Ar fi trebuit sa ma fi obisnuit pana acum, insa nu, de fiecare data o iau in barba… Trosc, caderi, reparatii, rezolutii, inapoi la rutina, indobitoceala, spartul bubei, trosc… si de la capat.
Azi sunt recunoscatoare pentru ajutorul alor mei. Au sarit iar sa ne scoata din cacat cand am sunat plangand acasa. Si pentru copiii mei minunati. Cei mai si cei mai copii din lume, pe care nu reusesc sa-i protejez cum as vrea de orbii neputinciosi, cu gura mare si intentii bune din jurul lor. Neputinta asta e cusca mea cea mai mare.
As vrea sa nu-i grabeasca nimeni, sa nu ridice nimeni vocea la ei, sa fie tratati cu bun simt, rabdare si respect. Sa nu fie luati peste picior si criticati. Sa nu fie ironizati si ridiculizati. Sa fie laudati, nu e de la sine inteles sa fie atat de extraordinari precum sunt. Dar e greu, atunci cand tu, la randul tau, copil fiind, ai fost abuzat. Abuzatii devin abuzatori, dar ah, am uitat, asta e doar bullshit psihanalitic, n-au aia habar despre ce vorbesc. Da, e un abuz ordinar sa-ti tratezi copilul ca pe o posesiune, sa-l ironizezi, ridiculizezi, sa urli si sa-l intimidezi aducandu-l in punctul in care echivaleaza respectul “datorat” parintilor cu supusenia oarba si cotizatia fara cracneala. Sa-l programezi, prin purtarea ta fata de el, spre a se transforma in tine, pentru ca doar atat i-ai putut da, iar el nici macar sa nu realizeze ce a devenit…
Azi sunt extrem de dezamagita pentru ca nu reusesc sa ma fac inteleasa de catre oamenii care ar trebui sa inteleaga oricum, fara a fi nevoie de efort, fie din partea mea, fie din partea lor. Azi sunt suparata pe mine pentru ca m-am legat cu lanturi de nescuturat, de piloni cu dinamita la baza.
Mi-am conturat un AMR egoist, care sa-mi ofere confortul psihic al “raului mai mic”. In sinea mea, stiu ca e doar bullshit, un urias cu picioare bolnave, o amanare pentru ca-s comoda, lasa si fricoasa. Si da, de vina pentru aceste conflicte inchipuite, doar am bifat tot ce era pe lista, nu? O familie, o casa, un job, un pom… Sunt sclavul model! Tot inainte!