Toamna toamna aurie cu rasete-n palarie

O continua mirare…

A cam trecut toamna, anotimpul meu de bine, au trecut sinusoidele in mood si-n actiune ce vin odata cu ea. S-au intamplat multe, prea multe, unele consemnate de ta-su in burta intima a acestui blog, pentru ochiul initiatilor, altele trecute sub tacere, inchise doar in suflet, in amintiri caldute, cetoase…

Radu creste, a implinit azi 19 saptamani, e la fel de frumos, mai frumos, rade la fel de mult. Zambeste luminos, cald, de cand deschide ochii pana se culca, copilul asta solar continua sa picure balsam si sa inchida orice rana trecuta sau viitoare. No idea cum de ne-a iesit asa, cum de omuletul perfect ne-a ales pe noi sa-i insotim inceputurile, da’ tare bine a mai facut.

Creste, si-a gasit mainile, picioarele, se intoarce de pe o parte pe alta ca o clatita migratoare, se invarte in jurul axei lui, a inceput sa-si roada degetele piciorului drept, chiuie, rade in hohote, ofteaza multumit, mormaie satisfacut, i-a mai cazut parul iar ala care vine urmeaza acelasi pattern ca la Iris, adica-i mai blonziu decat parul de la nastere, a avut prima (si urmatoarele) erectii, un eveniment notabil pentru mine, obisnuita cu putza de fetita. Yep, e o schimbare :D. Functioneaza la parametri normali!

A vazut deja marea, s-a scufundat in ea, l-am purtat cuibarit la piept in plimbari lungi pe nisip, acolo unde se-ntalnesc apa si pamantul, a dormit somn leganat in cantec de valuri. Ce s-au mai mirat oamenii din jur de felul in care-l purtam legat de mine, mai discret sau mai zgomotos, cat de des am auzit “che bello!” si mi s-a umflat inima a bucurie ca o placinta la cuptor, de parca as fi dus cu mine toata lumina lumii. Inca-l port zile si ore intregi, putem numara pe degetele unei maini datile in care a cunoscut caruciorul, m-am obisnuit sa-l am sub barba, ma simt amputata fara trupul lui cald lipit de-al meu.

Irisu’ protesteaza si se revolta acum in feluri ascunse si perverse in fata atentiei care se divide acum intre cei doi prunci, lupta incrancenata sa-si redobandeasca intaietatea in gandurile si in faptele noastre. Nu urla, nu tipa, nu revendica la tonalitati inalte, insa a pornit un razboi surd si fin in care ne cioparteste sufletele si mintile si asa chinuite de nesomn si de griji. Caci griji sunt multe, multe, sau poate le simtim noi mai acut? Nu conteaza le luam asa cum sunt, le luam ca pe sutul care ne desprinde de viata de pana acum si ne arunca intr-una mai inalta, mai nepamanteana, mai libera si lipsita de constrangeri. Continuam sa ne departam de material, cu pasi mici, ce-i drept, dar ne miscam inspre unde intuim ca putem ajunge.

A trecut ziua mea, zi usoara si ninsa. M-am trezit intr-o lume alba, ca in majoritatea anilor trecuti si m-am bucurat ca un copil sa vad ca se pastreaza patternul zilelor albe, stralucitoare. De cand ma stiu, acolo unde ma gaseam ningea prima oara in an de ziua mea, exceptii au fost vreo doua trei. Anul asta a inceput sa ninga cu o zi inainte, ce-i drept. A nins peste toamna aurie, peste frunzele inca nedesprinse de ramuri, peste lumea colorata dinainte, a nins si-a curatat si-a stins si-a albit, a fost frumos, tare frumos. A fost o zi linistita, in care am urmat alte “traditii” incepute aici, a fost o saptamana in care am poposit ca in fiecare an la Stadtmuseum, am vazut expuse, printre altele, fotografiile Irinei (Dana Popa), am mancat millefeuille, am baut ceai parfumat, m-am balacit in caldura obiceiurilor pornite de noi, acum in formatie de patru. A fost anul cel mai bogat de pana acum in daruri pline de inteles si nu de complezenta, daruri croite pentru mine, mulate pe sufletul si dorintele mele. Am primit rasfaturi si masaje, carti, bijuterii lucrate manual pentru mine si da… 2 tickets la MUSE!

Si i-am vazut pe 12 noiembrie la Olympiahalle, intr-o escapada feminina, doar eu si Irisu’, a girls’ night out. Au fost, as usual, magnifici, desi sonorizarea si publicul n-au ajuns la dimensiunile olimpiene ale Wembleyului de acum doi ani. Dar am savurat la maxim, am cantat versurile stiute, Irisu’ s-a ridicat in picioare si a cantat cu ei Uprising, am mancat prostii, clatite cu Nutella, a fost, indeed, Madness!

Ieri a fost Lichterfest, sarbatoarea luminilor la Hort, unde ca un Elternbeirat responsabil si publicat ce sunt, am vandut Punch si Gl├╝hwein pentru a finanta ulterioarele excursii ale pruncilor hortisti.

Azi ne-am intors muzical acasa, am ascultat Anda Calugareanu si Phoenix, Pasarea Colibri si Satra, care da, cred ca sta la originea “fetisului” meu cu tigani autentici. Imi vine sa plang de cate ori ascult Fata verde si Nunta si-mi aduc aminte cum ne-am rotit nebuneste intre prietenii nostri atunci cand ne-am promis unul celuilalt, cum au ingenuncheat toti in jurul nostru si noi ne-am prins de maini in cercul lor si ne-am facut unul, singurul.

Life is good!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.