A mai trecut un an in care nu am trait, nu am scris, nu am cantat. Am luat o gura de aer proaspat in primavara facand Camino Portugues cu Irisu’, am visat un pic la rupt lanturile si apoi ne-am intors la… same shit, different day. M-am intrebat daca nu cumva sunt un pic depresiva, ca tot e la moda sa fim toti burnt out si depresivi. Dar nu, it’s not me, oricat de mult rahat ar fi in jur inca ma pot bucura din tot sufletul, rad, freamat, pot muta muntii atunci cand vreau sau cand “trebuie”.

Cred ca sunt doar profund nemultumita si satula de corset si obligatii. Si desi am avut cateva tentative escapiste, din categoria asta facand parte si mutatul in Elvetia, inca n-am luat taurul de coarne astfel incat sa ajung acolo unde as fi vrut sa ajung. Sa ajungem. In anumite privinte e prea tarziu acum. In altele inca nu.

Inapoi la firul povestii – cine n-are de lucru isi face. Boring projects? Next challenge, sau mai bine spus back to the roots. Prea multa liniste si parinteala calduta? Jump back on the plane pana la capatul lumii. Too much travel, missing home? Se poate si mai putin. Germany sucks? Ai putea pleca in Elvetia… pe de o parte e magulitor sa gasesti oameni care cred in tine si care la orice brain fart sau mica nemultumire sa-ti ofere alternative. Pe de alta, stiti vorba aia cu un nebun arunca o piatra in apa si zece intelepti n-o pot scoate?  Cam asa si aici…

So… Elvetia. Viata aici in ultimul an si jumatate a stins scanteia. La propriu! Nu cred ca se cade sa vorbesc urat despre aceasta tara, locuitorii ei si despre cat de fucked up mi se par viata si sistemul de aici, asta dupa 17 ani molcomi in Teutonia. Pe care o regret din tot sufletul, de care mi-e ingrozitor de dor, asa cum nu mi-a fost niciodata dor de Romania. Da, treaba aia cu home is where your heart is nu e prea departe de realitate. Si desi avem un apartament fancy, suntem sanatosi, copiii la scoli private, din cand in cand mai calatorim si viata noastra pare o carte de povesti, adevarul e ca nu mai traim. Si ca in tara asta, in afara de natura senzationala, de munti si lacuri, nu e absolut nimc, dar absolut nimic pentru care sa freamat, sa tresalt, sa ma bucur, sa respect, sa invat, sa iubesc, sa traiesc. Nimic. 

La fiecare trecere de granita in Teutonia adoptiva parca mi se ia o greutate de pe piept, ma indrept de spate si-mi umplu plamanii cu aer, respir in sfarsit dupa saptamani, luni de stat cu capul sub apa. Intre vizitele acasa (in toata panoplia de decizii idioate, s-a strecurat si una buna, si anume faptul ca am pastrat safe heaven-ul nostru, casuta din padure, wonderlandul) sunt on hold. Astept sa treaca timpul pana cand Irisu’ va termina scoala aici, sa ne putem intoarce acasa. Pana atunci… inca nu stiu.