Da, un alt post despre copil, ca doar in jurul lui ma invart, functionez si ma umplu de bucurie. Ieri s-au implinit sapte saptamani de cand tanarul a intrat in vietile noastre. E bine, e tare bine cu el, e un omulet de gasca, rade cand se trezeste dimineata, rade cand se uita in ochii mei, rade la ta’su, la sora’sa, la tzitzi. Studiaza cu ochi mari curiosi tot ce-i in jurul lui, doarme mai putin si se schimba de la zi la zi. I s-au limpezit si albastrit ochii, a crescut, are picioare lungi, ta’su zice ca probabil cand va fi adolescent ne vom uita in sus la el si noi nu suntem tocmai micuti de statura. Are deja 5,4 kg, cu 2,1 mai mult decat a avut cand s-a nascut. Nu plange, ci doar ma cearta cu un “aiiiiii” mustrator atunci cand nu ajunge la prietena lui tzitzi pe cat de repede ar vrea. Nu are si nu a avut colici, plans neconsolat, bube, reflux si alti lilieci chinuitori de bebelaci mainstream. Cred in continuare ca felul in care a intrat in viata, lin si frumos, il face sa fie asa… easy-going, perfect.
Doarme cu noi, pe noi, intre noi si azi, azi e prima zi cand a adormit langa noi, pe canapea, nu in brate, nu langa prietena lui. Pur si simplu pe wrap-ul mirosind a mine, in timpul unei reprize de guguleala in timp ce statea pe burta si se ridica in maini, si-a lasat capul jos si a inchis ochii toropit. L-am pupat in continuare usor, asa cum stiu ca-i place si a adormit. Asa ca azi am mancat in trei, fara ca bibu’ sa treaca din brate in brate in timpul mesei, cu el dormind linistit langa noi. Primul somn pe burta pe o alta suprafata decat piepturile si burtile noastre. Cresteeee. Iubeste sa fie purtat, in wrap, in DidyTai, sa ne fie aproape. Daca inainte adormea imediat ce ne miscam cu el, acum sta treaz si se uita in jur, scotand sunete mirate.
A urat de la bun inceput scaunul de masina si abia acum a inceput sa-l accepte cat de cat si sa urmareasca interesat copacii care zboara deasupra lui. Cand nu-s eu la volan, mai calcam peste toate principiile aparate cu strictete la Iris si-l tin in wrap, legat de mine, cu centura peste amandoi, ca sa-l scutesc de neplacutul scaun de masina. Cand conduc eu insa, there’s no other way.
Ieri ne-am uitat in oglinda si a ras lung la imaginea noastra obraz in obraz. Se uita la mine, se uita la oglinda si radea incantat. A descoperit ca mainile lui sunt ale lui si-si suge pumnii cu sarg uneori, ducand la gura si alte lucruri apucate cu ele, cum ar fi mainile si tricourile noastre.
Il mai punem cateodata pe burta si-atunci se ridica in maini si-si tine capul sus un numar considerabil de secunde… cand se satura munceste din greu sa-si schimbe pozitia si a reusit deja de cateva ori sa se intoarca singur de pe burta pe spate. Invers nu merge inca, e capul inca greu.
E minunat si nu cred ca se poate pune in cuvinte felul in care ne umple si ne leaga copilul asta: e bine, e tare bine… Da, suntem obositi si cu cearcanele pana in barba, ne spalam, mancam si functionam pe apucate si pe rand, casa arata uneori ca un camp de lupta, gradina-i neingrijita si plina de buruieni pentru ca noi suntem prinsi in a-l seconda pe el, puiul nostru de-al doilea…
Life is good…