…trei saptamani inainte de data “calculata”, colocatarul e considerat “la termen”. Adica s-ar putea naste oricand. Nu-mi dau seama unde s-au dus ultimele luni… mi se pare ca am mutat muntii din loc in ele si in acelasi timp, ca nici macar praful de pe toba nu l-am atins. Mai avem o gramada de casute de bifat pe nesfarsitele liste de “to do”, trecem prin weekenduri pline in care rasturnam casa cu fundul in sus si-apoi o punem la loc pe bucatele si prin weekenduri usoare in care ne batem pe burta in timp ce ne privim prunca la joaca. Au trecut cateva weekenduri minunate, petrecute cu cei mai apropiati oameni de-aici, weekenduri in care ne-am oprit sa vedem iarba si pruncii cum cresc, sa ne ascultam pe noi, sa stam in soare si-n tihna si sa oprim ritmul alert pentru cateva ore. In timpul asta s-au cernut iar oameni si ganduri si prioritati, iar numarul lor scade mereu. Invatam ca slow life nu e o utopie si ca avem nevoie de atat de putin pentru a fi impacati cu noi insine. Au trecut saptamani nebune, zile de pline de programari, de intalniri, de copii, de carti, iar saptamanile ce vin nu se arata deloc mai goale. Time is not on our side.

Am trecut prin vesti mai bune si mai proaste, prin povesti mai vesele sau mai triste, care ne ating mai mult sau mai putin. Am petrecut timp cu oameni care s-au gasit si regasit, cu oameni care fara sa aiba ceva worth keeping isi pierd vremea unul cu celalalt in asteptarea momentului in care se vor elibera, din comoditate sau din lipsa unei alternative mai bune si-am consolat oameni care desi prinsi intr-o dragoste mare, aleg drumuri diferite din frustrare, neputinta, coplesiti de micile cacaturi si orgolii ale vietii de zi cu zi. Pentru astia din urma imi pare tare rau, pentru ceilalti nu.

Am trecut prin dezamagiri mai mici sau mai mari, venite din partea unor oameni pe care credeam ca-i simt si cunosc ca pe buzunarele mele si care mi-au dovedit cat de pe langa sunt in aceasta privinta. Ma uit la ei cum incearca sa se convinga pe ei insisi si mai ales pe ceilalti ca lumea se invarte intr-un anume fel, ca au dreptate, evidentele nu conteaza, nu-i privesc. Vorbeam aseara in jurul mesei despre incredere, e tema saptamanii la ora obligatorie de religie a Irisului si ma gandeam cat de usor se sparge increderea si cat de greu e s-o refaci din cioburi, avand certitudinea ca nimic nu va mai fi la fel ca inainte, ca oricat de naiva as fi si oricate momente s-ar gasi in care inca m-as aunca orbeste cu capul inainte, exista si reversul medaliei, exista garda sus si-acel ghimpe in suflet, care ma face sa pun sub semnul intrebarii pana si cele mai evidente afirmatii, dovedite cu marturii peste marturii care nu prea mai inseamna nimic altceva decat vorbe goale…

Ma uit la oameni maturi, trecuti chipurile prin viata, care incearca sa se scoata din tot felul de aranjamente resimtite ca “obligatii” intorcand lucrurile in asa fel incat sa para ca le fac o favoare celorlati implicati si mi-e mila de oamenii astia aplecati, fara coloana vertebrala, care n-ajung sa vada decat varful pantofilor celorlati.

In ultimele luni am invatat mult despre oameni si despre sarcina, am aflat ca exista restless leg syndrome si carpal tunnel syndrome, lucruri care la Iris mi-au scapat, am aflat ca hormonii pot fi cateodata de nesupus de catre ratiune, m-am uimit din nou in fata faptului ca intr-adevar exista oameni care iau treaba aia cu la bine si la rau in serios. La asta inca mai rumeg, unele lucruri, avand in vedere ce-i in jurul meu, nu mi se mai par deloc de la sine intelese si tind sa le pun, ca pe multe altele, mereu sub semnul intrebarii…

Am mai invatat cum sa raspund unor intrebari cu greutate, de la “cum s-a format lumea” pana la “de ce se despart oamenii” si “cum se nasc bibulunii”, dar cel mai de pret lucru pe care mi l-au adus ultimele luni si saptamani, in ciuda tuturor constatarilor mai mult sau mai putin insemnate de mai sus, a fost timp mai mult cu Irisu’, complicitate cu ea, discutii lungi si imbratisate. In ultimele saptamani, cele mai de pret clipe au fost cele in care-si punea capul pe burta mea si-i citea bebelacului, minunandu-se de felul in care el raspundea vocii ei impingand-o delicat, in care se uita serioasa in ochii mei si-mi spunea “nu stiu cum poti sa fii atat de frumoasa” sau “nu te speria ca ai mainile umflate, dupa ce nasti o sa faci un pipi luuuuung si o sa iasa toata apa si n-o sa-ti mai amorteasca mainile” sau “asa-i mama?”.

Ultimele saptamani m-au pansat si vindecat de multe din regretele si frustrarile venite din orele prea lungi petrecute la servici, prin lume sau cu oameni care sigur nu mi-au pretuit timpul asa cum ar fi facut-o ea si mi-au confirmat iar si iar ca drumul de acum e drumul de suflet, pe care-i cel mai usor de mers, pentru ca-s atat de putine regretele si atat de multe momentele astea, in care ma opresc si ma gandesc ca life is good.