Musical key, headache, o grozavie si-un pic de bazar

De vreo saptamana m-am reintors la vechituri din tinerete, la cea mai constanta “iubire” muzicala, care a rezistat timpului, amorurilor, diverselor curente, etape si influente, muzica mea de fericire, de tristete, de calatorii, de dor. Of course, in avion curge ca mierea calda si se pupa de minune cu toate gandurile care se-ngramadesc sub caciula. Cu intensitatea aferenta. Cowboy Junkies. Musical key.

Ieri dupa-masa, in graba, cu stresul in ceafa, gandindu-ma la telco-ul de la 3, la bazarul de la 3, la urmatoarele drumuri, la lunga lista cu ce mai vreau sa fac, in acelasi timp bucurandu-ma de soarele de afara, de feelingul de inceput de primavara, cand soarele cu dinti goneste ultimele urme de zapada, sub care se ghicesc viitoarele branduse, zambile si lalele, de pruncii frumosi, destepti, sensibili, minunati fara margini, de tot ce am, de CJ la maxim… N-am fost atenta. Eu verde, ele verde, ele aveau prioritate fiind pe jos… nu le-am vazut. Era sa lovesc doua copile cu masina pe trecerea de pietoni. Oh holy shit! Am franat, nu s-a intamplat nimic, ele au mers mai departe, la fel si eu. 

In momentul ala am fost epitomia proastei la volan, specie pe care pana acum am privit-o cu dispret suveran si ironizat-o de multe ori. Dupa cateva secunde am realizat ce s-ar fi putut intampla, am realizat ca si io am o copila care trece strada singura si poate fi la momentul nepotrivit in drumul vreunei tute visatoare si m-am speriat ingrozitor. A fost, cred, cel mai puternic rush de adrenalina ever. Mai puternic decat snowbordeala, bungee jumping, roller coaster, turbulente in avion, campionat de table, mers prin padure noaptea, nascut copii, interviuri, examene, diagnostice cu final nefericit… Mi s-a facut cald, imi bubuiau urechile si tamplele si inima-n piept. In momentul ala am oprit muzica intr-un impuls din categoria n-o sa mai ascult niciodata muzica la volan, da’ mai bine nici nu mai conduc niciodata, sunt un pericol pentru ceilalti, as fi putut sa omor doi copii, nu pot trai cu asta, ar trebui sa ma mut in padure sa scutesc omenirea de dezastrul ambulant care sunt. Am vazut cu ochii mintii salvari, politii, parinti, copii, procese, nopti nedormite, vina, multa vina, mi-a fost rusine si frica si sila si dezamagire. 

Am facut un u-turn in tromba in timp ce setam in navi adresa postului de politie cel mai apropiat, hotarata sa ma denunt singura pentru grozavia care s-ar fi putut intampla. Am ajuns la politie, am sunat (yep, nu intri in postul de politie ca in gara, am aflat cu ocazia asta), s-a deschis usa, am intrat si de cine dau? De consateanul politist pe care-l stim din vedere de la diverse evenimente si serbari la gradinita, scoala, trachtenverein si pe care l-am mai vazut in actiune cand m-a dat plugul jos de pe drum sau cand m-a pupat in fund o alta tanti neatenta. Fundul carutei de la uzinele bavareze, se intelege. Trag adanc aer in piept, scot buletinul si carnetul de sofer, i le pun pe masa si-i zic ca am venit sa ma autodenunt: n-am dat prioritate pietonilor, era sa lovesc doua copile, probabil le-am speriat de numa’… Consateanul si colegul ma privesc amuzati, cu toata intelegerea din lume, se uita la mine ca la una venita de pe luna, se scarpina in cap, se uita la buletin, zice “stau la doua strazi, de aia-mi pareti cunoscuta, se mai intampla, important e ca toata lumea e bine”. Io insist ca nu se poate, nu-i ok, el zice “wir k├Ânnen das managen” si ca sa scape de mine se ofera sa-mi ia datele, sa ma poata contacta in caz ca vine altcineva sa ma denunte. Poate se duce copila acasa, ii zice mamei “era sa dea una cu masina peste mine”, mama-sa o ia de-o aripa si merg la politie sa denunte nebuna. Io intreb “asta-i tot?”, el imi pune actele in mana si zice  ca-i totul ok, ma suna daca e ceva… Ce sa fie, altceva in afara de piticii din mintea mea care apasa-n draci butoanele declansatoare de cele mai infecte trairi? N-a sunat pana acum.

Am mers incet pana acasa, am scris colegilor ca nu ajung la telefonul saptamanal, am mers la gradinita, am cules tanarul, am sunat-o pe sora-sa sa vina si ea, am mers la bazarul organizat de gradinita si-am ajutat la sortat haine si jucarii, am impaturit, organizat, construit, am facut conversatie cu alti parinti, cu amici,  m-am prostit cu prunci mai mici si mai mari punandu-mi pe cap casti de clone warrior si palarii floricica, am functionat. N-am fost insa cu totul acolo, o parte din mine inca e ascunsa intr-un loc negru si urat. Azi am functionat din nou dupa un program ca-n armata, sa-mi umplu gandurile cu altceva. N-a mers prea bine, pentru prima data in viata mea m-a durut capul ingrozitor, fara sa am febra.

Acum ca scriu despre asta nu ma mai doare atat de rau. Dar ma dor gandurile si umbrele. Si-am pierdut cantecul si bucuria. Si motivatia de a le cauta. Azi nu, poate maine.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *