Nici nu stiu de unde sa incep, despre ce sa povestesc mai intai. Azi ta’su s-a revoltat de-a dreptul ca-i cartea subtire in cuvinte, asa ca ne intoarcem de unde am plecat. Cum era aia cu “la inceput a fost cuvantul?”

Dat fiind faptul ca am un deget rupt, e mare lucru ca apas butoanele. Primul os rupt. Ever. A durut. Foarte foarte foarte tare.  Acum doare doar cand misc mana. Un rahat de deget a durut mai tare decat doua nasteri la un loc. N-as fi crezut. 

Legat de ce spuneam in vara, I did it! Mi-am adunat coaiele si am last in urma cariera fulminanta de mare project manager si m-am intors la ce-mi place, m-am intors in sala de operatii, la umblat prin lume, am traversat iar oceane, boy, that felt good! Un sentiment de libertate fantastic. Tanarul e ok, dupa 3,5 ani se desprinde incet de ma’sa, a invatat sa zboare micul print.

Am sortat, donat, aruncat, daruit saci si cutii intregi de haine, incaltari, jucarii, vase, gadgeturi, mobila, mult din ce-am adunat in aproape 15 ani de Teutonie. Doua treimi din continutul dulapurilor am scos afara. E aer si ordine si putin si e bine asa. As vrea sa fi putut iesi si din contractele casei, atunci am fi fost liberi cu adevarat… In 5 ani, in 5 ani… Si chiar daca o vom lua de la zero atunci, varianta deloc neplauzibila, avand in vedere felul in care Merkeline a pus tara si continentul in genunchi, atata timp cat suntem sanatosi si ne avem unul pe altul va fi bine. Poate vom fi nevoiti sa plecam dupa 20 de ani aici, timp in care am ajuns sa iubesc pamantul asta mai mult decat am crezut pot iubi vreun loc pe pamant. Sper sa nu, m-ar sfasia in bucati sa nu mai pot vedea apusurile de pe dealul nostru, sa nu mai pot bate muntii pe care i-am batut in ultimii ani, sa nu ma mai pot da cu sania din varf de munte si sa chiui nebuneste pana ajung jos, sa fiu departe de casa draga in care s-a nascut micul print, de tufele si florile pe care le-am plantat si ingrijit, de prietenii dragi pe care i-am gasit aici, in locul asta minunat pe care-l simt acasa, locul de care ma simt legata cu lacate grele, de nedesfacut. Am avut nevoie de ani multi sa invat sa-l iubesc, insa acum e parte din mine si eu sunt parte din el. 

Asta vara am petrecut doua saptamani in Franta, intr-un colt de rai pe coasta de azur… Dar nici macar la buza marii n-am fost atat de fericita pe cat am fost cand ne-am intors acasa si-am mers in satul vecin, am stat in curtea veche intre pasari si animale, am baut cea mai buna cafea care exista pe pamant si ne-am uitat la pruncii care se cocotau in casuta din copac si la cerul albastru al Bavariei. Era August, inainte de toata isteria migratorilor, cand lumea inca era in ordine. A fost o  astfel de zi, in care m-am dat un pas inapoi, m-am uitat la noi si mi-am spus ca nu exista fericire mai mare decat ce simteam atunci in momentul ala, pe care am sa-l port cu mine pentru totdeauna. Atunci a fost acasa, atunci am simtit ca am ajuns la capatul unui drum lung pe care mersesem de cand imi puteam aduce aminte, de la inceputul timpului. Atunci am simtit ca am gasit raspunsurile tuturor intrebarilor rostite si nerostite, ca mi-am aflat locul, si pacea, si binele. 

Dupa clipa asta de bine au reinceput grijile… Mai mari, mai mici, grijile pentru ei. Ni s-a scuturat lumea cu fiecare privire neagra aruncata asupra lor, cu felul voluntar in care Fr. S., pastratoarea cheilor si viselor de scolar, a ales sa plece dintre noi in ziua a doua a lui Craciun, cu povara din suflet de fetita, careia am fost nevoiti sa-i explicam cum unii oameni aleg ei insusi cand sa moara, legitimand in felul asta o alegere ingrozitoare. 

A curs muzica ei in evenimente cu potential de pielea gainii, in care vioara ei a stat in primul rand.

Si a noastra, in visul lui Tom Smith. A fost unul din concertele de referinta, I’m such a sucker for Editors…

Am avut un ciob in ochi (la propriu) si-un car de noroc ca a fost “doar atat”. 

Am mancat un sandwich in pauza de pranz cu picioarele in nisip, uitandu-ma la ocean in Coogee. M-am reintors, dupa 5 ani, in aceeasi piata de peste in care mi-am dorit aprins sa revin, macar inca o data, in viata asta. Am vazut Australia de sus pe lumina, e la fel de rosie si frumoasa cum o stim din atlasele vechi.

Am impletit cu fiecare drum povesti extraordinare, oameni minunati, experiente de dat mai departe pentru ca-s prea mari si prea grele sa le pot pastra pentru mine. Am material de zambit pentru o viata intreaga. “Mai stii cum rataceam ca o nebuna cu tine in ureche prin orasul de pe insula noastra, dupa ce viata s-a oprit din cauza copacilor prabusiti? Mai stii cum mi-ai spus de departe, la ce peron viata merge mai departe?” 

Mi-a fost dor din nou. Dor din ala amar, care te da de pamant si te pica cu ceara, care te lasa sa dormi doar atat cat sa nu te prabusesti sub apasarea lui. 

Am agonizat, ne-am certat si ne-am impacat de zeci de ori. Am trait. Nu intotdauna frumos, dar intotdeauna din plin.