say whaaaaaat??? Is there a romanian community here, in satul asta de infatuati bogati de pe maul lacului si la piciorul muntelui, but of course, zice D. (ea), si eu hait, comunitatea asta mi-a scapat pana acum. (Stiam ca mai exista o familie, am aflat acum doua saptamani, cand tanara domnita a venit acasa si mi-a spus ca de anul asta la ea in clasa a venit o fetita care vorbeste romaneste. Suna bine, zic, poate ne-om intalni curand la o sedinta cu parintii sau poate cand s-or intalni fetele in afara scolii…).

Boooon… imi povesteste D. mai departe (deja nu mai eram atente la domnul referent) ca prietena ei e romanca, are o fata la liceu, imi spune cum o cheama, deduc ca e mama colegei tinerei, uite-asa se-nchide cercul, schimbam numere de telefon, ne si sunam cu prietena, hai sa bem maine o cafea, ok… si ne-am intalnit azi.

Taaare simpatica, romanian community… de unde deducem ca atunci cand te simti down, singur pe pamant si inconjurat de maimute, universul are felul lui de a-ti arata ca lumea nu e chiar asa cum se vede prin ochelarii tai de cal. Life is good.