Ah, dupa o agonie de vreo 3-4 ani simt ca mi-am regasit zvacul. M-a plesnit peste fata brusc, de vreo cateva zile, dupa ce l-am inmormantat pe repeat de mii de ori pana acum. M-a scuipat in fata si mi-a ranjit draceste, credeai ca scapi, ha? Mi-am plans de mila pe dinauntru pana am secat ca pamantul brazdat de seceta lunga, m-am disecat in ciuda cu cutite boante, m-am anesteziat apoi cu diverse ciocane sa nu mai simt gheara asta care ma sfarteca incontinuu, care nu-mi lasa timp sa ma vindec, sa-mi ling cicatricile si sa-mi inchipui cum voi arata cand ele se vor fi vindecat, vor fi trecut de la vinetiu la alb sidefiu, iar eu le voi fi purtat cu mandrie ca uite, desi insemnata ca o vita, cicatricile astea spun o poveste. Povestea mea.

M-am resemnat. Fuck you zvacule, du-te-n pizda ma-tii, ca traiesc bine mersi si fara taieturile tale la incheieturi. Traiesc bine mersi in Babelul meu, traiesc fara sa-mi susuri tu la ureche poezii si texte din inima albastra, intr-o limba de mult uitata, pe care am vorbit-o in alta viata si-am pierdut-o exact cum mi-a prezis doamna Voicu acum cateva secole, C., puiule, tu scrii atat de frumos, da’ degeaba, daca nu te aduni… Avea dreptate saraca doamna, oare o mai fi traind? Tare i-as trimite un buchet de flori inrourate cu lacrimi, i-as pupa mainile osoase si i-as spune ati avut dreptate, doamna, cate dreptate ati avut…

I-as spune, doamna, poate drumul asta n-a fost in zadar, faptul ca am vazut atatia disecati mi-a dat curaj, mi-a aratat ca si din moarte clinica te poti intoarce daca vrei sau daca are cine sa te traga de maneca, sa te scuture si sa-ti urle nu pleca, fata, nu fii proasta… Mai vine, doamna, cateodata, arsura aia din care curg cuvintele ca berea din butoaiele de Oktoberfest, cand mi-e dor, cand ma canta, cand ma si ii iubesc, cand ne uitam cum merg norii si ne intrebam incotro se duc, cand imi umplu plamanii de bucle blonde agatate de sanul meu, cand beau, cand ma balacesc in trecut, mai vine, doamna, cateodata. Dar pana sa apuc sa-i prind galgaiala se stinge, doamna, se stinge sub prozaicul din jurul meu, sub talpile indiferentilor care calca pe carbunii mei si eu ii las, doamna, ii las, ca e mai usor asa. Si calc si eu cu ei intr-o sardana fara sfarsit, ca e mai usor sa te tot invarti in jurul muzicii decat sa te rupi, e mai usor, doamna. Si mi-e rusine ca v-am urat cand m-ati laudat si m-ati infierat in acelasi timp, mi-e rusine ca ati avut dreptate, doamna. Ati avut dreptate.

Mi-e rusine ca mi-am pierdut sufletul, l-am dat la schimb cu o aroma de siguranta, l-am dat cum dai hainele vechi la Kleidersammlung, ba i-am mai dat si-un sut zdravan in cur, sa fiu sigura ca nu se mai intoarce sa ma ia de guler revoltat si sa-mi zica ce proasta esti, fata, proasta ca noaptea. Proasta facuta gramada, l-am dat sa nu ma mai vaz in oglinda pe care mi-o tinea cu obstinatie sub nas.

L-am dat ca asa a fost mai usor, doamna. Asa a fost mai usor.

Zvacul si el s-a dus, doamna, s-a dus incet incet, dupa suflet, ca daca nu mai avea in ce sa se infasoare si sa se intinda si sa se rasfete, ii era pustiu si lui. L-am inteles, ce sa fac, l-am jelit dar nu m-am dus dupa el, doamna, ca asa a fost mai usor.

Si-n pustiu am trait, papusa de lemn, Pinocchio, da, Pinocchio is my middle name pentru ca mint de sting, doamna. Pe mine ma mint si odata cu mine pe restul lumii, pentru ca asa e mai usor, doamna, asa e mai usor. Si-aveati dreptate cand spuneati ca n-ati mai vazut atata talent dar nici atata incapatanare cu care-i irosit. Nu v-am crezut atunci, ma gandeam ca sunteti o baba nebuna si invidioasa, dar m-ati citit, doamna, cum prea putini m-au citit inainte.

Va rog sa ma credeti ca din cand in cand am incercat. Am incercat cand am plecat de-acasa, cand m-am jucat cu aurolacii pe sub poduri sa le pot spune povestea, cand am scris, doamna, cat am putut, cand am baut pana dimineata ani la randul si-am fumat tigara de la tigara si-am futut de-am rupt patul, in timp ce parintilor le spuneam ca ma duc la petrecere la Codrut. In fiecare weekend dadea Codrut petreceri, doamna, da’ el nu stia cand ne dadea cheia de la apartamentul lui. Am incercat printre straini, doamna, da’ m-a cuprins frica si m-am intors singura la lant, ca-mi era teama sa nu ma pierd. Am incercat pe la cenacluri, prin carciumi sordide si printre aburi de vodca Polar, ca de mai mult nu aveam bani pe vremea aia, pe 336 dimineata devreme cand ma duceam sa ma dreg pe intuneric, la cinemateca, cu ceai din sticla, facut in camin, pe resou. Am incercat cand intram pe sest cu legitimatii false la Teatrul National si la Bulandra si la Ateneu, cand ma inhaitam cu IATC-isti pe care-i abandonam la weekend, doamna, ca ma biciuia nesiguranta si trebuia sa ma intorc acasa. Trebuia, ca cea mai mare frica a mea dintotdeauna a fost sa raman doar eu cu mine. Si m-am schimonosit in fel si chip numai sa ma iubeasca si pe mine cineva, doamna, chiar daca asta insemna sa-mi dau sufletul, si zvacul, si vocea.

Da’ uite ca din cand in cand, cum e acum, cand ranile astea care nu se mai vindeca supureaza la greu si put si ustura, mai simt cate o urma de zvac, usoara ca o amintire frumoasa, care-mi da putere si ma face sa sper, doamna, ca o sa vina si ziua cand o sa ma uit la cicatrici alb sidefiu ascunse de fuste colorate si-o sa ma bat pe umar de usurare ca le-am putut exorciza, curatandu-le de puroiul ratelor si-al pencil skirturilor si-al tocurilor inalte.

Eu nu sunt o victima, doamna, chiar daca mi-as dori sa fiu. Ca asa ar fi mai usor, dar nu sunt, intotdeauna am facut alegeri asumate, fara sa ma fi impins sau tras cineva de maneca.

Inca n-am murit, doamna, va rog sa mai credeti mine, sa ma salvati in gand acum, daca atunci n-ati putut. Va rog cu lacrimi amare. Va rog.