Yep, tot despre pregnancy e vorba, asta e evenimentul major care ne tine acum in priza. Sabine a fost ieri pe-aici si dupa cum se arata, colocatarul (care inca NU are nume :(((((((), la fel ca sora-sa, pare ca se grabeste un pic sa vina pe lume. Ideal ar fi sa mai stea inca vreo doua saptamani in cuptor. Ieri am umblat prin casa amandoua si ne-am intretinut despre care ar fi cel mai bun loc de nascut. Cica dormitorul nostru are o atmosfera placuta. So be it…

Ziua de marti, in care am mai avut un mic intermezzo spitalicesc, n-a facut decat sa confirme faptul ca nu exista loc mai cald, mai sigur si mai natural de intampinat pruncul decat la noi acasa. Dupa o tumba calculata gresit, Irisul a aterizat cu picioarele destul de dur peste cochilia lu’ frate-su’. Cum placenta e pe peretele anterior, anumite lovituri in plin ar putea fi, in cazuri extreme, cauzatoare de hematoame sau chiar de dezlipiri de placenta. Era tarziu si nu mai era rost de ajuns la tante gyn, asa ca ne-am indreptat spre cea mai apropiata clinica pentru o mica ecografie, ne inchipuiam noi, care sa confirme ca totul e ok. 5 minute si back home. Daaaar, vrabia malai viseaza, iar ne-au luat la puricat, iar CTG (ta’su scotea deja fum pe urechi, mai avea un pic si-o musca pe moasa care mi-a cablat burta), iar o cucoana dr. pusa pe masurat… Zic: nu-i nevoie sa masurati copilul stiu ca e totul ok, ma intereseaza doar daca e totul in regula cu placenta. Ea zice: nuuu, tre’ masurat, e procedura standard, sa estimam greutatea etc… La ce e relevanta greutatea pentru ei, daca pentru mine nu e, no idea… Ma rog, pana la urma am negociat in jos si joaca ei de-a ecografia si-am trecut la treburile serioase, si anume semnaturi ca plec acasa impotriva sfatului medicului, adica al ei, si a recomandarii de a sta sub supraveghere cel putin 24 de ore. After all, placenta era ok, mai mult nu ma interesa.

Acum vreo cateva saptamani am fost la o prezentare a aceleiasi clinici. Statistica spune ca e cea mai natural birth friendly clinica din sudul Germaniei, avand o rata a cezarienelor de aprox. 17% , spre deosebire de 30-40% la clinicile universitare. Totusi, in prezentarea care a durat 1,5 ore, tanti a avut doar doua slideuri despre nasterea naturala: unul – o fotografie a unei fresce vechi din Mexic, in care era prezentata o femeie in “durerile” facerii la parter si jumatatea ei la etaj. Prin planseu treceau doua sfori legate de bijuteriile de familie ale impricinatului, ale caror capete se aflau in mana doamnei aflata cum spuneam in dureri. Cand ele deveneau de nesuportat, tanti tragea de sfoara, sa sufere si individul care a impregnat-o. Sac. Al doilea slide era despre multele modalitati de a “ajuta” femeile care totusi se incumeta sa nasca natural: diverse analgezice, Dolantin, epidurala, forceps si vacuum. Miiinunat! La restul prezentarii n-am mai fost atenta, devenise neinteresanta dezbaterea despre cat de neprofitabile sunt nasterile naturale comparativ cu cezarienele, pentru care casele de asigurari platesc mai mult decat dublu si despre cum rata mica de cezariene, care era pana acum atuul spitalului nu va putea fi mentinuta, pentru ca administratia spitalului e de parere ca nu se fac destui bani din afacerea cu nascarea.

