Radu a implinit ieri 5 luni. Nu-s cuvinte sa-l imbrac in ele si sa-l redau asa cum e. Sau nu le gasesc eu… La fel si pentru Iris. E dureros de greu si de frumos. E atat de frumos, atat de multa iubire, incat am un nod in gat si mi se inoada lacrimile in barba des, tare des.

A nins, stau tolanita in pat intr-o sambata dimineata in care nu-s nevoita sa ma trezesc la 5 dimineata odata cu tanarul insomniac, ma uit pe geam si vad livada din fata casei presarata cu zahar pudra, e liniste, e alb si de jos miroase a papa bun. Am primit in pat un ceai de ghimbir cu miere si lamaie, laptopul pe genunchi, Irisu’ pe jumatatea de pat de langa mine s-a apucat sa-si faca temele la mate.

Decembre. Imi suna in urechi mmmmmmmmmnnnnnnnnnn-ul lui Alifantis in cantecul ce a imbracat versurile lui Bacovia, o alta “traditie” de iarna la noi. Cu toata ca rutina mi se pare de nesuportat in multe privinte, ca mi-am luat campii de nenumarate ori ca sa nu ma copleseasca, lucrurile astea repetate in fiecare an de cand suntem 2, 3 si acum 4 ma fac sa ma simt acasa… sarbatorile cu muzica, mirosurile si drumurile lor, aceleasi de la an la an, cartile, pozele.

Ce cald e aicia la tine
Si toate in casa-mi sunt sfinte
Te uita cum ninge decembre
Nu rade, citeste-nainte…

Ma gandesc iar la ultimele zile, cate s-au intamplat, si noi, si vechi… Primul advent in patru, prima coronita self-made cu prieteni vechi, indepartati din motive stupide de care abia ne mai aducem aminte si regasiti cu bucurie, haos, nebunie, prunci urland, caldura, bye Canon, dupa zece ani de credinta, hello Nikon, taram neexplorat de mine pana acum.

Iarna e cel mai emotional anotimp.