Tare in teorie, varza la practica in ce priveste traiul sanatos, fac coaching de la distanta sau de aproape si ma topesc incercand sa-mi salvez oamenii dragi din ghearele sistemului, ale temerilor, ale bagajului de o viata depozitat la mansarda. Am grija de toti, sunt un fel de mama ranitilor, insa ma uit de multe ori pe mine. Ma pis de cand ma stiu contra vantului, ce-i drept in ultimi ani pe fatza si cu misionarism pe langa.

Si cand cad, cad de foarte de sus. Am luat cateva trante pana acum, iar de cateva luni am senzatia ca stau pe buza prapastiei si ma uit in jos, anticipand tranta trantelor. Ma iau imaginar de piept cu ea, ma gandesc ca daca sar eu inainte sa cad la intamplare, aterizez mai pe moale si o iau mai usor de la capat.

Jelesc inainte sa cada ghilotina. Am avut cateva luni grele psihic, istovitoare, ca niciodata. I’ve lost my pen, my sparkle. Ma poarta Radu peste ele, altfel cred ca mi-ar fi greu uneori sa ma trezesc dimineata.

M-am gandit serios ca as putea avea un pui de depresie post-natala, dar nuuuuu, asta ar fi fost o explicatie mult prea simpla si eu ma vad oricum, numai depresiva nu. Cred ca de fapt am obosit foarte tare. Am obosit sa misionaresc, am obosit sa anticipez, sa trasez destinatii de viata sau de minut din categoria “trebuie”. Am obosit sa nu ajung sa fac ce-mi propun, sa astept lucruri care nu se intampla dupa cum mi le imaginez eu, nu mai am rabdare… Am obosit sa explic lucruri simple, sa tin piept fricilor mele, dar mai ales fricilor celorlalti… Sunt atat de obosita, incat m-am gandit nu o data sa trag obloanele peste mine, peste noi… Ta’su primeste in plin loviturie in plex si da si el inapoi cum poate. Cred ca a obosit si el.

Motul pe rahat, ni se scutura acvariul lately sub impresiile artistice ale unor omuleti lasati in urma (ha, credeam noi), care nu numai ca au revenit in forta tropaind cu bocancii pe ceea ce consideram terenul nostru de joaca, dar mai pun si conditii despre cum s-ar juca jocul asta in continuare, cine si cand are voie sa participe…

My mom are cancer. Vestea asta a venit dupa ce credeam ca intre noi s-a produs o ruptura iremediabila. Dar nu, my mom is my mom, scutul si prietena mea si-acum toate supararile trecute imi par niste copilarii… Eu cred ca stiu cum s-o ajut, cum s-o port o vreme, pana sa ma poarte ea pe mine din nou. My dad incearca sa nu se arate speriat.

Eu incerc sa ignor semnele… Sa nu vad lanturile, ele sunt, ce-i drept, mainly in mintea mea.

Ta’su mi-a adus azi o melodie cu un clip tare fain. Se pupa cumva cu zilele noastre. M-am saturat si eu de mers pe bicicleta si-am crezut ca busul ar fi o alternativa… Lucky me, ta’su didn’t give up on me si merge mai departe pe bicicleta, pentru noi doi. Mi-a spus frumos, heartbreaking, ca daca eu vreau sa ma dau jos, va trebui sa-l trag dupa mine… Pentru ca el nu vrea, nu poate si nu stie cum sa coboare… Cand vorbeam de coborat, cantau Bono&co. Magnificent. La dus si la intors, la acelasi semafor. La fel ca atunci cand am vazut-o ultima oara pe mom si-am condus-o catre casa, masina era inundata de Everybody hurts, REM. Little did we know…

Si-apoi mi-a adus cantecelul asta cu videoclip cu biciclete.

It’s good to be loved, it’s warm and it’s home… Si iar nu-s cuvinte care sa ne cuprinda…