Am cunoscut-o si pe Kathy, umbra de Sabine, de care m-am simtit imediat legata de o sumedenie de fire nevazute. Am palavragit ore intregi, de parca ne-am fi stiut de cand lumea. Parea sincer mirata de faptul ca nu ma potrivesc imaginii femeilor care nasc acasa de aici, ca nu-s destul de hippie pentru asta, nu port flip-flops si pantaloni colorati din bumbac indian :D, n-am parul strans in turban si nici nu cantaresc 100 de kile in urma nasterii celor 4-5 copii pe care ar fi “trebuit” sa-i am deja… Am punctat in schimb cu mancarea bio si dezbaterile despre Green Peace si Amnesty International ;).

Well… treaba aia cu aparentele se pupa si in cazul de fata. Thank God ca ta’su nu e vreun cacacios care sa-mi faca bagajele si sa ma transfere fara drept de apel la poarta spitalului, iar experienta nasterii Irisului, in care am stat de manuta multele ore pana ne-am intalnit, l-a intarit intr-atat incat sa se incumete sa ne tinem de mana si acasa. Nu, nu suntem inconstienti, nici Sabine, moasa noastra nu e, avem incredere in noi si in ea si in caz ca se arata vreo complicatie o sa mergem la spital ca tot omul ne-alternativ. Da, sunt recunoscatoare ca exista posibilitatea cezarienei in caz ca vom fi pe muchie de cutit si viata noastra va depinde de asta, insa nu vad de ce m-ar preocupa subiectul asta inainte de vreme, fara sa fie nevoie. Nu, nu dispretuiesc in general femeile care au nascut prin cezariana, asa cum a concluzionat o pisi care a citit ce-am scris acum cateva saptamani. Majoritatea prietenelor mele au trecut printr-o asemenea operatie… si daca e nevoie, n-as ezita sa trec si eu. Insa pentru cezarienele nascute din comoditate, frustrari, neputinte, frica de durere sau griji pentru estetica putzelor, atat din partea medicilor cat si ale madamelor nascatoare, n-am nici un pic de respect. E parerea mea, nu tre’ sa fie nimeni de acord cu ea.

In rest, rollercoaster. De cand sunt acasa ritmul e si mai nebun decat atunci cand mergeam la servici, mi se pare ca am de recuperat tot ce n-am reusit sa fac pana acum. In fiecare zi programari peste programari, am reusit in sfarsit sa mergem la ortodont, Irisul e de ieri mandra posesoare a unei Zahnspange albastre, am gasit o tante care sa nu ne mai creada nebuni ca ne autodiagnosticam si sa confirme ca Irisul n-are neurodermita, ci un alt fel de dermatita, autoimuna, probabil o reactie la primul vaccin pe care inca am apucat sa i-l facem cand era doar un bebe. Pare ca ne-am oprit la timp.

Saptamana asta am fost trei zile la scoala, la Projektwoche Europa. Am fost parte din doua workshopuri, unul de engleza pentru fanii fotbalului, ca tot se poarta Campionatele Europene, iar celalalt de constuit modele arhitectonice. Asa ca ieri, vreme de trei ore si jumatate am construit cinci turnuri din Pisa, un Atomium si o barca de vikingi. Irisu happy ca in sfarsit e si ma-sa prezenta constant la activitatile scolare de dimineata si nu doar asa, din cand in cand… How I missed that!

La socializat, again, intensitati nebanuite… am iesit in oras cu “fetele”, am grillanit cu vechi prieteni, ba la ei, ba la noi, Irisul are aproape in fiecare zi cate o intalnire de joaca iar noi avem in weekendul asta doi copii. Daniel e din nou peste weekend la noi si desi asa elefantica cum is, nu mai tin pasul cu el ca alta data, tot ma bucur de chimia noastra.

Saptamana viitoare se anunta la fel de plina, casa plina, agenda plina, ca la nebuni… Sunt multi care au impresia ca odata cu un copil se termina lumea si simt nevoia sa ne mai vada o data inainte de marele eveniment.

P.S. Pivnita inca e locuita de monstri :D. Definitely colegul tre sa mai stea in casuta lui, inca nu-i vremea de iesit :D.